O furnică !

O furnică duce spre muşuroi un diamant-jumătate,
Mii de surate îi dau ocol, o împresoară,  ţopăie,
Micuţele sunt în delir, nu par întregi la minte,
Si totul li se trage de la diamantul cu vibraţie.

Nuuuu! Nu pe la noi se întâmplă, ci-n altă parte, undeva la mari depărtări, unde diamantele stau grămadă-n  muşuroaie. Dar, vai, acolo e greu să ajungă şi hărnicuţele noastre, ar trebui să treacă peste  mări şi ţări, şi-un ocean de-a lungul. 

O furnică duce-n muşuroi un grăunte-jumătate,
Alte mii de de surate trag si împing cu asiduitate.
Nu sunt nebune, sunt întregi la minte,
Nu simt undele, vibraţiile acelui grăunte.

La noi! Da, la noi, furnicile adună, hărnicuţele, de toate, mai puţin bobiţe de diamante. Si sunt tare frânte şi nefericite în lumea lor, aşa cum e clădită.
De dimineaţă şi până-n seară - deşi pentru un neavizat lasă impresia aflării în treabă- se ciocnesc unele de altele într-un du-te vino, încolo şi-ncoace, împing şi cară, umplu cămările:  un   şvaiţer din pământ şi salivă, bun să crească doar  iarba.

Să nu dea Domnul să afle vreodată, ele, furnicuţele noastre, că pe alte meleaguri îndepărtate, suratele nu mai trudesc ca nebunele, ci vibrează toată ziulica de la diamantul ascuns în moşuroi.

Oare nu cumva au şi aflat?