Cine este acest Eminescu?

„Pe la începutul lunei februarie sau începutul lunei martie 1870 – îşi aminteşte Iacob Negruzzi – mă întorceam într-o seară acasă de la o adunare. Plecasem mai devreme decât se obişnuieşte, căci scriind pe atunci idila Miron şi Florica eram toată vremea ocupat de poema mea. Ajunsesem la cîntul din urmă şi cugetam pe care din sfîrşiturile ce mi se înfăţişa în închipuire era mai bine să aleg.
Acasă mă pusei la gura sobei şi lăsam să-mi treacă pe dinaintea ochilor deosebite imagini din idila mea – petrecere ce are un farmec nespus pentru oricare autor.
Aruncând ochii din întîmplare asupra mesei mele de lucru văzui o scrisoare nedeschisă pe care nu o băgasem în seamă. Era adresată „Redactorului Convorbirilor literare” şi scrisă cu litere mici şi fine ca de o mână de femeie. Mi-am zis că trebuie să fie de la una din numeroasele poete tinere din provincie, care voiau să li se tipărească versurile în revista noastră. Deschzînd plicul, găsii o scrisoare , împreună cu o poezie intitulată Venere şi Madonă, amîndouă iscălite M. Eminescu. Numele Eminescu nu avea aparenţă a fi real, ci îmi păru împrumutat de vreun autor sfiicios ce nu vrea să se dea pe faţă.
Deprins cu pacheturi întregi de versuri şi proză ce-mi veneau zilnic, mă pusei să citesc cu indiferenţă poezia Venere şi Madonă, dar de la a treia strofă care începea cu versurile:

Rafael pierdut în visuri ca-ntr-o noapte înstelată,
Suflet îmbătat de raze şi d-eterne primăveri ...

Interesul mi se deşteptă şi merse crescînd pînă la sfîrşit.
Foarte impresionat, am cetit pozia de mai mai multe ori în şir, iar a doua zi desdediminaţă m-am dus la Maiorescu cu manuscrisul în mînă ...
„În sfîrşit, am dat de un poet”, i-am strigat întrînd în odaie şi arătîndu-i hîrtia:
„Ai primit ceva bun? răspunse Maiorescu. Să vedem!”
„Ai dreptate, aci pare a fi un talent adevărat. Cine este acest Eminescu?”
Foarte interesant, zise încă o dată Maiorescu, lasă manuscrisul la mine.
Peste cîteva zile, fiind adunarea Junimii şi Maiorescu cetindu-ne versurile Venere şi
Madonă, toţi şi mai ales Pogor, au fost încîntaţi de acest poet necunoscut”
La 15 aprilie 1870 poezia Venere şi Madonă apărea în Convorbiri literare , şi o dată cu ea începea şi reputaţia de poet a lui Eminescu.( Din Viaţa lui Mihai Eminescu, opera criticului literar George Călinescu) .

Venere şi Madonă
Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este,
Lume ce gândea în basme şi vorbea în poezii,
O! te văd, te-aud, te cuget, tânără si dulce veste
Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alti zei.
Venere, marmură caldă, ochi de piatră ce scânteie,
Braţ molatic ca gândirea unui împărat poet,
Tu ai fost divinizarea frumuseţii de femeie,
A femeiei, ce şi astăzi tot frumoasă
Rafael, pierdut în visuri ca-ntr-o noapte înstelată,
Suflet îmbătat de raze si d-eterne primăveri,
Te-a văzut şi-a visat raiul cu grădini îmbălsămate,
Te-a văzut plutind
Şi-a creat pe pânză goală pe Madona Dumnezeie,
Cu diademă de stele, cu surâsul blând, vergin,
Fată pală-n raze blonde, chip de înger, dar femeie,
Căci femeia-i prototipul îngerilor din senin.
Astfel eu, pierdut în noaptea unei vieţi de poezie,
Te-am văzut, femeie stearpă, fără suflet, fără foc,
Şi-am făcut din tine-un înger, blând ca ziua de magie,
Când în viaţa pustiită râde-o rază de noroc.
Am văzut faţa ta pală de o bolnavă beţie,
Buza ta învineţită de-al corupţiei muşcat,
Şi-am zvârlit asupră-ti, crudo, vălul alb de poezie
Si paloarei tale raza inocentei eu i-am dat.
Ţi-am dat palidele raze ce-nconjoară cu magie
Fruntea îngerului-geniu, îngerului-ideal,
Din demon făcui o sîntă, dintr-un chicot, simfonie,
Din ochirile-ţi murdare, ochiu-aurorei matinal.
Dar azi vălul cade, crudo! dismeţit din visuri sece,
Fruntea mea este trezită de al buzei tale-ngheţ
Si privesc la tine, demon, si amoru-mi stins si rece
Mă învată cum asupră-ti eu să caut cu dispreţ!
Tu îmi pari ca o bacantă, ce-a luat cu-nşelăciune
De pe-o frunte de fecioară mirtul verde de martir,
O fecioar-a cărei suflet era sînt ca rugăiunea,
Pe când inima bacantei e spasmodic, lung delir.
O, cum Rafael creat-a pe Madona Dumnezeie,
Cu diadema-i de stele, cu surâsul blând, vergin,
Eu făcut-am zeitate dintr-o palidă femeie,
Cu inima stearpă, rece si cu suflet de venin!
C-o privire umedă si rugătoare
Poţi din nou zdrobi şi frînge apostat-inima mea?
La picioare-ţi cad şi-ţi caut în ochi negri-adânci ca marea,
Şi sărut a tale mîne, şi-i întreb de poti ierta.
Şterge-ţi ochii, nu mai plânge!... A fost crudă-nvinuirea,
A fost crudă şi nedreaptă, fără razem, fără fond.
Suflete! De-ai fi chiar demon, tu esti sîntă prin iubire,
Şi ador pe acest demon cu ochi mari, cu părul blond.

Viaţa la coadă

Coada, şir lung de oameni aşteptând să primească sau să dea ceva, are caracter istoric. A apărut pe o anumită treaptă de dezvoltare umană, atunci când omul în devenirea lui ca fiinţă superioară, cu intelect, cu gândire, văzând doi semeni stând unul înapoia altuia, din curiozitate s-a aşezat şi el ... la coadă, să nu care cumva el să rămână în afara ei. Spre deosebire de alte fenomene sociale care apar şi dispar atunci când cauza apariţiei lor dispare, coada - şir de oameni aşteptând, nu va dispărea niciodată.
Dovada cea mai la îndemâna noastră: a dispărut orâduirea socială dreaptă, dar cozile ce atinseseră apogeul, nu au dispărut. E adevărat că nu se mai face coadă la ouă, la lapte, la adidasi, dar tot se face coadă.

La ce se stă? Se stă la coadă o viaţă!? Se stă cu viaţa la coadă!? Se stă la coada vieţii!? Sunt cozi şi cozi!

Dar la ce nu se face coadă!
La urne, fie că îţi faci drum prin Gara de Nord, fie că te laşi împins din spate la ambasada din Paris. Se face coadă şi de maşini pe şoselele înguste de la munte.

Dar unde se mai face coadă?
Din prima zi lucrătoare a anului, zi când ghişeulesele – acelea ce deservesc cetăţeanul la o ferăstruică- mai digeră încă din ce au îngurgitat la revelion , cel cu simţul cetăţenesc exagerat, dar fără simţul mijloacelor noi de plată prin card sau internet, se aşează la o coadă lungă şi gălăgioasă cu cei dintâi plătitori de taxe către stat.

Sunt cozi şi cozi!
Femeie, bărbat, de la primele ore ale dimineţii, se aşează la coada rîndului - din faţa uşii, pe toată întinderea holului, pe scări, afară în curte, în afara curţii, pe trotuar. Capul cozii se găseşte în spital iar coada cozii pe trotuar.

Poate că unul s-a aşezat crezând că i se dă bilet pentru tratament, sau poate din curiozitate, să vadă ce se dă.

Nu se dau bilete cu reduceri pentru a merge pensionarii la băi, nu se dau pachete, au trecut alegerile şi sărbătorile. Nu s-a băgat, ceva bun , de-ale gurii. Astăzi, produsul de-l bagi în gură se găseşte pe toate drumurile, pardon, pe toate rafturile din butic sau supermarket.

Dar la această coadă nu se dă , te înţeapă, să te lecuiască, nu, vai! nu de a mai sta la coadă, ci de ceva mic, mic, mai mic decât un păduche, decât oul de purice, mic de nu se vede cu ochiul liber, dar cred că nici cu binoclul, şi care îţi intră pe căile aeriene, adică nazale şi se cuibăreşte în gât sau unde crede el că îi este mai bine. Ei, acest nimic este tare criminal, te poate face praf, adică îţi poate lua viaţă, fără să-ţi ceară în schimb banii. Este neam prost, se poartă ca un porc, de unde şi numele de virus porcin.

Îi vine de hac doar un vaccin făcut dintr-o rădăcină crescută din el. Vaccinul era gata mai demult. Omul tare s-a speriat când a aflat că virusul nu alege, în funcţie de rang, de profesie, sau de poziţie socială.( Loveşte ierahic, de jos în sus. Uneori nu mai ajunge sus, oboseşte.)
Şi-a dat seama că virusul porcin nu se dezice de originea lui, se poartă ca un porc aşa cum îi este şi numele.
Să stea la coadă pentru a îl înţepa este cu totul altceva decât ar fi stat cândva la coadă pentru patru ouă.

Coada aceasta de la spital are un alt alt scop, mult mai înalt, scopul nu este legat direct de stomac, ţine de conştiinţă, de starea de existenţă, de a fi sau a nu mai fi. Se lasă înţepat - serul acestui vaccin îl va face imun faţă de ceva ce nu se vede cu ochiul liber, dar care oricând ar putea să se lege de viaţa lui, chiar să i-o ia.

Da, pentru acest scop nobil, lasă filosofia cozii la o parte, de data aceasta coada îl va ţine în viaţă, de va fi să-l atace virusul porcin.
În plină luptă cu criza, cu inflaţia, cărora nu li se găseşte antidotul, ar fi păcat să fie doborât de gripa porcină, având la îndemână, pe gratis, vorba vine, antidotul ei. Doar să se lase înţepat. Iar dacă va face o complicaţie cu deznodământ fatal, înseamnă ghinion dar şi noroc: scapă de de criza biliară ... finaciară, economică şi socială.

Este onorabil faptul că s-a lăsat înţepat. Sau poate l-a împins numărul limitat de vaccinuri, nici doua milioane, faţă de numărul total al populaţiei!

Sau poate s-a gândit că viaţa trebuie păstrată, să nu dispară.
Nu este o noutate că fiinţe, cel puţin cu acelaşi nivel de inteligenţă, nu mai există pe alt corp ceresc. Până şi oameniide ştiinţă, care cercetează forme de viaţă în afara Pământului, au devenit pesimişti. Dacă ar fi existat fiinţe pe altă planetă, ele ne-ar fi căutat , ne-ar fi găsit, în timpul lung scurs de când este viaţa pe Pământ.
Sau poate că există, dar o fi având şi ei problemele lor. Să nu aibă şi ei viruşi, bacterii? Poate tocmai de acolo ne vin! Acestea, mici de nu se văd, trăiesc şi în cele mai vitrege condiţii de mediu. Sunt pe Lună, iar Marte colcăie . Sunt cele mai rezistente forme de viaţă.

Aşa că dacă vor exista fiinţe cu inteligentă pe alt corp ceresc, să stea acolo , să-şi vadă de puricii lor. Noi să recunoaştem, nu suntem pregătiţi să-i primim. Lumea se află în criză finaciară. Sunt atâtea boli incurabile, războaie neterminate, focare de gripe. Planetă se încinge, nimeni nu ştie, din cauza amoniacului din balega de vită, sau din cauza excesului de bioxid de carbon. De terorişti nu ducem lipsă, se răspâdesc şi ei ca viruşii. Nu ne mai trebuie viruşi şi terorişti de pe altă planetă. Să fim serioşi şi să ne vedem de viaţa noastră, chiar dacă pentru a o feri de virusul gripei porcine, mâine de o altă bacterie ucigaşă, trebuie să o aşzăm la coadă. Viaţa este scumpă fiindcă este rară, nu pe Pământ, ci în necuprinsul cerurilor...

Oricâte zile am destrăma din ghemul soartei, trecându-ne din poartă-n poartă, orcât de mult am alerga apropiindu-ne nevăzutul, depărtându-ne trecutul, orice-am face, să nu uităm, zenitul se află deasupra noastră.