Scula magică

               Dacă cândva mă impresiona, acuma îl privesc ca pe o sculă oarecare din familia celor electronice. Orice s-ar spune, există o graniţă între sculele electronice şi cele reci care nu se bagă în priză, o graniţă greu de întrecut.  Mobilul   îmi devenise un lucru banal, desuet, un substantiv neutru.  O întâmplare sau poate două l-au ridicat  la rang de sculă magică, de unde era un dispozitiv de transmis banalităţi cotidiene.

Priveam pe un post tv   o ştire înflăcărată, la propriu, ardeau case. Dacă nu aş fi zărit ceva ce-mi părea cunoscut,  acea ştire trecea cum au trecut şi altele, poate cu mult  mai înspăimântătoare. Uitându-mă mai atent, era multă forfotă, fum, agitaţie, am recunoscut casa unui  bun amic. Ce puteam face. Să iau o găleată cu apă şi să dau fuga să sting focul? Nu era cu putinţă, eram la o distanţă de sute de kilometri. 

I-au telefonul ăla mic cât o tabacheră… 

- Eşti bine! … Cum, de ce?  … Unde te afli? … Nu eşti acasă? … La cumpărături? …Lasă-le, şi dă fuga acasă! Îţi arde casa! Acum mă uit cum arde, dar, nu pot să fac nimic…

Atunci i-am recunoscut rangul de mare sculă a acestui mic televorbitor. Nu ştiu dacă şi cât i-am fost de ajutor, amicului! Mi-a spus,  ulterior, după ce îşi revenise cât de cât,   că  a reuşit să-şi salveze ceva acte, câţiva bani şi o parte din bijuterii…

După o vreme de banalităţi cotidiene,  uitasem de cât de util e uneori această sculă magică. Mă cocoţasem pe net. Netul ăsta e ca un munte sau ca un deal aflat în mijlocul  oraşului. De pe el vezi, iar de ai şi  un  binoclu e şi mai bine,  grădini, curţi, cîini, pisici, ferestre deschise …

O minte inventivă, a adus pe net  imagini în timp real din diferite oraşe şi zone turistice, captate de camere video, sau webcam-uri cum sunt cunoscute în lumea largă a virtualului.

 Îmi place să privesc pârtiile de schi. După ce am schiat în virtual, după ce am căzut de zece ori şi m-am ridicat o dată, am trecut la un alt sau altă  webcam. 

Una care îmi este familiară. Este montată lângă o clădire de patrimoniu, undeva prin centrul oraşului. Lângă acea clădire este şi casa unui bun amic de-al meu. Îmi place cum arată casa lui. Mă uitam să văd ce a mai adăgat la casă, o îmbunătăţire, ceva acolo. Lui îi place să tot adauge, şi pe orizontală şi pe verticală. Omul ăsta cred că nu se mulţumeşte niciodată cu ce are. Şi ce nevastă i-a dat Dumnezeu!  Uitându-mă mai atent, văd că dintre multe maşini care apăreau şi dispăreau din câmpul vizual al acelei camere,  una a încetinit în dreptul acestei case,  a luat-o cu încetinitorul spre poartă până a ajuns cu botul maşinii aproape de grilaj sau chiar s-a proptit. N-a trebuit să mă uit de trei ori. Clar! Nu era maşina amicului. Pe a lui  o cunosc dintr-o  mie, fiindcă e rară, rară de tot. De ce voia să intre? Cine era?  Stând cu ochii pe virtual şi mirându-mă, văd că se deschid larg porţile şi acea maşina, din seria celor de duzină, intră în curte. Să nu fi aflat eu, să nu-mi fi spus el,  poate şi-a dat maşina ca să scape de datorii şi fiindcă nu-i obişnuit fără maşină şi-a luat una mai ieftină. Mă rodea curiozitatea! Îl sun!

 Nu mai vorbisem  de mult timp cu cu el.  Nu mi-a răspuns imediat. A trebuit să închid şi să revin. Am revenit imediat după ce am închis apelul. Poate manevrează să intre în garaj, şi nu poate vorbi, îi găseam eu o scuză.   Mi-a răspuns când aveam de gând să închid telefonul. Chiar mă desumflasem, dar nu repede, ci ca un balon care are un por pe unde fâsâie aerul. Nu mă mai rodea nicio curiozitate. Uitasem şi ce voiam să-i spun.  

- Aloouu! …  Ce  faci! … Cum  îţi merge maşina?  Nu prea avea chef de vorbă amicul meu. Vorbea încet, parcă înadins nu voia să fie auzit. Aşa vorbeşte omul cu datorii pe cap…

- Unde eşti?  în loc  să-l întreb dacă  şi-a schimbat maşina. Mi-a răspuns că este plecat din ţară, singur,  cu afaceri. Nu mai înţelegeam nimic!

- Ce face doamna? asta aşa ca să trag de timp, să fac anumite legături.

- Este acasă,  cred! Mi-a răspuns cu aceeaşi voce înceată, înceată rău de tot, de-abia îl auzeam … 

- Ascultă-mă un pic, nu înţeleg, îi spun amicului, ceva nu se leagă. Ţi-ai schimbat maşina? 

 Îmi răspunde repede, într-un fel speriat: 

- Nuuu! Ce s-a întâmplat? Avea o voce cu un ton mai ridicat, mi se părea  precipitat.

- Eu sunt pe net. Neavând ce face, m-am uitat la imaginile date de acea webcam montată în apropierea casei tale. O ştii, ţi-am mai vorbit despre ea… Nu te-ai uitat...  Ştiu că ţie nu-ţi place să intri pe net… Aşa! Ce crezi că văd?  O maşină, un Logan cred că era,  a intrat  în curtea casei tale… 

- Alo! Mai eşti la telefon?   

De Bobotează

toate apele sunt sfinţite de la apa în care coboară graţia divină prin harul preotului. Să se sfinţească şi apa aceaaastaaa!... Lângă biserică este o ţeavă cu robinet, de robinet un furtun duce apa până la butoiul din plastic de culoare albastru, şi la cel de alăturea la fel de albastru, şi la altul dacă ar fi fost. Prima apa din butoi a fost sfinţită dis-de-dimineaţă sau poate de-aseară, e un amănunt mărunt care nu trebuie băgat în seamă, nu trebuie desecat. Să credem că harul duhului sfânt aflat într-o picătură de apă rămasă în butoi, albastru, sau alb, sau roşu, fie cum o fi, se răspândeşte în apa ce vine prin furtun, mai repede decât ajunge la noi lumina de la soare. Până se umple butoiul şi se închide robinetul, oare duhul sfânt nu s-a răspândit în apa din tot oraşul? Nu mai pun la socoteală că oraşul nu are o singură biserică. Duhul sfânt este unul şi acelaşi. Cândva, va trebui să cred că apa de la robinet este cu acelaşi har ca şi apa sfinţită la biserica aflată la câteva sute de metri depărtare. Am plecat spre biserică tăindu-mi drum prin aerul geros, ferindu-l cu greu din cale, să iau apă sfinţită de la locul cu har de lângă altar. Aerul îmi ardea faţa ca para focului. Ger ca de Bobotează. De mult n-am mai îndurat asprimea lui. Nu numai când involuntar respiram aerul rece şi gros, el îmi dădea năvală, îmi intra prin ochi, prin nări, prin urechi. Ar fi intrat prin toţi porii, dacă aceştia, mici şi nevăzuţi, nu ar fi fost astupaţi. Eu când ies afară pe timp geros am grijă să-mi închid porii feţei, dar, numai porii feţei. Prin nări trebuie să respir, cu ochii trebuie să văd pe unde şi pe ce calc. Gura o ţin închisă cât timp nu întâlnesc pe cineva cunoscut căruia trebuie să-i dau bineţe. Nu se cade să dai doar din cap, cum dă ăla cu patru potcoave. Apropo, dacă vezi un cal cu trei potcoave, trebuie să te bucuri, norocul este în apropier, doar trebuie să-l cauţi. Să înnod firul povestirii. Ajung la lăcaşul în care s-a sfinţit apa. Un uriaş se hrănea cu furtunul, prin transfuzie, de la ciuşmea. Avea doi ochi bulbucaţi şi albaştri, aşezaţi sub fruntea unui cap tuciuriu plin cu lumânri aprinse. Avea două cozi împletite şi lungi, de vreo două sute de metri. Am trecut de ochiul albastru, am păşit, tăind gerul, de-a lungul uneia dintre cozi până la locul de unde ea se hrănea. Coada era împletită din oameni îngheţaţi bocnă, căt ai căta să crezi că nu poate să fie adevărat. Oamenii cozii nici grai nu mai aveau. Cât m-am târât prin aerul sticlos şi tăios ca o lamă de brici, au îngheţat în mine toate păcatele. Nu ştiu dacă aşa te mântuieşti. La primăvară, ce m-oi face, când mi s-or dezgheţa păcatele. Trei sferturi din întrgul corp este apă. În aceeaşi propoţie se află cuprinsul apelor faţă de cuprinsul întregului Pământ. Suntem o apă şi-un pământ. Duhul sfânt al apei sfinţite m-a încălzit când am ajuns aproape de ochiul albastru. Soarele cu dinţi, ivit deasupra lăcaşului sfânt, mi-a făcut ochii mici, mici. Din ochiul mare şi albastru a curs apă şi în bidonul meu din plastic. Să se sfinţească şi apa aceaaastaaaa!