În poiana largă din pădurea de stejar, o umbră se întinde, acoperind iarba, ca o pânză argintie de mătase, din care se ridică spoturi, ca dârele razelor de soare printr-o perdea de praf.
Urmărindu-le cu privirea, nu mică iţi este mirarea, văzând că se scurg dintr-un nor cenusiu-albicios, apărut ca din senin, deasupra poienii. Nu poţi trece, fără să te întrebi: de ce norul este rotund, cine îl ţine suspendat şi aşa de jos, de ce scintilează. Ai senzaţia că păşeşti pe un strat gros de vată, un zâzâit acoperă voci melodioase...
Dacă poţi să-ţi controlezi emoţiile, şi să te apropii, vei desluşi o scară ce duce la nor, cu fuşteie din lumini pâlpâitoare, parcă vrând să te invite: hai, nu mai sta pe gânduri, urcă! E mare ispita, dar nu-i mică nici frica.
Un pas, o întindere de braţ, şi scara te simte, te ridică, nu mai cunoşti sentimentul de frică , de teamă. Urcându-te scara, pe masură ce te apropie, vezi detalii ale norului de deasupra-ţi : un bloc masiv de granit prin care se mişcă şerpuind lumini, apoi acestea se adună într-o mişcare circulară, formând un disc de lumină, prin care scara te trece dincolo.
Eşti în afara timpului, nu mai ai repere spaţiale, eşti într-o stare de contemplare.
O forţă nevăzută, sau poate numai gândul, te poartă printr-un culoar paralel cu un altul, cu pereţii transparenţi, vezi oameni, unii normali la infăţişare, alţii mai ciudaţi, dar tu nu poţi să comunici cu ei.
Treci apoi printr-o uşă, un perete gelatinos, într-o sală imensă, vezi console cu echipamente sofisticate, multe oglinzi mate, totul dispus circular, în mijloc blocuri operatorii ca de spital, un zuzet acoperă voci melodioase.
Pacienţii, pământeni teleportaţi, aşteaptă, levitând pe câte o pânză ca de cearşaf, în stare de hipnoză, să fie exploraţi.
În jurul unuia, fiinţe ciudate roiesc, îi introduc prin ţeasta ce pare a fi de plastilină, tuburi capilare, fire de lumină, până în substanţa cenuşie, pentru a-i extrage informaţiile cerebrale.
El, omul captiv, astfel e conectat la o consolă dispusă într-o încăpere din vecinătate, care redă tridimensional, hologramă laser, imagini din viaţa pacientului, prin procesarea informaţiilor din sfera subconştientului.
În faţa pupitrului analizorului, stă într-un fotoliu ergonomic, un om, un pic mai aparte şi ca înfăţişare: chelie proaspăt rasă, două orificii auditive fără pavilioane, frunte bombată şi înaltă, cu o cicatrice în mijloc, sprâcene - două protuberanţe osoase, ochii de culoarea cerului înnorat, nasul drept şi mare tronează deasupra unei mustăţi ce se prelungeşte până-n părul bărbii de culoarea corbului ce contrastează cu roşul buzelor, buze ce se ţuguie, trădând o starea de concentrare.
Nu este altul decât Zu, cel căruia i se încredinţă această misiune de către mai marele Mu, căpetenia expediţiei celeste. Ei aparţin unei civilizatii superioare, de pe o planetă din constelaţia Andromeda.
Zu cu platforma spaţială cu o tehnologie avansată, cu mult peste orice tehnologie de vârf de pe Pămant, si cu echipe de cybermuni -oameni sintetici cu inteligenţă artificială, va culege date despre evoluţia rasei umane, a speciilor de vieţuitoare, va măsura parametrii planetei: înălţimi, adâncimi, îndinderi deşertice, niveul de degradare a învelişului atmosferic, temperatura din interiorul ei, frevenţa de pulsaţie, distribuţia câmpului magnetic, nivelul radiaţiilor naturale şi artificiale şi nu numai, pregătind omenirea pentru o nouă eră.
Urmărindu-le cu privirea, nu mică iţi este mirarea, văzând că se scurg dintr-un nor cenusiu-albicios, apărut ca din senin, deasupra poienii. Nu poţi trece, fără să te întrebi: de ce norul este rotund, cine îl ţine suspendat şi aşa de jos, de ce scintilează. Ai senzaţia că păşeşti pe un strat gros de vată, un zâzâit acoperă voci melodioase...
Dacă poţi să-ţi controlezi emoţiile, şi să te apropii, vei desluşi o scară ce duce la nor, cu fuşteie din lumini pâlpâitoare, parcă vrând să te invite: hai, nu mai sta pe gânduri, urcă! E mare ispita, dar nu-i mică nici frica.
Un pas, o întindere de braţ, şi scara te simte, te ridică, nu mai cunoşti sentimentul de frică , de teamă. Urcându-te scara, pe masură ce te apropie, vezi detalii ale norului de deasupra-ţi : un bloc masiv de granit prin care se mişcă şerpuind lumini, apoi acestea se adună într-o mişcare circulară, formând un disc de lumină, prin care scara te trece dincolo.
Eşti în afara timpului, nu mai ai repere spaţiale, eşti într-o stare de contemplare.
O forţă nevăzută, sau poate numai gândul, te poartă printr-un culoar paralel cu un altul, cu pereţii transparenţi, vezi oameni, unii normali la infăţişare, alţii mai ciudaţi, dar tu nu poţi să comunici cu ei.
Treci apoi printr-o uşă, un perete gelatinos, într-o sală imensă, vezi console cu echipamente sofisticate, multe oglinzi mate, totul dispus circular, în mijloc blocuri operatorii ca de spital, un zuzet acoperă voci melodioase.
Pacienţii, pământeni teleportaţi, aşteaptă, levitând pe câte o pânză ca de cearşaf, în stare de hipnoză, să fie exploraţi.
În jurul unuia, fiinţe ciudate roiesc, îi introduc prin ţeasta ce pare a fi de plastilină, tuburi capilare, fire de lumină, până în substanţa cenuşie, pentru a-i extrage informaţiile cerebrale.
El, omul captiv, astfel e conectat la o consolă dispusă într-o încăpere din vecinătate, care redă tridimensional, hologramă laser, imagini din viaţa pacientului, prin procesarea informaţiilor din sfera subconştientului.
În faţa pupitrului analizorului, stă într-un fotoliu ergonomic, un om, un pic mai aparte şi ca înfăţişare: chelie proaspăt rasă, două orificii auditive fără pavilioane, frunte bombată şi înaltă, cu o cicatrice în mijloc, sprâcene - două protuberanţe osoase, ochii de culoarea cerului înnorat, nasul drept şi mare tronează deasupra unei mustăţi ce se prelungeşte până-n părul bărbii de culoarea corbului ce contrastează cu roşul buzelor, buze ce se ţuguie, trădând o starea de concentrare.
Nu este altul decât Zu, cel căruia i se încredinţă această misiune de către mai marele Mu, căpetenia expediţiei celeste. Ei aparţin unei civilizatii superioare, de pe o planetă din constelaţia Andromeda.
Zu cu platforma spaţială cu o tehnologie avansată, cu mult peste orice tehnologie de vârf de pe Pămant, si cu echipe de cybermuni -oameni sintetici cu inteligenţă artificială, va culege date despre evoluţia rasei umane, a speciilor de vieţuitoare, va măsura parametrii planetei: înălţimi, adâncimi, îndinderi deşertice, niveul de degradare a învelişului atmosferic, temperatura din interiorul ei, frevenţa de pulsaţie, distribuţia câmpului magnetic, nivelul radiaţiilor naturale şi artificiale şi nu numai, pregătind omenirea pentru o nouă eră.
Starea mentala de pace şi linişte a oamenilor comunei din apropierea navei, se datoră pe de o parte anulării câmpului gravitaţional în zona de staţionare, permitând navei să staţioneze suspendată în aer, fiind gata oricând să decoleze, cât şi datorită emisiei intenţionată de radiaţii cu aceiaşi frecvenăa şi fază cu a undelor cerebrale alfa şi teta.
Nava este dotată cu un generator de unde gama prin care se experimentează coordonarea de la distanţă a anumitor părţi ale creierului responsabile de gândirea abstractă, de meditaţie dar si de acţiuni voluntare, înlăturând stresul, îmbătrânirea neuronală.
Oamenii trec prin stări confuze, de la indiferentă faţă de tot ce-i înconjoară, somnolenţă socială până la beatitudine.
Asa se face că zvonul: primarul nu-i de găsit, de parcă îl înghiţi pământul, îl interpretă pe oricare altul: vaca, nu ştiu cărei ţaţe, nu mai dă lapte, o nevăstuică a muşcat-o de ţâţe.
Zada, o femeie recunoscută ca aţâţâtoare, vecină cu Vica, nevasta primarului de-abia ales Vasi, încercă, să-i arunce pe ogorul minţii, o sămânţă de gelozie: nu întâmplător a dispărut şi Anuşca, femeia care îi singură mai tot timpul.
Altădată s-ar fi aprins la auzul acestei veşti, dar acum a primit-o cu o linişte interioară, soră cu indiferenţa, minunându-se şi ea, poate să o fi schimbat noul ei statut social, soţul a ajuns primar.
- Cum ai dormit ? –o întrebă, pe ocolite, Zada.
- Greu am pus geană pe geană, gândindu-mă la el, cât de greu i-o fi să trudească cu mintea zi şi noapte. Ce ştii tu ce-i aia să munceşti cu capul. – îi răspunse repede Vica, nerecunoscând că s-a întrebat toată noaptea: pe unde o fi umblând domnul ei primar Vasi?
- Hai, că te îmbeţi cu vorbe frumoase. Ştii că Anuşca a dispărut de ieri dimineaţă, de-acasă?- o suci brusc Zada, urmărind vreo tresărire pe faţa vecinei.
- O fi luat-o cu el, Vania, aşa cum îi promisese, când veni ultima dată, acolo departe,la parohia lui, de-o fi adevărat. Vica refuză să se gândească la ce se gândea Zada: al ei să fi fugit cu Anuşca.
- Esti rămasă în urmă cu ştirile de la radio-şanţ. Vania îi venit de doua zile, ieri pe la amiază, se învârtea ca o curcă prin curte. M-a văzut, a venit la gard, părea speriat, uluit. Mi-a spus că Anuşca a dispărut în zori de zi, în cămaşă de noapte, şi dacă până-n seară nu se întoarce,va anunţa primarul şi poliţia de proximitate.
- Cum să plece, tu, aşa fără ca el să o fi văzut, sau să fi simţit când s-a mişcat patul? Au unii bărbaţi o nesimţire, dimineaţa, soră cu moartea. – se prinse în discuţie, antrenându-şi subconştientul, Vica.
- Să ştii, că nu toţi sunt aşa ca al tău. Să te cruceşti, nu alta, Vania mi-a spus, rugându-mă să nu-i întind vorba, să nu-l creadă lumea că nu-i cu mintea acasă, cum Anuşca a fost trasă prin ferestră, pe care o deschise să ia o gură de aer, de o forţă nevăzută, ca şi cum ar fi fost aspirată. Să nu mai spui nici tu la nimenea! - vorbi cu un aer conspirativ Zada. E dus de-a binelea Vania.
- Vasi al meu nu are puterea asta, - gândi cu glas Vica.
- Vica, ţi-am zis eu, că Vasi al tău a tras-o pe Anuşca? – disimulându-şi intenţia, Zada.
- Nu, nu, tu nu zici nimic, doar te plimbi cu vorba, ca o muscă în jurul balegăi de vacă, – zise înciudată Vica. Cum m-am lăsat prinsă în capcana întinsă de Zada, tocmai eu, nevastă de primar, şi nu-mi explic cum de nu i-am răspuns pe măsură.
Zada se minună că ceva o frânează, să nu o scuipe între ochi.
- Eu mă duc până la primărie, să scot o adeverinţă că nu am alte venituri decât pensia de urmaş, - gândise cu glas Zada.
- Poţi să mergi, ai dreptul, mergi la primar nu la soţul meu, spuse Vica,- reţinâdu-şi vorbele: te mâncă-ncur musca!
În tot acest timp, Zu ţinând între dinţi electro-trabucul, se delectă cu filmul vieţii pământeanului cu nume de cod Pro, o transpunere in video tridimensional a evenimentelor din subconştient, de la vârsta când materia cenuşie a început să păstreze evenimentele şi până la ultima imagine de dinainte de a fi teleportat din biroul de primar: el făcând sex cu ea, pe o canapea.
Derulă filmul făcând stop pe scene care se repetă obsesiv: să conducă pe alţii şi să facă sex. Obrajii lui Zu prinse o uşoară roşeţă, imaginile similare cu ultima răscolindu-l. Încet obrajii işi recăpătă culoarea, iar pe frunte cutele i se adânci: în viitoarea era, oamenii n-ar trebui să mai aibă obsesia sexului.
Lumina roşie din vârful electro-trabucului crescu în intensitate, semn ca Zu solicită o doza mai mare de fum de mirodenie, înainte să cadă în stare de meditaţie pentru a intra în legătură cu cei dragi de acasă.
Lumina roşie din vârful electro-trabucului crescu în intensitate, semn ca Zu solicită o doza mai mare de fum de mirodenie, înainte să cadă în stare de meditaţie pentru a intra în legătură cu cei dragi de acasă.
