În ultimul timp, cîinele era de nerecunoscut. Nu se mai speriau de el nici mîţele. Ajunsese ca la afrontul felin, o ploaie cu stropi de salivă, el să răspundă doar cu un mîrîit anemic. Tocmai el, cel care înspăimînta atunci cînd, proptit cu picioarele din faţă, cu toţi muşchii încordaţi, îşi dezvelea caninii mîrîind, ca o mobră, de le zbîrlea părul pe spate patrupedelor masculine.
În ziua aceea, stăpînul îl lăsase, întins pe covorul plin cu păr, în faţa televizorului. Îi pusese doar apă în farfuria de alăturea. Era lingav, nu mai mînca. Nu mai suporta să ţină pe cap chipiul, ca în zilele lui de mare crai canin. Sleit de puteri, el îşi trecea timpul mijind ochii la televizor, deşi nu-i mai aducea nicio plăcere canină. Nu-l mai interesa nici să butoneze telecomanda, aşa cum îi plăcea cîndva să apese cu laba pe butonul cu săgeată, pînă ajungea la planeta animalelor, unde privea la o piţipoancă de căţea participantă la un concurs de frumuseţe canină pînă i se scurgeau balele...
Cînd se-ntorsese stăpânul, cîinele nu mai era la locul lui, şi nici altundeva prin casă. Televizorul era deschis pe un canal de ştiri. Se dezbătea manifestarea poliţiştilor, întorcînd pe toate feţele lozinca pe care aceştia o strigaseră:
- Ieşi afară javră ordinară!
Cîinele a priceput! A ieşit. A plecat pentru totdeauna. A dispărut. Stăpînul lui nici nu schiţă vreo intenţie să iese să-l caute. El ştia că zilele lui sunt numărate. Dar nu se aşteptase să fie în stare să facă aşa ceva. Deşi arăta jalnic- era slăbit, îi cădea părul- a dovedit un simţămînt mai înalt decît al unora dintre oameni.
