Singularitate

Într-o clipă, omenirea a rămas fără electricitate. Sarcina electrică a fost distrusă de acea forţă superioară care o zămislise. În acea clipă au murit subit toate echipamentele ce trăiau cu energie de la priză: calculatorul, televizorul,  radioul,  frigiderul, maşina automată de spălat, centrala termică,  prăjitorul  de pâine, automatul de cafea, fierul de călcat, uscătorul de păr, maşina de tuns, aspiratorul, lustra  şi alte echipamente numite, generic, electrice. Toate acestea au devenit inutilizabile. Erau moarte.  Pentru omenire  timpul se oprise, brusc, în aceeaşi clipă când divinitatea ascunsese electricitatea. Din inerţie, fără să conştientizeze, omul, acolo în casa lui,  a mai tras de timp, l-a lungit ca pe un elastic. El a  crezut că este o pană de curent, şi a luat telefonul să sune la deranjamente. Telefonul celular era mort, de fapt erau stinse  toate telefoanele din casă. Deşi avea acumulatoarele încărcate, bine! poate nu toate, dar din patru telefoane unul tot ar fi trebuit să aibă alimentare. Şi tot nu credea omul că timpul se opise-n loc. De ce ? Ceasul cu pendula mergea. El nu avea nevoie de electricitate. Era un ceas vechi rămas moştemire din tată-n fiu. Omul dacă s-ar fi uitat mai atent, ar fi rămas mut de uimire: acele ceasului se mişcau invers de cum e firesc să meargă un ceas! Deci timpul nu numai că se oprise în loc dar o luase îndărăt. Ceasul ticăia normal, dar acele se mişcau invers. Omul a dat  buzna afară, să ia maşina din parcare, să meargă la Electrica, să reclame pana de curent. Cheie în contact! Stupoare! Lipsă semnalizare la bord, lipsă lumini. Lipsă baterie? Nu! Bateria era la locul ei! Omul nu ştia că divinitatea anulase electricitatea.  A lăsat maşina şi uimit, mâhnit, îngrozit, speriat, alarmat, agitat a plecat pe jos! Omul s- a alăturat altor oameni, s-a format de îndată o mare de oameni agitată, o gloată. Pe străzi maşini abandonate…  şi o căruţă trasă de o gloabă de cal, bătut cu biciul de căruţaş, se strecura printre maşini mici şi mari, toate rămase blocate din acel  moment când electricitatea nu mai exista ca fenomen.  Unul mai  înţelept,  todeauna în momentele cruciale ale omenirii apar înţelepţii, s-a ferit din calea căruţii, a schiţat  o plecăciune săltându-şi cipilica de pe cap. Era omul căruia divinitatea l-a stropit cu un pic de viziune, şi i-a arătat în ce sens va merge omenirea… Lumea începuse să călătorească în trecut,  unii foarte repede, o sută de ani pe oră,  alţii la trapul calului, fiecare după tehnologia avută în dotare la momentul când divinitatea ascunsese electricitatea...

Poate dacă oamenii, cei  credincioşi, cerau ajutor de la divinitate: Tatăl nostru care eşti în ceruri ... dă-ne nouă astăzi sarcina electrică cea de toate zilele! ...Cine să fi ştiut?!

Codul lui Oreste

David Bruce Hughes

Filosofia ospăţului

Dacă nu aş fi citit Extremele culinare ale vieţii , autor Gabriel Liiceanu,  aş fi rămas cu părerea că un poet consacrat, tot aşa  şi un compozitor sau filosof , nu este preocupat de partea prozaică a vieţii lui:  de cum se îmbracă, cât şi unde doarme, de cum şi cât mănâncă … 

- Domnule Schopenhauer, nu numai raţiunea este  unicul drum spre fericire!

Extremele culinare ale vieţii- frugalitatea şi desfrîul - le-am trăit în două ocazii apropiate în timp şi într-un mod perfect paradoxal: în anii '80, cel mai sumar prînz l-am experimentat într-o ţară a opulenţei (Germania), iar cea mai barocă cină, într-o ţară a « mizeriei » (România).

În 1984, eram la Heidelberg cu Andrei Pleşu, în ultimele luni ale bursei Humboldt. Sîntem invitaţi de o prietenă comună din Germania la o reuniune de familie, în vila părinţilor ei dintr-un orăşel de pe malul lacului Konstanz. Tatăl prietenei era directorul Institutului Max Planck din München, iar vila unde am fost invitaţi avea o superbă grădină care dădea spre lac. 

Cînd am ajuns, masa era deja întinsă într-un chioşc şi toţi membrii familiei - gazdele (generaţia trecută de 60 de ani), copiii lor, adunaţi de prin diferite ţări ale Europei unde-şi aveau jobul, şi copiii acestora - ne aşteptau în grădină. Eram, parcă, adulţi şi copii, vreo 12 persoane. Pleşu, cu gîndul la ospăţul care urma să-nceapă, era destul de trist, pentru că invitaţia îl prinsese în prima săptămînă a dietei Scarsdale: în ziua aceea, la prînz, avea pui cu salată şi, extrem de conştiincios, venise, într-un pacheţel, cu porţia de pui, spunîndu-şi că din partea gazdelor va exista o deplină înţelegere pentru rigoarea lui alimentară. 

Şi masa a început. A fost adus un castron mare, plin cu salată verde. Trecîndu-l din mînă în mînă, fiecare şi-a pus în farfurie două-trei frunze de salată. După ce a făcut turul mesei, castronul s-a golit şi am început cu toţii, cu un aer oarecum pios şi preocupat, să mîncăm, pe-ndelete, frunzele de salată. Episodul nu a durat, totuşi, cu conversaţie cu tot, mai mult de cîteva minute. Apoi am aşteptat cuminţi pînă cînd doamna casei a apărut din bucătărie cu o bucată de pulpă de porc la cuptor, nu mai mare de 1 kilogram. «Kurt», i s-a adresat ea soţului ei, «am să te rog să tai tu friptura». 

Apoi, către noi: «Se pricepe grozav la tăiat friptură!». 

Directorul Institutului Max Planck din München s-a sculat în picioare, a luat platoul în faţă şi cu un cuţit cu lama lungă a început să taie carnea în felii nu mai groase de cîţiva milimetri. 

Era un adevărat maestru: nu am văzut niciodată o friptură de porc tăiată atît de subţire. Pe măsură ce tăia, fiecare îşi primea în farfurie felia de carne cît coala de hîrtie. O bucată cam de două degete a rămas mai departe, netăiată, pe platou şi a poposit, stingheră, în mijlocul mesei. În timp ce unul dintre copii umplea conştiincios paharele dintr-o carafă cu apă de la robinet, un castron cu cartofi a făcut turul mesei şi fiecare ne-am pomenit cu o jumătate de cartof alături de pojghiţa de carne. Cu un Guten Appetit! rostit voios de directorul Institutului, s-a dat semnalul pentru atacarea felului al doilea. Ţin minte că am terminat carnea şi jumătatea de cartof din trei înghiţituri, fără să manifest, însă, vreo formă de lăcomie. Apoi, am simţit cum urcă în mine, devastatoare, foamea. 

Pleşu, care stătea la masă lîngă mine, a văzut pesemne disperarea care-mi apăruse pe chip. Cu gesturi delicate, sub masă, a desfăcut pacheţelul cu carnea de pui şi mi-a strecurat o bucăţică. «Băi, mănîncă şi asta, mi-a şoptit, c-o să ţi se facă rău. Eşti livid». Am aruncat în gură, pe furiş, bucăţica de pui, zîmbind între timp politicos şi avînd aerul că sînt interesat de conversaţie. Masa nu durase, cu tăiatul fripturii cu tot, mai mult de zece minute. Farfuriile goale străluceau acum în faţa noastră. 

Şi-atunci s-a-ntîmplat ceva de necrezut. Directorul Institutului Max Planck s-a lăsat pe spătarul scaunului, parcă doborît de opulenţa prînzului, şi, cu mîinile la ceafă, a rostit satisfăcut: Ich könnte sagen, wir haben wunderbar gegessen! - Und denke nur, Schätzchen - îi răspunse doamna -, daß du Furcht hattest ein Kilo Fleisch wäre nicht genug. Wir haben noch was für morgen. («-Aş zice c-am mîncat excelent!» «-Şi cînd te gîndeşti, dragul meu, că te temeai că n-o să ne-ajungă 1 kilogram de carne. A mai rămas şi pentru mîine». 

Peste cîteva luni eram în ţară. In casa chirurgului , colecţionar împătimit de pictură şi bun prieten cu prietenul nostru, pictorul Horia Bernea. De bucuria revenirii noastre în ţară, Bernea ne propune să facem un salt pînă la Brad şi să sărbătorim aşa cum se cuvine revederea. «N-aţi trăit voi aşa ceva de cînd v-aţi născut!» ne-a asigurat el, şi ne-am urcat în Käfer-ul lui. Seara, către ora 7, eram în casa doctorului. 

Era o casă cu un singur nivel, cu camere multe şi o curte mare. Separat, un «atelier»-pinacotecă, în care doctorul îşi rînduise cu grijă comorile. Bernea ne-a prevenit de pe drum că la masă nu vor sta decît bărbaţii: tatăl doctorului, doctorul şi noi, cei veniţi din Bucureşti. Şi că, în timpul mesei, soţia doctorului, purtînd, special pentru acest eveniment, perucă albă, se va afla în spatele scaunului invitaţilor, urmărind ca totul să decurgă cum trebuie. Şi într-adevăr, la puţină vreme după ce am ajuns, am fost poftiţi la masă într-o spaţioasă sufragerie. Nu înainte, însă, de a ni se prezenta bucătăria - un adevărat laborator cu pereţii tapetaţi de rafturi pline cu cratiţe strălucitoare - şi cămara, din care mi-au rămas în minte şiragurile de cîrnaţi şi şunci afumate atîrnînd din tavan, brînzeturile în coajă şi borcanele mari, din acelea pentru murături, pline cu ouă. Masa a început cu gustări: pateuri cu carne şi cu brînză, buşeuri cu ciuperci, platouri cu chifteluţe, rulouri de şuncă umplute cu salată de boeuf şi alte platouri cu diferite soiuri de cîrnaţi. Toate stropite cu o palincă de pere. A venit apoi un borş de perişoare cu smîntînă. Bernea avusese dreptate: soţia domnului doctor, împodobită cu o perucă albă, trecea prin spatele fiecărui scaun şi se oprea cînd la unul, cînd la altul dintre musafiri, preluînd, oarecum, perspectiva acestuia asupra mesei şi urmărind, totodată, dacă îi lipseşte ceva. Mă încerca o oarecare nelinişte cînd îi simţeam mîinile strîngîndu-se pe spătarul scaunului meu şi cînd o voce şoptită mă întreba dacă totul este în ordine. Totul era, desigur, în ordine, dar cina ameninţa să ia o turnură ucigaşă. Au urmat sărmăluţe în foi de ştevie, apoi căprioară la tavă cu sos de capere. Prietenii mei erau în extaz. Începusem să gîfîi. Trecuse de miezul nopţii, cînd a apărut un uriaş tort, alb ca neaua şi ornat cu felii de portocală proaspătă. După ce Bernea, gurmand şi băutor de nădejde, ca să mai bea «cîteva şpriţuri rosé», a revenit scurt la cîrnăciorii de la începutul mesei, ne-am retras, mai corect spus ne-am tîrît, în dormitoarele noastre. Şi a venit a doua zi, pe care aveam să o petrecem tot la Brad. Programul era deja făcut: după micul dejun, urma să facem o excursie pînă la «gorunul lui Horia», apoi, pentru a vedea cruci de piatră din Secolul al XIV-lea, în cimitirul vechi din Brad. Pe la ora 11 dimineaţa eram apţi pentru «micul dejun», dacă acest nume se potriveşte cu ceea ce a urmat. Am fost puşi la masă, de astă dată în spaţioasa bucătărie-laborator. Masa era mare, aşa încît în mijlocul ei încăpeau (cu greu, ce-i drept) «gustările», aliniate pe căprării, destinate micului dejun: rînduri de brînzeturi, rînduri de cîrnaţi, altele de pateuri, rînduri de dulceţuri şi miere, lapte dulce şi lapte bătut, iaurturi, ouă fierte şi... palinci. Dar, înainte de a ne decide noi pe unde să atacăm deasa pădure de mîncăruri de pe masă, ne-am pomenit în farfurii cu două perechi de «vişle», crenvurşti ardeleneşti făcuţi din carne de capră. Pleşu a continuat cu o cană cu lapte şi un ţoi de palincă, o intrare lichidă destul de ambiguă, care avea, însă, avantajul că era deschiderea şi către partea mai angelică a micului dejun - dulceţurile - şi către cea drăcească - brînzeturile tari şi cîrnăţăria. Episodul alimentar matinal nu a durat mai mult de o oră şi jumătate, aşa încît, spre ora 1, ne-am început excursia. Însă, nu înainte ca, tocmai cînd eram pe punctul de a trînti portierele maşinii, mama doctorului să ţîşnească din casă cu o valijoară în mînă. «- V-o pun în portbagaj, ne-a spus, dacă vi se face cumva foame pe drum. Sînt nişte şniţele de pui. Şi murături. Şi să veniţi repede la masă!». Există cîteva poze pe care Bernea ni le-a făcut, lui Pleşu şi mie, în cimitirul de la Brad, din profil, stînd jos, rezemaţi fiecare de-o parte şi de alta a unei vechi cruci de piatră. Amîndoi aveam aerul unor oameni răpuşi de mîncare, cu burţile profilate în prim-plan. Din poză răzbate parcă geamătul celor doi, iar în urechi îmi stăruie şi acum rîsul fericit al lui Horia Bernea, care-şi degusta reuşita isprăvii puse la cale cu atîta drag în cinstea întoarcerii noastre în ţară. Dar nu trecuserăm încă de jumătatea încercării. Către 5 după-amiază, am ajuns acasă, unde eram aşteptaţi, desigur, cu «masa de prînz». Nu mai ţin minte ce am mîncat. Ştiu doar că, spre orele 7 seara, am fost poftiţi de gazda noastră să-i admirăm colecţia de pictură. Şi, în timp ce ziceam ba una, ba alta despre pînzele care, scoase cu mîndrie din rasteluri, ne treceau prin faţă, mama doctorului a intrat radioasă, cu o tavă de plăcinte cu brînză tocmai scoase din cuptor. «- Luaţi, ne-a zis, cît sînt calde, iar peste o oră mîncăm de seară». S-a petrecut atunci un fenomen ciudat, pe care nu-l înţeleg nici pînă în ziua de azi. E limpede că nici unul dintre noi «nu mai putea». Există, însă, pesemne, o logică şi-o psihologie pentru la «grande bouffe», care, odată declanşate, nu mai pot fi oprite decît prin moarte. De altfel, în filmul din 1973 al lui Marco Ferreri, în care se pune la cale un suicid gastronomic în patru, totul se petrece într-un weekend, aşadar pe parcursul a două zile. Noi ne apropiam de sfîrşitul acestei perioade. Ca la un semn, ne-am aruncat toţi asupra plăcintelor calde şi le-am devorat în cîteva clipe. Peste o oră, eram reinstalaţi la masă şi retrăiam, într-o nouă formulă culinară (din care nu-mi mai amintesc decît de o mîncare de gutui cu pulpe de curcan), ritualul cu peruca de cu o seară înainte. Eram, totuşi, foarte tineri. Nu am altă explicaţie pentru faptul că am rămas vii. 

 Gabriel Liiceanu

Lungă e calea spre bunatate (2)

Case care de mai care,  unele mai arătose decât altele, cu porţile deschise, cu maşini parcate în curte, se iveau de o parte şi de alta a drumului, dincoace de albia unui pârâu ce se întrezărea printre pâlcuri de pomi cândva livezi.

Mergea încet cu maşina, strecurându-se prin mulţimea pestriţă, învălmăşită, printre maşinile parcate de o parte şi de alta a drumului. Erau şi corturi instalate dincolo de şanţul drumului, iar în faţa corturilor, lângă drum, pe mese sau direct pe iarbă arsă, printre pungi, peturi, chiştoace, erau înşirate fel de fel de lucruri şi lucruşoare, de la podoabe femeieşti, clopuri, pălării, curele, ochelari de soare, până la ceaune, oale, ibrice, fluiere şi papuci. O mică piaţă din marea piaţă, piaţa comună europeană. Opri maşina. Căută un loc să parcheze sau să se întoarcă şi să plece de unde veni.

Baleind din priviri piaţa de sâmbăta, sperând să zărească mult visata grămadă de pepeni, privirea îi căzu pe un panou dintr-o scândură de brad, pe care stăteau scrise cuvintele, Spre Mânăstire. Urni maşina din loc, făcu la dreapta indicatorului, intră pe o alele străjuită de brazi tineri. La capătul micului drumeag se deschidea o poiană încojurată de o pădure de brazi şi fagi, iar în marginea de sus a ei, o  mănstire înconjurată de ziduri şi cu turle înălţate spre cer ca pentru  rugăciune. Lăsă maşina la umbra unui copac, trecu pe sub o poartă mare, din lemn de stejar, sculptată, intră pe o alee, străjuită de flori, de trandafiri. Asta să fie grădina Maicii Domnului?... Trecu pe sub bolta din zidul clopotniţei, intră în curtea mănăstirii. În mijlocul curţii văzu o biserică în haine vechi, în stânga o alee, apoi scări de marmură duceau la intrarea altei biserici, mult mai mare şi fără vechime după înfăţişare. Mult mai încolo, lângă zidul din stânga se vedea o fântână ca o troiţă. În partea dreaptă, pe toată latura se întindea o terasă joasă, la firul ierbii, cu un şir de coloane din marmură albă. El plecă întra-colo. Se opri în faţa uneia dintre plăcile funerare, din marmură, ca acelea ce se găsesc la marile mănăstiri. Este a voievodului Constantin Brâncoveanu, cel dintâi ctitor al mănăstirii. Voievodul, cei patru fii ai săi: Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi sfetnicul Ianache au fost decapitaţi din ordinul Sultanului, chiar de ziua Adormirii Maicii Domnului, împotrivindu-se trecerii la mahomedanism. O mare tragedie fără asemuire din şirul lung al nelegiurilor păgâne. Biserica ortodoxă i-a canonizat ca sfinţi martiri, ziua prăznuirii Sfinţilor Martiri Brâncoveni fiind aleasă nu întâmplător pe 16 august, a doua zi după Ziua Adormirii Maicii Domnului.

Mănăstirea a avut soarta ctitorului ei. În anul 1785 a fost distrusă din ordinul Curţii de la Viena şi a cozilor de topor din Transilvania...

Mănăstirea a fost renăscută din ruine de către Mitropolitul Dr. Nicolae Bălan, al doilea ctitor al mănăstirii. Lucrările au început în 1926 şi s-au încheiat la 15 august 1946, când a fost sfinţită. Trecuse 161 de ani.

Al treilea ctitor al acestei mănăstiri martoră a suferinţelor românilor din această parte de Transilvanie a fost Mitropolitul Antonie Plămădeală. Cu multă râvnă, dar şi cu mult curaj, sfidând interdicţiile mai marilor vremii, a ridicat din temelii o nouă biserică. Sfinţirea acesteia a avut loc în anul 1993 în Ziua Adormirii Maicii Domnului...

Plecase să cumpere pepeni, şi ajunge la mănăstirea cu două praznice, două hramuri, şi trei ctitori mari, o mănăstire martiră.

Este sâmbătă seara, ajunul prăznuirii Adormirii Maicii Domnului.Un călugăr bate toaca, anunţa începerea vecerniei, loveşte ritmic, după o anume partitură, cu un ciocănel, pe o scândură lucioasă de fag. În dangătul clopotelor, un alai iese din incinta mănăstirii. El se apropie şi se alătură mulţimii care iese pe sub bolta clopotniţei, părăseşte aleea, străbate o pajişte, intră în pădurea de fagi şi se opreşte la Altarul din pădure.

Pe o platformă pătrată, ca o scenă, altarul era o masă sub un foişor pe patru stâlpi îmbrăcaţi în ghirlande din cetină, de care era prinsă icoana Adormirii Maicii Domnului, şi multe, multe flori. Urcase mitropolitul Ardealului, episcopul de Sibiu, episcopul de Timişoara, zeci de preoţi, călugări. Se înalţă, spre ceruri, cântări Adormirii Maicii Domnului. Cântările urcă printre frunzele ramurilor de fagi, spre cerul înstelat, mai repede decât fumul tămâiat al cadelniţei. Oamenii sprijină fagii, fagii falnici ţin pe coroanele lor cerul înstelat, acoperiş al biserici Adormirii Maicii Domnului. Pe icoană Iisus Hristos ţine în braţe sufletul Maicii Lui.

El a rămas acolo, până târziu în noapte, fiind prins de vraja cântărilor, a rugăciunilor.

Nu-l întrista, îl bucurau cântările. Oamenii împresurară altarul, iluminându-l cu flăcările pâlpâinde ale lumânărilor ...

A băut apă de la fântâna din curtea mănăstirii, fântâna Izvorul Tămăduirii şi a plecat spre casa de odihnă a mănăstirii.

Şi-a găsit culcuş pe un pat tare. Până să-i vină somnul, citi la lumina slabă a unui bec de veghe, o carte ce o găsise la mănăstire. Cale spre bunătate o carte plină de cuvintele aceluia ccare a fost până nu de mult marele duhovnic, arhimandridul Teofil, căruia Dumnezeu i-a dat în lipsa vederii un mare dar, harul de a le lumina mintea acelora care veneau la el să se spovedească, călugări sau mireni.

Cine e mai mare în împărăţia cerurilor? „Eu sunt mic tu fă-mă mare, eu sunt slab tu fă-mă tare”. Aceste cuvinte le spun copiii, pentru că această rugăciune este o rugăciune a copiilor. Nu se mai potrivesc cuvintele acestea la vârstă înaintată, deşi sunt unii care şi la vârstă înaintată spun: „Eu sunt mic tu fă-mă mare, eu sunt slab tu fă-mă tare”, bineînţeles, poate nu gândindu-se la starea fizică , ci la starea sufletească, morală... 

Ori, de multe ori, noi nici nu ne dăm seama că suntem mici, nici nu ne dorim să fim mari, pentru că ne credem mari. De multe ori nu ne dăm seama că suntem slabi pentru a ne dori să fim tari. Nu putem răbda o jignire, o trecere cu vederea, o marginalizare, o nepăsare a cuiva faţă de noi, nu putem răbda multe din lucrurile care se întâmplă în jurul nostru şi atunci înseamnă că nu suntem tari. Un om care e tare nu poartă numai neputinţa lui, ci şi pe ale altora... Să căutăm să fim copii când e vorba de răutate, să nu fim stăruitori în cele rele, dar să fi oameni mari când e vorba de înţelepciune, de înţelegere ...

Aţipise ... Pe uşă intrase cineva. El se trezi. Deschise ochii ... şi cartea.

Domnule, mai întâi de toate care sunt criteriile după care se poate spune că cineva este mare duhovnic? Cei care fac astfel de afirmaţii ar trebui să spună de ce cineva este mare duhovnic. Sunt mare pentru cei care mă ascultă şi sunt mic pentru cei care nu mă ascultă. Fiecare dintre noi dorim să fim buni şi tot mai buni, ca să ne asemănăm cu bunul Dumnezeu...

De altfel se şi spune, pe drept cuvât, că realizarea cea mai de preţ a fiinţei omeneşti este bunătatea...

Dumnezeu iubeşte mai mult pe un păcătos decât iubeşte cel mai mare sfânt pe Dumnezeu...

Adormise de-a binelea...

Visă o movilă de pepeni spre care se îndreptau din toate părţile oameni ţipând şi cu mâinile agitate prin aer. El stătea deoparte şi privea. Cine apuca un pepene îl izbea cu îndârjire de pământ, pepenele se împrăştia în bucăţi, cei din preajmă tăbărau să prindă o bucată, hălpăiau, îşi umpleau gura cu pulpă şi zeamă, apoi aruncau resturile peste umeri.

Un pepene scăpat de urgia gloatei se rostogoli până la picioarele lui.

Îl luă în mâini, îl privi cu uimire ... nu mai avu putere să-l trântească. Pepenele avea ochi. Ochi mari şi roşii. Avea gură.O gură mare, roşie cu dinţi rari şi negri. Pepenele vorbea cum vorbeşte un om cu gura plină. Cu fiecare cuvânt ce-l rostea un dinte din gură sărea:

- Ce soartă avem noi pepenii! Noi cei buni, cei dulci suntem deopotrivă zdrobiţi de pământ, de-a valma cu cei răi, nedulci!

El îl luă repede sub braţ, să nu-l apuce altcineva. Vruse să plece. Cineva îi spunea să privească în spate. Întoarse capul. El vedea venind de departe spre el un om negru, cu capul înfăşurat în turban, fluturând prin aer un iatagan. Se întoarse şi o luă la fugă cu pepenele strâns la subsuoară. Alunecă pe o coajă de pepene, căzu, se lungi la pământ, se întoarse cu faţa în sus, ţinând pepenele deasupra capului. O fulgerare de iatagan ... În mâini îi rămase jumătate de pepene. Cealată jumatate zbură rostogolindu-se prin aer, omul negru o prinse cu mâna rămasă liberă, şi se tot duse fără a se opri din alergare.

Jumătatea lui de pepene mai avea doar gura roşie cu câţiva dinţi mari şi negri. În timp ce el îşi înfingea gura în miezul roşu şi zemos, şi îl mânca cu poftă, jumătatea de pepene îi vorbea:

- Să ştii că toţi avem un Dumnezeu. El este bun şi cu cel rău. Nici el, nici tu nu aveţi mai mult decât o jumătate din bunătatea mea. Cu câtă precizie! Hai, fii bun ca mine!

După ce el îi scuipă şi ultimul sâmbure, îi răspunse:

- Vei fi de-a pururi pomenit!...

Brusc se trezi, ochii i se opriră pe o pată de lumină, era lumina de către ziuă, însă el  nu izbuti să ştie unde se  află.  Cale spre bunătate se odihnea pe duşumea. Adormi de îndată, fără a mai visa ceva până la ziuă...

Lungă e calea spre bunătate

Ziua începuse cu zăpuşeală chiar de la primele ore ale dimineţii. Pe la amiază, el plecase spre piaţa mare de la  periferie. Luase maşina. Să aducă pepenii cu sacoşa  şi-ar fi întins tendoanele mâinilor. Şi ce durere! Prins în şirul de maşini cum e prinsă  zaua într-un lanţ, trecuse de piaţă. Nu putuse să întoarcă. Din loc în loc  organul cu caschetă şi girofar nu te ajuta să opreşti, te îndemna,  cu braţele făcute morişcă să ţii  banda, calea spre  shoul aerian, mult trâmbiţat toată săptămâna în mass-media. Dacă el ar fi ştiut că se găsesc acolo pe câmp şi pepeni  ar fi intrat. Vedea câte ceva departe sus pe cer,   atunci când lanţul  de maşini îşi incetinea deplasarea. Paraşutişti şi paraşutiste, avionete viu colorate  ţâşnesc spre cer ca nişte jucării teleghidate, desenând rotocoale pe albastrul cerului cum desenează copii cu creta pe asfalt.  Apoi lanţul iarăşi se urni, târându-se pe asfaltul încins, ca un şarpe pe nisipul ars de soare. Trecuse şi timpul, se adunase mai  mult de două ceasuri de când plecase după pepeni.  De pe toate drumurile, toate maşinile se duceau la shoul aerian.  Merse şi tot merse cu speranţa că va găsi o breşă pentru a întoarce. Când era linie întreruptă, banda de pe celălat sens era ocupată,  când ultima maşină din şir trecea,  linia de pe mijlocul şoselei era neîntreruptă. Ceva asemănător ca  şi cu soarta omului. De altfel şoseaua fiind impecabilă, cu un covor de asfalt nou aşternut de curând, începu să-i placă să conducă, era prins de vraja călătoriei. Banda pe care rula era liberă. Furat de muzica bună de pe un cd, nu văzu  că  pe sensul opus maşinile nu mai erau legate ca zalele unui lanţ. Se răriseră mult. Oprise să întoarcă. Aşteptând să treacă un autocar,  privirea îi fugi pe  un indicator din carton, pe  o săgeată stătea  scris:    Pepeni dulci. Cuvintele îi intrase în ochi, erau  scrise cu vopsea roşie. Cu gura plină de salivă şi cu mintea plutind ca un naufragiat pe o scândură, înconjurat de ape,  se gândi că nu trebuie să dispere, că mare e puterea Celui de Sus. Doar  plecase după pepeni.  Într-un alai de sunete pe diferite game şi tonalităţi  ale claxoanelor maşinilor înşirate-n spate, el semnalase la stânga,   părăsi  şoseaua care îl ţinuse captiv ceva  vreme. Intră  pe un drum de ţară, nevenindu-i să creadă, era asfaltat. Acest adjectiv de culoarea catranului l-a ajutat mult la o întretăiere de uliţe, o  mică intersecţie,  din care el ieşi urmărind catranul. Un drum de ţară asfaltat trebuie să ducă într-un loc important, într-un loc public, o piaţă, un târg, în centrul unei comune. Trecuse printr-un sat, trecuse şi prin al doilea, dar de un loc cu pepeni tot nu dăduse. În schimb aceeaşi şosea îngustă şi asfaltată ce-şi croia loc, şerpuind   printre pâlcuri de pomi şi fâneţe, îl ducea spre muntele  pleşuv din depărtare, crescut abrupt dintr-o pădure ce nu  reuşise să se ridice la fel de sus. Pe măsură ce soarele se dădea jos de pe cer, razele lui culcându-se pe pământ, umbra muntelui devenea  tot mai mare, iar pe măsură ce se alungea, invada pădurea şi podişul.  Acoperişuri cu olane roşii apăreau şi dispăreau, iar în depărtare,  în umbra de sub poala muntelui se ivi  pentru o clipă o cupolă aurie, apoi ea dispăru, maşina cotind, urmărind şoseaua străjuită de scaieţi,  tufe de măcieşi,  pomi. 

Nu mai întâlnise un alt carton indicator care să-i umple gura de salivă. I-ar fi prins tare bine, între timp gura i se uscase, îi era ca de  iască. Apăruse în schimb afişe care ofereau cazare. Înconjurate de fâneţe arse de soare sau de pomi răzleţi, casele, unele mai înalte decât altele, nu erau două la fel, dădeau impresia, că proprietarii lor le construise în mare grabă. După o livadă de pruni, pe o săgeată desenată pe o scândură citi: cazare vila Maria 100  lei camera.  El nu pricepea pentru ce  ar trebui să vină cineva, tocmai aici, pentru a dormi o noapte, sau poate mai multe. Vremea căutătorilor de comori să nu fi apus?  Cine poate şti!  El venise de fapt după pepeni, să-i pună la gheaţă,  să se răcorească cu zeamă rece şi dulce. Neam de pepene nu  vedea ...
(poate va urma)

Rugă canină

Rugă pentru duşmanul meu

Doamne, ai timp şi pentru mine,

fă ceva, nu mă lăsa pradă păcatului,

fă cumva ca atunci când ea s-o scula,

eu s-adorm de-ndată,

că de nu ,

jur pe ce am mai scump,

pe osu meu,

c-o rup cu dinţii ca pe o zdreanţă,

apoi îmi bag laba-n priză,

ai milă Doamne de mine şi de ea!