Luce-fiul, afară!

 Cine a ajuns  să-i  fericească pe bosniaci? Il Luce-fiul! O faptă bună, taman în mijlocul postului, vine ca o mântuire răstignindu-te pe cruce. Păcat că nu a fost apreciată cum se cuvine. Ne-au huiduit, ne-au făcut în fel şi chip.Au răspuns cu ură de rasă. Aşa ne trebuie. Ne-am găsit să facem fapte bune în postul nostru. Pe fericirea lor am dat speranţa noastră. S-a dus pe apa sâmbetei!   Nu ne mai calificăm la europenele din anul viitor, fie şi el anul apocalipsei. La noi a venit  mai repede, cu un tsunami în fotbal. Mă  împăcasem cu soarta, mă consolasem într-un fel, văzând şi partea bună a ratării. Voi privi meciurile următoare cu multă detaşare, adică fără să simt nici o angoasă, în caz de  vom mai lua bătaie în meciurile următoare din grupă. Mă voi amăgi că sunt meciuri amicale în vederae participării la un viitor campionat european, fie acesta şi în 2020 (dacă cumva vom fi desemnaţi să organizăm, să fim noi gazda, vom fi calificaţi din oficiu, căci aşa-i regula).  Îl Luce-fiul mi-a dărâmat construcţia psihanalitică. Îmi spune el mie, că şansele de calificare rămân, dacă echipa lui câştigă toate meciurile care urmează. Să  fi  păţit ceva la gânditor? Îi luceşte mintea, nu glumă. Să vezi ce mă aşteaptă! Altă repriză de dârdâială. Să urmăresc cu strângere de inimă, de stomac, de orice alt organ ar fi el, cum naţionala fiului ploii se căzneşte să-i bată pe luxemburghezi, acasă la noi, de fapt la Pinalti, pe stadionul portocaliu (de aici ni se va trage!), vis-a-vis de  cimitirul  Borzogheanu. Ăştia, mă refer la cei din Marele ducat,  sunt domni faţă de rasiştii  bosniaci. Sunt fericiţi, cum au fost neam de neamul lor. Nu au nevoie de mântuirea noastră.
Ptiu! Dacă şi ducaţii ne vor bate, atunci echipa noastră chiar că e de kaka.  Luceafărul tău!...  Luce, fiul-ploii, afară!

Piciorongul

Din pământ ies aburi.  Pământul  respiră, respiră   micile  vieţuitoare  trezite  din  somnul adânc de  peste  iarnă. O furnică   cocoţată pe-o  lespede de  piatră   se-ncălzeşte  de  la soare, se  uită   mirată-n  jurul ei, îşi  întinde  pe  rând  câte -un   picior, cască, aerul  de  primăvară  o îneacă,   se  lasă  pe  spate, face  plajă  doar un minut, nu-şi  permite un timp mai  mult.  Un gândac, îmbrăcat în platoşă  neagră , se ridică de sub  un rest de  balegă   uscată. Lui  nu-i  vine  a  crede că  a ieşit  viu  din  iarnă.  O râmă   se-ntinde,  nefiresc  de  mult, ea  risca   să se  rupa, a uitat că  maţele îi sunt goale.  O muscă,   cu bâzâitul  ei  afon, acoperă   zumzăitul - ca un   scârţâit din strună de vioara -  produs de  o   albina   sprinţară  .  Firele  de  iarbă   abosorb cu lăcomie  din  lumină, ele îşi  prepară la  foc  scăzut cafeaua cu laptele  verde  al  primăverii...

Aşa a scris Bălănel,  elev în clasa a şasea,  partea de început a compunerii.   Înainte de a caligrafia propriile gânduri, deschisese larg fereastra dinspre  livadă, ca să aibă cât mai multă inspiraţie. I se pare că a scris  prea mult. Pentru el,  este o performanţă că a reuşit să-şi canalizeze gândurile aşa cum ştie să mâne oile la strungă pentru muls. Nu mai scrie.  Un lup, nevăzut, dă  târcoale oilor. Gândurile i se împrăştiet lăsând loc liber doar unuia singur, acesta  îi aducce aminte de cel mai bun prieten ce l-a avut în ultimul timp. Lasă totul baltă şi o zbugheşte afară. Aleargă uitându-se pe cer. Se împiedică de o ridicătură de pămînt, un muşuroi vechi, şi aterizează cu mâinile în faţă, lungindu-se pe iarba jilavă de rouă. Aşa aare şansa să vadă de aproape o gâză, un gândac tuciuriu care încremenise aproape de nasul lui. Sare ca ars în picioare. Îşi reia gândul. Se învârte în jurul lui căutând ceva în văzduhul cerului. Soarele străluceşte ca un far pe un ecran albastru. Ochii lăcrimează. Le face streaşină cu palmele duse la frunte,  scrutează orizontul deasupra  coamei pădurii de brazi. De acolo  aşteapătă să se întoarcă  Piciorongul, pasărea  cu ciocul roşu şi picioarele nefireşti de lungi. Ieri zburase dând ocol casei, apoi  în cercuri largi se depărtase tot mai mult până când mai rămăsese  din el o pată albă, apoi  un punct negru  pâlpâind pe fondul albastru al  cerului. Nu înţelege de ce a plecat, unde şi cine l-a chemat. 

Astă toamnă îl găsise pe ogorul din spatele casei. Era înţepenit de frig, aproape fără viaţă. Nu atinsese vreodată un cocostârc. Îl luase în braţe şi-l duse  în şura cu fân. Acolo îi făcuse culcuş, îi aduse grăunţe şi  apă. După câteva zile puiul de barză înviase. Pănă s-a obişnuit cu noua casă a fost  tare sperios.  Când îl vedea pe băiat că apare în gura podului,  deschidea aripile, dar, nu avea putere să bată aerul, să se ridice, să zboare. Bălănel îi arunca o mână de grăunţe, se retrăgea, cobora câteva trepte ale scării, acolo aştepta până  auzea: toc! toc! toc!, semn că Piciorongul căuta  grăunţele risipite prin pleava fânului, lovind cu pliscul în lemnul podelei. Băiatul urca tiptil până la gura podului de unde putea să-l vadă de aproape. Semăna cu cel din cartea de biologie.

Aşa a început prietenia dintre Bălănel  şi Piciorong, dintre un copil şi o barză căzută din cer. Cum să cadă? O fi rămas în urma  stolului de cocostârci, l-o fi prins un cârcel, sau o fi fost  mai bolnăvicios, or nu a mai avut  putere să zboare, şi a căzut  ca un avion  rămas în pană de motor.  Între ei s-a legat o pritenie tainică, frumoasă, chiar dacă a durat doar o iarnă. Prietenia  s-a leagă mai strâns când a fost nevoit să aleagă. Ce se întâmplase? Bălănel s-a lăudat colegului de bancă că are în podul cu fân  o barză. Apoi toţi din şcoală au aflat că pe timp de iarnă la ei în sat trăieşte un cocostârc. Aşa ceva era o minune. Auzind, profesorul de biologie care le preda zoologia,  voia să profite într-un fel anume. El i-a cerut lui Bălănel să  aducă cocostârcul la şcoală. Băiatul l-ar fi dus dacă o colegă nu i-ar fi spus, nu se ştie cum de aflase de planul ascuns al profesorului -  barza va fi folosită  ca material didactic,   nu vie ci împăiată. Bălănel a şi plâns, nici nu voia să audă de aşa ceva. I s-a promis o notă de zece la biologie. Nu a acceptat acest târg odios. Nu a mai dat pe la şcoală zile de-a rândul, aproape o săptămână. 
S-a întors numai după ce profesorul i-a spus, de faţă fiind şi diriginta căreia Bălănel îi povestise de intenţia criminală a profesorului, că nu-i mai cere să-i  aducă cocostârcul.

 ... Bălănel nu înţelege de ce Piciorongul a plecat şi nu se mai întoarce la culcuşul din podul cu fân. Bălănel stă  cu privirea agăţată de înaltul cerului, până când simte  că-i amorţeşte gâtul.  Aşa renunţă şi se întoarce în casă.  Reia compunerea. Citeşte ce scrisese, nu-i place, şterge şi începe o  alta, cu gândul rămas la prietenul lui de-o iarnă, Piciorongul. În loc să scrie, el desenează o pasăre înaltă cât podul cu fân, cu  picioare nefiresc de lungi, cu pene albe şi căteva cenuşii, cu ciocul lung şi roşu,   un monument al naturii, un obelisc cu plisc...

Ping pong...
Ioan Usca,
CELLA.

Puiul de barză nu a uitat-o

În toamna ce demult trecu, un pui de barză, mai  nevolnic, neajutorat, nu reuşea să se ţină în zbor de celelalte surate. Mama, barza,  pasărea cu gâtul şi picioare lungi, nu a mai insistat cu zborul de antrenament, nu mai era nici timp, vremea rea se apropia. A lăsat puiul în gazdă la noi, nu, nu în casă, ci în podul cu fân. Ea a luat de o aripă pe fiecare dintre   ceilaţi pui ai ei, mult mai  zdraveni,  şi a plecat cu ei, luând primul stol de cocostârci care plecau spre sud, în ţările  calde(prinsese ultimul bilet, low-cost)...

În dimineaţa zilei a opta a lunii martie, puiul de barză, ajuns între timp un veritabil cocostârc, s-a trezit învăluit de căldura razelor soarelui ridicat mai sus pe bolta cerului. S-a nimerit tocmai atunci, ca lumina  să depăşească  un prag, logic vorbind, şi să-i declanşeze  un mic program  înscris genetic în memoria lui de tip Red-only Memory. La primul pas din acest progrămel, instrucţiunea îi spune  că a venit vremea întoarcerii berzelor din ţările calde. 

Lumina soarelui, ca un  narcotic, i-a dat imbold să iese, să-şi întâmpine mama. De bucurie a zburat dând ocol casei care  i-a fost adăpost şi leagăn.  

S-a îmbăiat în lumina soarelui, şi-a luat porţia de aer  cu iz de primăvară, şi după multe zboruri în cerc, el, cândva pui de cocostârc,  se lăsă  din zbor, plutind uşor, cu  picioroangele  pe ogor, nu departe de casă, lângă claia cu fân. 

De aici, din căpiţa cu fân, trage paie  cu ciocul, trage unul, trage două, trage zece, se opreşte când găseşte paie cu  flori, este adevărat că-s  şterse la culoare. 

Stângaci le prinde într-un buchet, vrea el să fie şi cochet,  şi  pleacă în zbor … la aeroport , de fapt un veritabil aviarport, acolo unde urmează să aterizeze, cu primul stol de berze,  mama pe care nu a mai văzut-o de astă-toamnă.  Îl va mai recunoaşte, ea? El sigur, da! În nopţile lungi şi friguroase se gândea numai la ea...

Spune-mi care mama-anume  / Cea mai scumpă e pe lume? / Puii toţi au zis de păsări, / Zarzării au zis de zarzări, / Peştişorii de peştoaică, / Ursuleţii de ursoaică, / Şerpişorii de şerpoaică / Tigrişorii de tigroaică,… / Mânjii toţi au zis de iepe, / Firul cepii-a zis de cepe, / Nucii toţi au zis de nucă, /  Cucii toţi au zis de cucă, / Toţi pisoii, de pisică, / Iară eu, de-a mea mămică. / Orice mamă e anume, / Cea mai scumpă de pe lume! 

( Mama, de Nichita Stănescu)

Călătorie virtuală în Thailanda ...

De Mărţişor, vremea nu este aşa cum mi-aş fi dorit-o. Nu e soare, este frig, ninge cu fulgi besmetici, brrr! ...
Aşa că mi-am făcut bagajele, şi am tulit-o în ţările calde... pe urmele călătorului Constantin FLOREA, din Piatra-Neamţ.
Îi mulţumesc pentru filmele de o bună calitate pe care le-am împrumutat din casa lui virtuală, de pe Youtube!

Din România în Thailanda, din Piatra-Neamţ la Banckok ...




Pe insula de Coral Island ...



Circul din



La gradina zoologica ...



Piaţa plutitoare ...



Spectacol la Rose Garden ...



La plimbare prin Bankhok, noaptea ...




Cine o fi ministru al turismului, în Thailanda?