Umbre

Pe o stradă întortocheată

pe o stradă întortocheată ca de ev mediu târziu,
doi tipi cu Lamborghini frontal s-au izbit după ce agăţase cu oglinda nişte amărâţi.
refuzând  sa creadă  că mai există un Lamborghini în târgul lor,
minţile li se întunecă de îndată, ei apăsă simultan pe trăgaci, din pistoale pleacă gloanţe,
gloanţele lasă în parbrizele fumurii 'găuri fumegând.
un infirm, rostogolit din cărucior, a dat cu capul de caldarâm,
un bătrânel doborât de propriile fiare şi cartoane adunate.
două fantome ofuscate cum de nu au loc să-şi plimbe Lamborghinele,
altele două umbre se plimbă dezinvolte fiind împăcate cu soarta.

O limuzină cu aripă rotitoare

o limuzină cu aripă rotitoare bâzâie, oraşul, fix în fiecare zi pe la amiază.
mai întâi înham slugile la treabă înjurându-le ca la uşa cortului,

apoi tiranul urcă în limuzina cu aripă rotitoare

ce îl ducea iute ca gândul la reşedinţa de la ţară.
sare de îndată-n piscină unde o puicuţă îl aşteaptă cu pofte,
după ce pisicuţa îi ia energia negativă,  el fuga-n zbor se întoarce
la sclavii de prin birouri şi hale industriale
ca să-i zorească la treabă  biciuindu-i cu vorbe de ocară.
într-o zi nefastă, motorul limuzinei cu aripă rotitoare icni, limuzina se poticni,
un ghem de foc căzu pe un bloc cenuşiu mansardat.
până să vină oamenii cu tulumbele, au ars vreo şase garsoniere...
nestingherită o fantomă nevrozată ieşi prin acoperişul fumegând.

Oamenii cu aripi de argint

Oamenii cu aripi de argint, au o zi în calendar, o zi a lor, ei nu o împart decât cu Sfântul biblic zburător în car pe cai de foc, vârtej de vânt, la cer, la Dumnezeu.
Zeii nu au plecat de pe Pământ, Ei sunt printre noi, Ei sunt cei care zbor, sunt pasăre şi cai, sunt puternici, caii de sub Ei mănâcă aer şi aruncă foc, aleargă ca năluca, îi ridică în văzduh în clipe, Ei zboară mai repede ca vântul, se ascund după nori, se rostogolesc, desenează pe cer, albastrul înaltului îi îmbată, uită că sunt muritori, că cei dragi îi aşteaptă jos.
Sunt Zei cînd se ridică în văzduh şi Zei rămân şi dacă nu se mai întorc să ne povestescă cum este acolo mai aproape de Dumnezeu, noi plângându-i, ei sărutând Pământul.

Unul dintre ei este Doru Davidovici, pilot militar de supersonice, pentru care ziua de 20 aprilie 1989 a fost hotarul dintre a fi şi a nu mai fi, dintre lumină şi întuneric, dintre viaţă şi moarte.
A iubit cu nemăsură zborul, a dat suflet pasărei de fier, a trăit iubind frumosul, a trăit iubind şi spaţiul.

Doru Davidovici încerca în "V de la Victorie" gândul ultimelor secunde:

"...au venit frangand lumina in cupole de plexi largate prea tarziu, o zecime de secunda prea tarziu, intotdeauna intai avionul, chiar daca avionul, e clar, nu mai scapa - dar daca totusi? - n-a mai fost nici un totusi. Cum nici de alte dati nu mai era nici un totusi, dar daca de data asta?...Daca numai de data asta, aici erau cifra, sufletul de pilot lupta zadarnic cu o matematica lucida, neiertatoare, a fi sau a nu fi.
Dilema trecea din viata pe hartie, de aici din nou in cabina avionului de dubla comanda, dar ce-a fost acolo, ce a putut fi, convorbirile dintre ei, sau tacerea in spaima prabusirii incremenind aerul intr-un bloc straveziu, ce se intampla in cabina unui avion care se prabuseste?
Ce se prabuseste intai in universul acela pilot-avion care oricum se surpa ireversibil si atat de limpede pentru totdeauna, avionul sau pilotul? Au vorbit intre ei, s-a gandit in acele clipe de cadere haotica, pentru ca altfel sareau. Stiu si ce s-a vorbit, "Nu sari, lasa, auzi, LASAAA-L, NU SARII !!", s-au strigat clipe de viata in cabina avionului prabusit in cercuri frante (...) sarim, LASA-L LA MINE!, ACUM IESE!, n-a mai iesit."
A rămas "mitul Davidovici"!


O jucărie prea mare, azi, pentru ei ...