Eu

sunt un hoinar, azi mă odihnesc pe o piatră de hotar, firele de iarbă şi o floricică de cicoare mă privesc mirate printre degetele răsfirate de la picioare, umbra mea se hrăneşte din untul pământului, doar azi şed să-mi stâmpăr neastâmpărul, sunt un copac hoinar, hoinăresc prin codrul verde unde nimenea nu mă vede, păru-mi e o tufă verde de mălin, faţa-mi e de cerb uneori, alteori îmi e de lup, barba-mi e tot timpul ca barba-caprei, umerii-mi sunt de brad, braţele-mi sunt crengi de fag, degetele-mi sunt mlădiţe de mesteacăn, trupul îmi e trunchi de stejar, picioarele-mi sunt crăci de arţar, am rădăcini aeriene, sunt pe pernă de aer, când mă opresc, din hoinăreală, lângă izvoru, simt cum urcă seva pământului până-n creştetul capului unde-n tufa de mălin cucul îşi face cuib, când străbat poiana pentru a-mi încărca bateriile cu lumină, ieşind din unghere lighioanele pădurii vin la mine, veveriţa ţopăie prin crengile-mi de brad, mă gâdilă coada ei stufoasă, căprioara îşi freamătă botul catifelat, îl întinde să-mi ciugulească din palmă frunze acrişoare de mesteacăn, ursoaica îşi învaţă puii să urce în stejar pentru ghinda de la toamnă, de frică să nu cadă ei mi se pişă pe arţar, buba e că dintre lighioane numai una nu se dă cu dusul, ciocănitoarea vine, zice că e soră medicală, să mă cureţe de omizi, şi o uită uitarea, mă scoate din răbdări, îşi face scorbură în umerii mei de brad, de-mi curge răşina pe crengile de fag, de-mi lasă dâre cleioase pe arţari, de arţari se prind fluturi şi gâze, ce bine ar fi dacă crengile ar fi aripi, cum nu-s, părăsesc poaiana învârtindu-mă un vânt nebun iscat din senin, îmi reiau hoinăreala prin codrul verde, unde nimenea nu mă vede, sunt tăt verde, sunt un pribeag.

Să nu uiţi Puţă!

... s-a întâmplat în primăvara anului zece al mileniului trei, în luna mai, în data de douăşpe, într-o zi de miercuri, înainte de Înălţarea Domnului Iisus la ceruri, când bunicii au ieşit din case, cu mersul lor greoi, împovăraţi de griji, de nevoi, de boli. Ei s-au strâs în pieţile publice ale marilor oraşe, în faţa palatelor administrative, pentru a da ochii cu prefecţii - copiii adoptivi ai primului cosaş -, şi la porţile Palatului din dealul Cotrocenilor pentru a da ochii cu faţa smeadă, vicleană şi a cere socoteală de violarea amărâtelor de pensii.
Să nu uiţi Puţă!
Ei, aşa împovăraţi de ani, unii cu mâinile goale, alţii folosindu-şi cârjele din dotare, s-au luptat cu jandarmii, au spart afrontul şi ... s-au oprit la porţile închise, la uşile baricadate, dincolo de care feţe nedemne, laşe nu au avut curajul să fie privite în ochi. Loviţi fizic, loviţi în suflet s-au întors mai îndârjiţi la casele lor, dar vor reveni.
Iar tu, Puţă, să nu te uiţi, să vii şi tu, să-i sprijini să nu-i laşi singuri să se lupte cu puterea celor ascunşi în spatele porţilor şi uşilor ferecate. Aşa să faci dragă Puţă, căci altfel o să ajungi mai rău ca ei, dacă o să ...



Imagine: Mircea Restea, Romania Libera