Chinta lu’ Mitică

Să nu uiţi Mitică!

A fost! A fost intr-o zi de joi, doi octombrie, cand Dumnezeu nu a mai fost cu noi, fiindcă obosise, fuse marţi şi miercuri.

Cinci cluburi au bătut la Poarta grupelor UEFA, dar nu cum s-au bătut strămoşii cu Înalta Poartă.

Hehe! Cine în zilele noastre se mai ridică la înălţimea bărbăţilor de odinioară, o adevărată chintă royală: Mircea cel Bătrân , Iancu de Hunedoara , Ştefan cel Mare , Mihai Viteazul , Vlad Ţepeş?

Bărbaţii din chinta lu’ Mitică? Nu! Doar simple nume şi fără victorii de renume:
Iancu Marian de Timişoara; Cristi Borcea din şoseaua Ştefan cel Mare; Cornel Porumboiu de Vaslui; George Copos la pachet cu Taher, de sub Podul Grant; Dumitru Bucşaru de Urziceni.

Ştirile despre căderile în faţa porţii UEFA, au venit unele după altele, şi fiindcă bătăliile nu au început la aceeaşi oră, ele nu ne-au omorît cele cinci speranţe dintr-o dată.

Mai întâi a deraiat Rapidul de sub Podul Grant, condus de mecanicul portughez Jose Peseiro, garnitura germană Wolfsburg fiind mai rezistentă. Portughezul a ieşit şifonat rău, doctorul Taher îi mai dă voie doar să mai bea o cafea amară, la o masă într-o gară.

Apoi timişorenii lui Iancu Marian, conduşi de cehul Duşan Uhrin au îngenuncheat lângă zidurile Belgradului, acolo unde Iancu de Hunedoara a făcut istorie. Ce diferenţă de la vorbe la fapte!

În Câmpia Bărăganului , la Urziceni, alţi germani, de la Hamburg, înving cu un scor categoric pe vlahii bursucului Dan Petrescu. Primii intră în grupele UEFA, ultimii, rămân acasă, lângă plugul cu boi, să facă o arătură adâncă de toamnă, dacă vor să obţină o recoltă mai bună la anul.

Ultimile două speranţe le-am legat de Sfântul Ştefan cel Mare. Prima a scăpat, a plutit deasupra stadionului omonim al câinilor roşii. Cândva lupi aprigi, astăzi cotarlele comunitare nu au reuşit să învingă o echipă batavă slab cotată, NEC Nijmegen. Câinii ţin la tradiţie: să fie eliminaţi de echipe fără rezonanţă fotbalistică.

Apoi umbra lui Ştefan, adică ultima speranţă, a plutit deasupra răzeşilor lui Hizo, la Vaslui, acolo unde străbunii au luptat la Podul Înalt, şi de la ei încoace nimeni nu a mai făcut o mare ispravă.
Buldogul i-a hăituit bine, nu i-a lăsat să respire, au dat un gol, dar mai trebuia unul, ca balanţa victoriei să se încline în favoarea lor. Cei de la Slavia ne-au luat ultima speranţă: din Liga lu’ Mitică, barem o echipă să ajungă mai sus, în faza grupelor.

Să nu uiţi Mitică! La jocul de poker cu UEFA nu ai avut chintă royală, ai avut cinci cărţi de pică, adică de aceeaşi culoare, de inimă neagră. Nu ai câştigat potul, ai pierdut totul.

Să chinte lăutarul, să alunge amarul!

O furnică !

O furnică duce spre muşuroi un diamant-jumătate,
Mii de surate îi dau ocol, o împresoară,  ţopăie,
Micuţele sunt în delir, nu par întregi la minte,
Si totul li se trage de la diamantul cu vibraţie.

Nuuuu! Nu pe la noi se întâmplă, ci-n altă parte, undeva la mari depărtări, unde diamantele stau grămadă-n  muşuroaie. Dar, vai, acolo e greu să ajungă şi hărnicuţele noastre, ar trebui să treacă peste  mări şi ţări, şi-un ocean de-a lungul. 

O furnică duce-n muşuroi un grăunte-jumătate,
Alte mii de de surate trag si împing cu asiduitate.
Nu sunt nebune, sunt întregi la minte,
Nu simt undele, vibraţiile acelui grăunte.

La noi! Da, la noi, furnicile adună, hărnicuţele, de toate, mai puţin bobiţe de diamante. Si sunt tare frânte şi nefericite în lumea lor, aşa cum e clădită.
De dimineaţă şi până-n seară - deşi pentru un neavizat lasă impresia aflării în treabă- se ciocnesc unele de altele într-un du-te vino, încolo şi-ncoace, împing şi cară, umplu cămările:  un   şvaiţer din pământ şi salivă, bun să crească doar  iarba.

Să nu dea Domnul să afle vreodată, ele, furnicuţele noastre, că pe alte meleaguri îndepărtate, suratele nu mai trudesc ca nebunele, ci vibrează toată ziulica de la diamantul ascuns în moşuroi.

Oare nu cumva au şi aflat?