De Bobotează

toate apele sunt sfinţite de la apa în care coboară graţia divină prin harul preotului. Să se sfinţească şi apa aceaaastaaa!... Lângă biserică este o ţeavă cu robinet, de robinet un furtun duce apa până la butoiul din plastic de culoare albastru, şi la cel de alăturea la fel de albastru, şi la altul dacă ar fi fost. Prima apa din butoi a fost sfinţită dis-de-dimineaţă sau poate de-aseară, e un amănunt mărunt care nu trebuie băgat în seamă, nu trebuie desecat. Să credem că harul duhului sfânt aflat într-o picătură de apă rămasă în butoi, albastru, sau alb, sau roşu, fie cum o fi, se răspândeşte în apa ce vine prin furtun, mai repede decât ajunge la noi lumina de la soare. Până se umple butoiul şi se închide robinetul, oare duhul sfânt nu s-a răspândit în apa din tot oraşul? Nu mai pun la socoteală că oraşul nu are o singură biserică. Duhul sfânt este unul şi acelaşi. Cândva, va trebui să cred că apa de la robinet este cu acelaşi har ca şi apa sfinţită la biserica aflată la câteva sute de metri depărtare. Am plecat spre biserică tăindu-mi drum prin aerul geros, ferindu-l cu greu din cale, să iau apă sfinţită de la locul cu har de lângă altar. Aerul îmi ardea faţa ca para focului. Ger ca de Bobotează. De mult n-am mai îndurat asprimea lui. Nu numai când involuntar respiram aerul rece şi gros, el îmi dădea năvală, îmi intra prin ochi, prin nări, prin urechi. Ar fi intrat prin toţi porii, dacă aceştia, mici şi nevăzuţi, nu ar fi fost astupaţi. Eu când ies afară pe timp geros am grijă să-mi închid porii feţei, dar, numai porii feţei. Prin nări trebuie să respir, cu ochii trebuie să văd pe unde şi pe ce calc. Gura o ţin închisă cât timp nu întâlnesc pe cineva cunoscut căruia trebuie să-i dau bineţe. Nu se cade să dai doar din cap, cum dă ăla cu patru potcoave. Apropo, dacă vezi un cal cu trei potcoave, trebuie să te bucuri, norocul este în apropier, doar trebuie să-l cauţi. Să înnod firul povestirii. Ajung la lăcaşul în care s-a sfinţit apa. Un uriaş se hrănea cu furtunul, prin transfuzie, de la ciuşmea. Avea doi ochi bulbucaţi şi albaştri, aşezaţi sub fruntea unui cap tuciuriu plin cu lumânri aprinse. Avea două cozi împletite şi lungi, de vreo două sute de metri. Am trecut de ochiul albastru, am păşit, tăind gerul, de-a lungul uneia dintre cozi până la locul de unde ea se hrănea. Coada era împletită din oameni îngheţaţi bocnă, căt ai căta să crezi că nu poate să fie adevărat. Oamenii cozii nici grai nu mai aveau. Cât m-am târât prin aerul sticlos şi tăios ca o lamă de brici, au îngheţat în mine toate păcatele. Nu ştiu dacă aşa te mântuieşti. La primăvară, ce m-oi face, când mi s-or dezgheţa păcatele. Trei sferturi din întrgul corp este apă. În aceeaşi propoţie se află cuprinsul apelor faţă de cuprinsul întregului Pământ. Suntem o apă şi-un pământ. Duhul sfânt al apei sfinţite m-a încălzit când am ajuns aproape de ochiul albastru. Soarele cu dinţi, ivit deasupra lăcaşului sfânt, mi-a făcut ochii mici, mici. Din ochiul mare şi albastru a curs apă şi în bidonul meu din plastic. Să se sfinţească şi apa aceaaastaaaa!

Străini la ei acasă

Localnicii unui sat de munte -Vaideei-  s-au trezit dis-de-dimineaţă. Lucru rar dacă  acea dimineaţă era  a celei de-a două zi din şirul zilelor anului. Erau ţipetele disperate ale  unui porc înjunghiat. Care să  fi fost   gândurile  ce  străfulgerară minţile   celor care guiţatul prelug şi  jalnic îi  scoaseră din coma indusă  de  cheful prelungit al revelionului?   Să fi fost multe şi felurite. Bănuind că nu toate  sunt de natura unor aserţiuni putem să intuim câteva mai banale : 

„ Cine e ăla de a uitat  să-şi taie porcul?   Ce a mâncat de Crăciun şi de  Revelion? A stat în foame ca acum la sfârşitul sărbătorilor să ne sfideze.  Care e ăla de  ţine Crăciunul pe stil vechi?...”

Trecuse ceva vreme până  au ieşit în uliţa mare  tot căutâd locul de unde plecase acel semnal ca de sirenă. S-ar fi ghidat mai repede după norul de fum al paielor cu care se pârleşte porcul darcă nu ar fi fost şi fumurile ieşite din ogeaguri. S-au luat după  mirosul de păr ars. S-au oprit la gardul pe care stăteau cocoţate câteva pisici iar în curte câinele lătra cerând de mâncare.  Printre scândurile rare ale gardului se desluşea decorul specific ritualului păgân. 

- E clar, bre oameni buni! S-a întors Gicu. Dispăruse, prin  septembrie, parcă. 

- N-a dispărut, s-a dus la muncă în Italia. 

-Şi nevasta  n-ar fi ştiut? Câd o întrebam îmi spunea că s-a  dus până  la târg.

-Mie imi spunea că e la pădure. 

Şi discuţia ar fi continuat pe panta aceasta fără ieşire dacă  nu ar fi intrat în vorbă un tinerel, din cei de  pe la oraş, dacă ne referim doar la ţinuta lui vestimentară, ce  făcea notă discordantă cu obiceiul de a  se îmbrăca al oamenilor locului.  Turul pantalonilor  îi  atârna parcă s-ar  fi scăpat pe  el, avea belciuge prinse de o nară şi de lobul unei urechi, iar  părul  era adunat în formă de creastă pe mijlocul capului, iar  pe alocuri dat cu vopsea verde. Când oamenii locului l-au văzut cum arată, măsurându-l din cap până-n piciore,  de îndată s-au limpezit la cap, le sărise şi ultimul rest de mahmureală. Au rămas muţi. Ei nu au avut timp să scoată o vorbă căci tânărul le-o luă înainte:

-Hai, să vă scot din abureală şi din  greaţă. Le vorbise abrupt în timp ce-şi dădea de pe urechi micile căşti ca nişte nasturi de palstic.

- Bă, puţă, fii atent  cum vorbeşti, aici nu eşti pe bulevard.

- Mă, nene, eu nu vin de pe bulevard. Dar nu pot să stau deoparte şi să nu vă ajut să vă lămuriţi, de ce omul ăsta taie acum porcul.

- Nu ştim noi că suntem acilea de-o viaţă, şi vii tu puţă-vodă pe cal cu coamă de cocoş să ne dai sfaturi.

Băiatul de la oraş, după cum îl catalogară băştinaşii, nu a luat în seamă acele vorbe aiurea spuse,  şi-a continuat expozeul
-  Pe Gicu, vecinul vostru, l-au luat extratereştii. S-a întâmpalt pe la sfârştul lunii septembrie.
- Şi noi de ce nu i-am văzut.
- Eraţi în beciuri, încercaţi mustul. N-aveaţi cum să-i  fi văzut. Nu mă întrerupeţi! Extratereştrii au venit cu un scop anume: să implementeze un program de schimbare a obiceiurilor locale. Să nu faceţi foame în tot timpul anului iar la sfârşitul lui să tăieţi porcul toţi deodată, să mâncaţi de vă îmbolnăviţi, şi să aruncaţi mâncarea rămasă la câini. Nu ăsta e nivelul de civilizaţie spre care tinde omenirea.  L-a luat pe Gicu ca elemnt pilot al programului, l-au plimbat prin ceruri până în costelaţia afală la câteva luni lumină. Socotiţi şi voi, 45 de zile la ducere, tot atâtea la întoarcere, a picat acasă exact după Anul Nou.  E noraml să taie porcul. Gicu rămăsese în urmă faţă de cei din sat, dar, nici nu mai avea ce să-i dea de mâncare. Legat de acest ultim aspect, extraterestrul a ţinut seama şi de criza în care ne zbatem. În următorul  an, va lua mai mulţi, îi va plimba prin constelaţia lor, şi-i va aduce acasă pe rînd începănd cu ziua de Bobotează.  Şi tot aşa, pănă veţi uita de obiceiul de a tăia Porcul de Crăciun. Şi vor uram şi alte programe, caci obiceiuri mai aveţi.
Oamenii care făcuseră cerc în jurul băiatului cu creastă verde, rămaseră albaştri  de uimire, i-a ajutat şi gerul din aer, se uitau unii la alţii, cu gura strânsă pungă, până când unul trezit mai bine, îl întrerupse pe băiatul cu pantaloni bufanţi:
-  Nu ne ameţi, tăticu ... de ce femeia lui nu a reclamat, dispariţia, la postul de poliţie din sat, sau să aducă o televizuine  acilea la noi? Hî!  Ce spui?
-   Oameni  buni, extraterestrii nu e cu capul în nori, ei este super-deştept, ei ştie şi ce gândim noi. Cum să vă explic eu, ca să pricepeţi?  I-a băgat femeii în cap nişte reguli clare, nişte porunci de care să asculte mai ceva decât de popa vostru din sat, adică un progrămel, un microsoft, dacă ştiţi cu ce se mănâncă ăsta. E mai greu să pricepeţi,  chiar dacă v-aţi trezit din mahmureală. I-a mai băgat ceva în cap, ceva  care să-i ia din spaimă, să nu alerteze autorităţile locale şi celelate mai înalte. Ar fi compromis programul.  Voi aţi spus mai înaite cum vă răspundea femeia la întrebările voastre, fireşti de altfel, ca vecini ce sunteţi, faţă de dispariţia lui Gicu. Ea trăia cu ideea că  omul ei  trebuie să vină imediat ca şi cum s-ar fi dus după apă la fântână sau,  în cel mai rău caz, la crâşmă.  Aşa că lăsaţi pe Gicu să mănânce şi pomana porcului, şi după  o zi două, să-l întrebaţi de sănătate, ca şi cum nu ştiţi ce v-am spus eu, şi atunci veţi vedea dacă eu am avut sau nu dreptate.
Băiatul cu turul pantalonilor lăsaţi de o greutate imaginară, îţi înfipse căştile mici ca două măsline în urechi, spase cercul curioşilor şi dispăru pe uliţa mare a satului, fluturând cu mâna pe deasupra crestei pătată cu vopsea verde, în semn de rămas bun sau adio, după starea celui care îl privea.
În urma lui oamenii l-au condus din priviri până a dat curba uliţei, apoi s-au răsfirat care încotro, dar nu după mult timp, s-au găsit cu toţii la crâşma din centru satului. Se simţeau cu capul limpede, parcă nici nu fusese Revelionul. Dacă nu ar fi băut repede un pahar cu o băutură specifică acelui loc, carcalete, i-ar fi prins repede tristeţea. Extratereştrii care sunt băieţi super-deştepţi vor afla de îndată de acestă băutură şi vor implementa un nou progrămel, un soft mic ...