Violet în ceaţă

Pătrunsese înăuntru fără să-şi fi dat seama. Trotuarul continua la dreapta. El, îngândurat, se lăsase purtat, de paşi, drept înainte, dacă nu ar fi fost uşa deschisă, izbindu-se de ea, s-ar fi trezit din reverie. Totuşi, ceva nevăzut îl oprise - aerul îmbâcsit de fum şi mirosuri grele de băuturi spirtoase, contururi vagi, vorbe , sunete neclare, clinchet de pahare, hâhâituri ...Tenebre!
Când se obişnui cu dramul de lumină dinăutru, desluşi două mese , de-a stânga şi de-a dreapta, fiecare flancate de câte două bănci de lemn, ca într-un vagon de clasa a treia a unui tren de demult. Dacă ar fi pătruns mai departe cu privirea, ar fi văzut mai multe mese pe cele două rânduri, până la tejghaua înaltă a barului, dincolo de care, în faţa unor rafturi cu sticle şi pahare, un băiat şi-o fată amestecau licori. Se căută în buzunarul hainei, dar nu găsi un bilet cu numărul locului, aşa că schiţă un gest, aplecându-se către cel de pe banca din stânga lui, ca şi cum ar fi întrebat dacă se poate aşeza pe locul liber. Nici unul, din cei doi de la masă, aflaţi faţă în faţă, nu-l observase şi nici el nu aşteptă încuviinţarea niciunuia. Se sprijini cu ambele mâini de marginea lustruită a mesei, se aşeză încetişor pe lemnul tare. Se uită cu zgârcenie, cu un singur ochi, la cel de lângă el.
Acesta vorbea celui aflat dincolo de masă, avea o vorbă răstită, poate că aşa îi era obiceiul. Ajunsese cu povestea în punctul în care, ca să scape de-o matracucă ce-l acostase în tramvai, a trebuit să-i spună verde în faţă:
- Tu nu te uiţi la tine cum arăţi, cum eşti îmbrăcată, putoare de ţigancă! De ce te împingi în mine? Mişcă de aici! De nu, chem poliţia!
Cel ce tocmai se aşezase, tresări, ca şi cum s-ar fi simţit cu musca pe căciulă, se sprijini din nou cu mâinile de marginea mesei, se ridică hotărât să plece. Un sunet ca de clopoţel, de la un celular ce tocmai atunci, undeva pe aproape, era apelat, îi zbârnâi în urechi ca un clopot de vapor navigând prin ceaţă, de-i zgârâi creierul ca un cui ce zgrileşte o tablă. Parcă un resort se destinse înăuntru lui. Se uită repede, cu o privire severă, când la unul, când la celălat, până se asigură că cei doi îl vede, tăie cu arătătorul o traiectorie curbă prin aer, şi în acelaşi timp zbieră :
– Putere , motoare! Zece grade tribord!
Apoi se întoarse pe loc, să plece. Nu-i mai văzuse pe cei doi cum se priveau uluiţi. Un pas , doar atât a făcut, fata de la bar ajunsese la el, să-i ia comanda.
- Luaţi loc! ce doriţi? cu ce să vă servesc?
Scoase un râset sacadat, apoi cu un rest din mimica veche de om care nu a ştiut altceva decât să comande, îi spuse :
- Pe mine mă seviţi jos, la cabină, duduiţă!
Mirată, neînţelegând ce vrea să-i spună, fata răbufni:
-Ce cabină? Ce duduiţă domnule? Unde vă treziţi?
El plecase, se pierduse, dincolo de perdeaua de fum, ca un vapor înghiţit de ceaţă...

De ce

Am întrebat-o! I-am pus un şir de întrebări. De ce-ţi place de el mai mult decât îţi place de mine, de ce eşti mai tot timpul împreună cu el, şi cu mine, nu, de ce lui îi accepţi toate mofturile, şi mie nu, de ce te simţi în siguranţă cu el, şi mai puţin cu mine, de ce nu te superi pe el niciodată, şi pe mine mai tot timpul, de ce pe el îl îmbăiezi şi pe mine nu, de ce lui îi accepţi să-ţi mănânce din palmă sau din farfuria ta, iar mie îmi spui să mă servesc singur, de ce cu el te joci ca şi cu-n copil iar cu mine doar când şi când şi-atunci doar popa prostul, de ce cu el te mândreşti când ieşiţi la plimbare, şi cu mine nu, parcă nici nu mă vezi, de ce când lui îi este doar putin bolnav mergi imediat la doctor, şi pentru mine şi chiar de-aş fi grav bolnav nu chemi ambulanţa, de ce cu el te înţelegi din priviri, şi cu mine nici dacă îţi vorbesc oricât? ... de ce?, de ce?, de ce?

Alege între el şi mine!

Cum de ce?, îmi spune ea, între tine şi el este o mare diferenţă, dar de fapt nici nu vă pot compara, tu nu poţi să fii niciodată ca el, şi nici nu poţi să fii tot timpul om , pe când el tot timpul este nici mai mult nici mai puţin decât câine.

Eu nu mă despart de el, iar tu de vrei rămâi cu mine!