Au gust de miere

Dimineţile plouă cu rouă,
stupii freamătă de miere,
miere coaptă, miere nouă.

Înţeleptul augur, cu roba înrourată,
cată timpul în boabele aduse de surată.

O picătură de rouă cât bobul de strugur,
cade pe albina ce roboteşte la fagur,
cade, se sparge-n două, se sparge-n nouă,
de sete ei, de miere nouă.

O larvă întârziată crescută de-o tânără doică
cu lapte de matcă,
din lapte, o picătură cât bobul de rouă,
pe larva crudă ca un mugur,
cade , se sparge-n două , se sparge-n nouă,
hrană ei, miere vouă.

Din ochii bătrânului augur,
plini cu roua dimineţii ,
picuri, picuri rotunde ca boaba de strugur,
cad, cad, cad mereu, ca zilele vieţii,
se sparg în două,
se sparg in nouă,
de dorul ei, de dorul ei ,
de dragul tău, de dragul tău
...

Visul unei amiezi de vară

Din lectica, ţinută straşnic de braţele a doi aborigeni, zâmbeam celor aflaţi în maşini, aşa cum zâmbeşti înainte ca fotograful să deschidă diafragma aparatului. Îi bănuiam a fi în spatele geamurilor fumurii. Eram musafir oamenilor acelor meleaguri şi trebuia să probez că am o bună creştere. Din multitudinea clicurilor făcute de aparatele de filmat, o bună parte erau destinate alaiului : doi aborigeni, o lectică între ei, în lectică eu şi-o maimuţică.

Un om cu o maimuţă căţărându-i-se pe umeri stând într-o lectică, defilând tocmai pe Harbour Bridge vis-a-vis de Opera House nu era chiar un fapt cotidian, mai degrabă o extravaganţă a unui om în vacanţă.




Nu exagerez, eram pentru ei o vedetă. Devenea mai interesant Harbur Bridge cu targa mea cu coviltir purtată de aborigeni. Zâmbeam cu un aer de superioritate. De ce nu! Datorită aglomeraţiei viteza relativă a lecticii faţă de maşina din şirul din stânga era aproape nulă, uneori era pozitivă, pe banda mea nu mai evolua nimenea în faţă.

Trăgătorul şi împingătorul lecticii îşi făceau jobul, afişând un aer profesional. Departe de locurile lor de baştină - Kakadu, ţinuturi cu o frumuseţe sălbatică- deschiseră în această metropolă o mică afacere: să plimbe cu lectica turişti veniţi de peste mări şi ţări.



Deoarece nu ne înţelegeam graiurile, am stabilit un cod al comenzilor. Dacă o bătaie din palme nu însemna decât plecarea de pe loc cu pas normal, prin două bătăi le dădeam de înţeles că trebuia să iuţească pasul, cum se aleargă la proba olimpică de maraton. Printr-o pocnitură scoasă din degetul mare lunecând pe cel mijlociu îi obligam să oprească. Sigur dacă ei opreau din proprie iniţiativă, nu aveam cum să mă opun. O puteau face. Aveau frâul liber, de fapt. Dar aveam să mă conving că teoria este totdeauna cu un pas sau doi în urma realităţii.

Mă simţeam confortabil, deplasarea lecticii era silenţioasă, ei nu aveau saboţi de lemn în picioare, sau pantofi cu blacheuri, aveau picioarele goale. Înaintam cu pas normal de aborigean, lectica avea o mişcare de legănare, de dute-vino, şi deşi maimuţica mă gâdila pe ceafă, îmi păstram zâmbetul pentru fotografii de ocazie. Lentoarea deplasării pe acel pod superb, un arc deasupra mării, mă trăgea la aţipeală, maimuţica mă părăsise, sărise pe coviltir şi de acolo pe capul aborigeanului din faţă. După un timp maimuţica plictisită de indiferenţa aborigeanului, acesta era neutru ca abanosul, se întoarse pe coviltir.

Ea se spânzură cu o mână de pânza acoperişului, şi se legăna ca un pendul, lovindu-mi umărul , la intervale egale cu o secundă. Îmi imaginam că-i o bombă cu ceas ... Număram loviturile ei de umărul meu, mă aşteptam ca din clipă în cilpă să explodeze. Eu când am închiria-o nu am verificat-o, să văd dacă are vreun mecanism ascuns.

Văzând că la secunda zece nu s-a dezmembrat, la balansul următor i-am adăugat un supliment de energie, din zvâcnitura umărului meu ...Mişcarea de pendul, mişcare ce i-o fi plăcând de vreme ce nu avea de gând să se oprească, am transformat-o în mişcare circulară, mişcare ce o aruncă fain frumos pe coviltir...

Mi-am reluat starea de tihnă dată de peisajul înconjurător , în mod special Opera House - o capodoperă a arhitecturii veacului trecut, scoici uriaşe ieşite din apele mării.



În stânga mea acelaşi sir de limuzine târându-se alene.
Monotonia deplasării mi-ar fi indus o stare de aţipeală, dacă n-aş fi simţit pe pielea mea, a obrazului stâng, stropi reci . Am tresărit ca pişcat de urzică, primul gând ce mi-a venit :
- Maimuţica mă scuipă în plin obraz. Aşa tare să o fi supărat că am scos-o din balans?

Gândul îmi fuse alungat de o ploaie de stropi ce imi inundă ceafa şi partea laterală stânga, de la obraz până la braţ.
Un alt gând mă fulgeră:
- Dacă a juns maimuţica să se pişe pe mine, înseamnă că este roşie ca para, de supărare.

Îmi zbură şi gîndul ăsta când o văzu-i coborând agitată de pe coviltir, sărind pe chelia capului, şi lunecând ca o disperată se ancoră în cele dinurmă de urechile mele. Uitasem că eram ras în cap şi uns cu ulei. Mă făcusem aşa înainte de a veni în această metropolă, aflată la intersecţia meridianului de 151 de grade cu paralela de 34 grade, din emisfera sudică a planetei.

Când m-am întors cu toată partea stângă a corpului să văd cine mă scuipă, am primit o perdea de apă direct pe faţă, capul fiindu-mi acoperit de trupul maimuţei.
Am scuturat capul, maimuţa stresată a căzut pe patul lecticii.
Mi-am ţinut ochii deschişi pentru a vedea cine mă stropeşte ca pe o plantă de grădină.
Nu mi-a trebuit mult să mă dumiresc .
O maşină–stropitoare, un monstru, venea din urmă şi se angaja în manevra de depăşire a lecticii.

-Să nu mă fi văzut? Să nu fi observat că lectica era ocupată şi de un om nu numai de maimuţă?

Pentru aborigenii mei, conducătorii lecticii, stropii reci nu le dădură niciun semnal de alarmă. Ei, nici gând,  să crească viteza.
Am bătut din palme de mai multe ori, semne că ei trebuie să pornească la trap. Până să prelucreze ei, semnalul, şi să dea comanda adecvată picioarelor, dihania -stropitoare trecuse cu perdeaua de apă peste mine şi peste maimuţă. Când lectica a prins viteză, depăşind animalul-stropitor, o nouă perdea de apă se împrăştie pe noi, udându-ne de-a binelea.
Nu ştiu eu cum arătam, dar maimuţa arăta jalnic, i se vedeau dăre albe prin părul desfăcut de jeturile de apă. Ploaia venită din stropitoarea dihaniei cu motor şi patru roţi, deschise aborigenilor, cu o întârziere specifică naţiei, valva temporizatoare, îi scoase din toropeală. Ploaia artificială le căzu ca un bici.
N-aş fi vrut să-i opresc cu un pocnet din degete, rinocerul-stropitor era în spatele nostru.
Probabil că aborigenii de la cârma lecticii au intart în stare de alertă, ca atunci când pe urmele lor ar fi fost un animal de pradă.

Au trecut din proprie iniţiativă la faza de galop, stiut fiind că aborigeanul e în stare să alerge iute ca struţul atunci când trebuie musai să prindă un cangur. Aşa am parcurs ultima porţiune a splendidului Harbour Bridge. Maimuţica udă ca o zdeanţă sărea ca o minge de baschet în lectică, nu numai din cauza deplasării galopantă a ansamblului lectică-aborigeni, cât şi a plăcerii ancestrală de a ţopăi.

De un palmier, crescut lângă faimosul Harbour Bridge, ne apropiam cu viteza dată de fuga aborigenilor. Doar cât mi-am întors capul, să vad dacă mai este pe urmele noastre monstrul acvatic, atât a durat saltul, făcut de maimuţă, din lectică în palmierul cu vârful frunzelor la înălţimea podului metalic. M-aş fi luat cu mâinile de păr, dar capul îmi lucea în lumina blânda a zilei de iarnă, aşa că am rămas cu braţele ridicate în aer, apoi le-am împreunat ca la o rugăciune :
- Dă doamne minte maimuţei să stea acolo în palmier, până voi ajunge la ea, să se creadă că-i în bananier. de ce am închiriat-o lăsând zălog paşaportul?

Nu am apucat să-mi continui jelania, că aborigenii mei au cotit-o brusc pe prima stradă care făcea la dreaptă. Au intrat mărind şi mai mult viteza, ei neştiind ce-i aia forţa centrifugă ... Lectica s-a clătinat pe o parte si eu cu ea. M-am înclinat mult ... mult ... am întins mâinile, din instict doar, vedeam cu proprii ochii cum mă apropii cu partea lucioasă a capului de caldarâm ...

Recunosc, văzut de sus, Harbour Bridge ... nu mi se părea impresionant, era un simplu arc metalic peste o apă albastră ...Alăturea câteva scoici îngrămădite ...Da, era Opera House ... Metropola devenea din ce în ce mai mică şi neînsemnată ... Văd nori coborând ce-mi dau senzaţia că urc ... Sunt într-o altfel de lectică, este o nacelă legată de frânghiile unui balon uriaş ... Lângă mine pare a fi un aborigean dar nu ! ... avea căciulă, ochelari, mască de oxigen, avea fel de fel de echipamente pe el ... îmi vorbeşte într-un grai cunoscut :
- Mă cheamă
Leo Dickinson. Zburăm spre nord , spre Himalaya. Îţi ofer primordialitate în a lua, de la înălţimea de peste zece mii de metri, imaginea celui mai înalt vârf de pe planeta noastră ...

Simt frigul în oase, inspir precipitat, simt lipsa aerului ...