13 feb. 2014

Valentine şi Dragobete, veri dupa mama

Așa o fi, că de n-o fi, nici că s-ar  povesti. A fost pe vremea când Baba Rada şi Baba Dochia erau două surori după mamă ca de tați numai de bine nu se poate vorbi. Așa se face că Baba este  numele  lor de fată, de la mama lor rămas. 

 

Se spune că pe vremea  când s-ar fi  dat liber la transhromanţă,  un fel de transhumanta a mioarelor, intr-un sens unic, spre Vest. Baba Rada a luat urma, a urmat turma, şi a juns până în  pânzele albe,  pe tărâmul libertăţilor de tot felul. Aici, ca prin farmec, altfel nu se explică, cineva  i-a luat  minţile, şi dacă nici Baba Rada n-ar avea  grijă de minţile ei, atunci cine să mai aibă!  O slăbiciune a ei de a se vedea o zână  plecată în căutarea unui  Boy din Lacrima City. 

 

Aici la capătul lumii, numai cine nu caută nu găseşte. Nici ea nu ştie cum de ajunse pe camp-ul universităţii Yale, la un picnic, dar nu cu mici la grătar, ci numai cu pepsi şi ice cream. Aici asculta  vrăjită cum un băiat chipeş, avea ochi albaștri și părul blond le vorbea la microfon de pe o scenă improvizată  din lăzi de Pepsi. Auzise ea bine, tânărul era  pastor ( ea înțelese păstor). Acesta o uimise cum vorbea liber  despre drepturile  omului în general şi ale îndrăgostiţilor în particular. 

 

În altă zi, Baba Rada avea să-l cunoască pe pastor, la un pahar din carton colorat plin cu Pepsi. Era mișto tipul, dezinvolt, fără prejudecăţi,  uns şi la propriu cu toate alifiile. Baba Rada,   mai reţinută de felul ei, după ce a deprins limba lui de mamă yankee, a devenit  vorbăreaţă, slobodă la gură,  abordând diverse probleme chiar cu  lejeritate. Era spre seară când bărbatul cu părul grizonat, gros la trup şi înalt la stat, se prezintă :

 

–     Pe mine mă cheamă Valentine, și apoi după o pauză pentru o înghițitură de Pepsi, o întrebă cu o voce caldă și moale:

– Pe tine, darling, cum te cheamă şi   de unde vii?

 

Ei îi plăcu cum îi vorbise, deşi ea ştia din interiorul ei că omul plusează. În zadar, simțea cum în pieptul ei inima pulsa în ritm alert.

–  Baba Rada mă cheamă şi vin dintr-o ţară îndepărtată, o țară frumoasă  şi cu oameni bogaţi,  sufleteşte vreau sa zic…

–    Yes! Spiritually!

 

–  …oameni la fel ca  mine, care vor să  înveţe ce este şi cu ce se mănâncă libertatea.

–        Wau, Baby Rada!

–        Eu nu sunt be-bi sunt  ba-ba, Baba Rada.

–         Ba-ba! Ok! Baby Rada. Hai, vino cu mine să-ţi arăt cum stăm noi cu libertatea spiritului.

 

Baba Rada fu mai mai greu de pornit. Cunoscu  pe Valentine şi lumea lui, sub toate aspectele,  sub toate faţetele ei. Nu se mai ştie cine avusese iniţiativa, se știe doar că Baby Rada îşi făcuse mendrele cu Valentine. Cei doi trăiră împreună, cum poate să trăiască un boy şi-o baby zână, multe zile şi nopţi, unele de un adevărat desfrâu căci  hainele ei nu mai stăteau strânse  cu brâul.  Mai ţine-o pe Baba Rada în frâu dacă mai poţi!

Dar din păcate sau poate nu, orice început are şi un sfârşit. După zile însorite vin zile înnorate. Pastorul din campul universitar  Yale îi dădu  papucii, asta după ce băgase de seamă că baby a sa, Baba Rada, rămăsese grea. Ea, cu lacrimi în ochi, îşi amintise   de vorbele mumă-sii: „fie mămăliga cât de amară, tot mai bine-i în a ta ţară”.

 

Întorcându-se acasă, Baba Rada stătu  retrasă  în coliba ei de  la poalele muntelui sacru, lângă cascada Ursitoarea. Aici, când îi venise sorocul Baba Rada  născuse un copil, nu prea zdravăn, dar frumos, aducea cu  tată-su, yanke-ul. Moaşă şi naşă copilului îi fuse Baba Dochia, soră-sa după mamă. De unde ştiuse  Baba Dochia când îi vine sorocul soră-sei?  Prin telepatie. Telefon   avea doar  Baba Rada. Yanke-ul îi dăduse un mobile, înainte de a se despărţi. Aşa se explică cum de Baba Rada îl anuţă pe yankeu să vină să-şi vadă copilul care avea numele Valentin, nume dat de ea nu de soră-sa, Dochia.

Veni  yanke-ul cu avionul iar de la aeroport cu elicopterul şi ateriză tocmai pe muntele sacru. De aici, condus de Baba Dochia, coborî la bordeiul de lângă cascada Ursitoarea.

De cum îl văzu nu îi plăcu cum arăta copilul, era slăbuț, strănuta des,  îi curgea întruna nasul, nu se călise acolo cu aerul rece de la poalele muntelui. Hotârî să-l ia acasă, peste ocean, convenind pe cale amiabilă cu Baba Rada, ca în fiecare an după ce va împlini vârsta   majoratului,  de ziua lui, Valentine să vină  s-o vadă pe mumă-sa.

Şi aşa, Valentine, an de an,  vine pe la noi.  Fie că nu mai are timp, fie că îi este  ruşine cu mumă-sa,  Valentine nu mai trece pe la  bordeiul de sub cascada Ursitoarea. Vai de copilul care nu-şi  respectă mama!  În fine. Pe unde călătoreşte prin ţară, el  trage   numai la hoteluri cu cel puţin 4 stele. De ziua lui Valentine,  Valentine’s Day pentru cei emancipaţi, îndrăgostiţii autohtoni, perechi, perechi, aşteaptă  la  uşa lui pentru a primi  binecuvântarea unei cununii pentru  o noapte. Valentine nu oboseşte niciodată, el este tot timpul tânăr şi ferice! An de an cucereşte  tot mai multe  oraşe din ţară. El petrece laolaltă cu tineri îndrăgostiţi. Când e aici, când e dincolo! Ce petreceri, ce baluri,  ce mese, ce cadouri, ce desfrâuri! Mai poate cineva  să-i mai ţină în frâu? Baba Rada stă scunsă în bordeiul ei de sub cascada Ursitoarea.

Şi anul acesta ea îl aşteaptă pe Valentine, deşi ea ştie că el nu va veni.  Pentru el, ea coace  în cuptorul de piatră lipie pe gustul  lui Valentine,  îi mai prepară un suc din afine şi apă de la cascada Ursitoarea, aşa ca să aducă a pepsi. Toate astea şi altele le face  pentru masa  festivă  de ziua  băiatului ei.  „O mai veni el pe la mine vreodată?” Poate o  trece mai degrabă soră-sa, Dochia. „O mai trăi ea, oare?”

Baba Dochia, umblă  pe muntele sacru, mai sus de cascada Ursitoarea, şi e cu gândul numai la băiatul ei, Dragobete. îl cheamă.

Ca în fiecare an, şi anul acesta  ea va coborî de pe munte, va intra  în  magazinul din sat ca să facă cumpărături pentru ziua  dragului ei de băiat. Va găti multe bucate printre care o găină împăiată cu usturoi, preparată la ceaun,  aşa ca pe gustul băiatului ei. Ca de fiecare dată, şi de această dată nu-şi va putea stăpâni lacrimile. Nu l-a mai văzut  de un an.  „Pe unde o mai umbla el? Şi-o fi găsit, oare,  vreo fată? O să-mi aducă un pumn de ghiocei?”

Băiatul ei este  bine crescut, asta ştie multă lume !  Baba Dochia, la întoarcere spre casă,  va trece şi  pe la  Baba  Rada ca să ia pâinea coaptă în ţest. „O mai trăi?”

Epilog

Baba Rada l-a făcut  pe  Valentine (nu ea a pus pe  „e”  in coadă, ci tată-său, yanke-ul ).  Baba Dochia îl are pe Dragobete de fiu. Nu mai  încape nicio discuţie. Valentine e şi nu e de aceeaşi părere cu cei care îi şoptesc că Dragobete îi  este văr după mamă. Între ei există o distanţă în timp de zece zile lumină,  Valentine îşi ţine ziua pe 14 februarie, iar Dragobete pe 24 februarie.  N-au cum să se întâlnească. Şi mai este ceva de adăugat. Nu trebuie să faci studiu de caz, ca să observi că de când Baba Rada ni l-a adus pe Valentine, îndrăgostiţii nici nu vor să mai audă de Dragobete, îndeosebi cei de pe la oraş iar dintre aceştia cu precădere cei cosmopoliţi – un cuvânt perimat.  Cum de s-a ajuns la această insolită situaţie? De unde şi cum a apăut pe meleagurile noastre, Valentine, acest cavaler al iubirii deşarte? O întrebare ce mi-o pun o dată pe an.