Văd Luna ca pe o broşă de sidef prinsă de cămaşa de noapte a cerului.
Văd Luna ca o damă de moravuri uşoare căci nu mi se arată toată deîndată.
Dar cine mai asistă noapte de nopate la spectacolul ei de striptis, să vadă cum se dezveleşte, în acorduri de muzică celestă ?
Pe unii poate îi mai fascinează, îi mai incită sau îi mai aţâţă.
Ea nu mă mai miră. Mă sperie muţenia, răceala ei. Nu mă încălzeşte nici lumina ei, deşi am auzit că unii sau unele fac plajă la lumina rece a Lunii, pe acordurile Sonatei Moonlight de Beethoven. Se suferă şi de inlunaţie nu numai de insolaţie.
Sunt impresionat de altceva, de mariajul Pământului cu Luna.
Ea este Luna, Zâna zorilor. El este Pământul, Făt-frumos pe cal albastru.
Conveţuiesc pe acest plai cosmic, colţ de rai, de când e lumea sau dinaintea ei. Este o dragoste mai aparte. Nu sufocantă, una platonocă. Exsită o depărtare care dă senzaţia că El şi Ea au un grad mare de mişcare, de lejeritate, de libertate. O depărtare care îi menţine atraşi. El nu poate trăi fără Ea. Este ceva fenomenal. Când Luna se dezveleşte toată ca o damă de moravuri uşoare, Pământul simte mângâierea cu mai multă intensitate. Sunt zilele, nopţile lor de drăgălăşenie .
Apele Lui se umflă de plăcerea Ei, sămânţele puse în pământul Lui germinează . Apoi când Ea îşi pune pe ea dresul, pe ochi vălul, apele Lui se retrag, eliberate de atracţia Ei. Şi se repetă aceste scene de amor cosmic, fără să-i tulbure cineva. Oamenii se nasc şi mor. El şi Ea sunt nemuritori. Oamenii acestei lumi sunt copiii mariajului lor. A fost o vreme când El trăia singur în această parte de cosmos. Când şi cum a căzut Ea - Luna - în braţele Lui- Pământu ? Cu ce a atras-o El pe Ea ? Ce a găsit El la Ea ? În afară că-i misterioasă, este urâţică , dar cu un suflet frumos. Are o faţă arsă de soare, cu urme de pojar sau de vărsat de vânt cosmic.
Multe a pătimit în timpul călătoriei din satul celui mai îndepărtat colţ al cerului. Sau o fi având o frumuseţe interioară, pe care numai Pământul o cunoşte, şi nu vrea să ne spună şi nouă. E clar ca Luna , că Pământul a ademenit-o cu frumuseţea lui sălbatică, aşa cum îi stă bine unui bărbat. Şi Marte se întreabă :
- Ce-o fi găsit Pământul de s-a luat cu sluta de Lună? Nu i-a plăcut de Venus?
Da, se pare că Marte ştie ceva. Cândva Pământul şi Venus s-au iubit cu foc, fără să se ferească de acele stele bârfitoare ale cerului. Iubirea pătimaşă, înfocată, se stinge repede, nu are trăinicie. Sau o fi numai bârfe de-ale fandositului şi îngâmfatului de Marte. De! el e primul copil al împăratului Soare.
Nu, nu cred că El, Pământul a ademenit-o pe sluta de Lună? Sau poate Luna a plecat de acasă, de undeva dintr-un sat cosmic, în căutarea iubitului ei celest. Să fie El, Pământul ceea ce Ea, Luna visa cu ochii deschişi privind necuprinderea ? Să fi fost El, visul Ei ? Sau poate a fost adusă cu forţa, să fie la casa ei, să nu rămână fată bătrână la ea în satul uitat de Cel ceresc.
A fost un mariaj din interes. Cineva deasupra lor au hotărât să se ia pe vecie. Cine a fost peţitoarea ? Numai cineva care cunoştea Pământul, de când a fost copil.
