Așa o fi, că de n-o fi, nici că
s-ar povesti. A fost pe vremea când Baba Rada şi Baba Dochia erau
două surori după mamă ca de tați numai de bine nu se poate vorbi. Așa se face
că Baba este numele lor de fată, de la mama lor rămas.
Se spune că pe vremea când s-ar fi
dat liber la transhromanţă, un fel de transhumanta a mioarelor, intr-un sens unic, spre
Vest. Baba Rada a luat urma, a urmat turma, şi a juns până în pânzele
albe, pe tărâmul libertăţilor de tot felul. Aici, ca prin farmec, altfel
nu se explică, cineva i-a luat minţile, şi dacă nici Baba Rada n-ar
avea grijă de minţile ei, atunci cine să mai aibă! O slăbiciune a
ei de a se vedea o zână plecată în căutarea unui Boy din Lacrima City.
Aici la capătul
lumii, numai cine nu caută nu găseşte. Nici ea nu ştie cum de ajunse pe camp-ul universităţii Yale, la un picnic,
dar nu cu mici la grătar, ci numai cu pepsi şi ice cream. Aici asculta vrăjită cum un
băiat chipeş, avea ochi albaștri și părul blond le vorbea la microfon de pe o
scenă improvizată din lăzi de Pepsi. Auzise ea bine, tânărul era pastor ( ea înțelese păstor). Acesta o uimise
cum vorbea liber despre drepturile omului în general şi ale
îndrăgostiţilor în particular.
În altă zi, Baba Rada avea să-l cunoască
pe pastor, la un pahar din carton colorat plin cu
Pepsi. Era mișto tipul, dezinvolt, fără prejudecăţi, uns şi la propriu cu
toate alifiile. Baba Rada, mai reţinută de felul ei, după ce a
deprins limba lui de mamă yankee, a devenit vorbăreaţă, slobodă la gură,
abordând diverse probleme chiar cu lejeritate. Era spre seară când
bărbatul cu părul grizonat, gros la trup şi înalt la stat, se prezintă :
– Pe mine
mă cheamă Valentine, și apoi după o pauză pentru o înghițitură de Pepsi, o
întrebă cu o voce caldă și moale:
– Pe tine, darling, cum te cheamă şi de unde
vii?
Ei îi plăcu cum îi vorbise,
deşi ea ştia din interiorul ei că omul plusează. În zadar, simțea cum în
pieptul ei inima pulsa în ritm alert.
– Baba
Rada mă cheamă şi vin dintr-o ţară îndepărtată, o țară frumoasă şi
cu oameni bogaţi, sufleteşte vreau sa zic…
– Yes! Spiritually!
– …oameni la fel
ca mine, care vor să înveţe ce este şi cu ce se mănâncă libertatea.
– Wau, Baby Rada!
– Eu
nu sunt be-bi sunt ba-ba, Baba Rada.
– Ba-ba!
Ok! Baby Rada. Hai, vino cu mine să-ţi arăt
cum stăm noi cu libertatea spiritului.
Baba Rada fu mai mai greu de
pornit. Cunoscu pe Valentine şi lumea lui, sub toate aspectele, sub
toate faţetele ei. Nu se mai ştie cine avusese iniţiativa, se știe doar
că Baby Rada îşi făcuse mendrele cu Valentine. Cei doi trăiră împreună,
cum poate să trăiască un boy şi-o baby zână, multe zile şi nopţi, unele de un
adevărat desfrâu căci hainele ei nu mai stăteau strânse cu brâul.
Mai ţine-o pe Baba Rada în frâu dacă mai poţi!
Dar din păcate
sau poate nu, orice început are şi un sfârşit. După zile însorite vin zile
înnorate. Pastorul din campul universitar Yale îi dădu papucii,
asta după ce băgase de seamă că baby a
sa, Baba Rada, rămăsese grea. Ea, cu lacrimi în ochi, îşi amintise
de vorbele mumă-sii: „fie mămăliga cât de amară, tot mai bine-i în
a ta ţară”.
Întorcându-se acasă, Baba
Rada stătu retrasă în coliba ei de la poalele muntelui sacru,
lângă cascada Ursitoarea. Aici, când îi venise sorocul Baba Rada născuse
un copil, nu prea zdravăn, dar frumos, aducea cu tată-su, yanke-ul. Moaşă
şi naşă copilului îi fuse Baba Dochia, soră-sa după mamă. De unde ştiuse
Baba Dochia când îi vine sorocul soră-sei? Prin telepatie.
Telefon avea doar Baba Rada. Yanke-ul îi dăduse un mobile,
înainte de a se despărţi. Aşa se explică cum de Baba Rada îl anuţă pe yankeu să
vină să-şi vadă copilul care avea numele Valentin, nume dat de ea nu de
soră-sa, Dochia.
Veni yanke-ul cu
avionul iar de la aeroport cu elicopterul şi ateriză tocmai pe muntele sacru.
De aici, condus de Baba Dochia, coborî la bordeiul de lângă cascada Ursitoarea.
De cum îl văzu nu îi plăcu
cum arăta copilul, era slăbuț, strănuta des, îi curgea întruna nasul, nu
se călise acolo cu aerul rece de la poalele muntelui. Hotârî să-l ia acasă,
peste ocean, convenind pe cale amiabilă cu Baba Rada, ca în fiecare an după ce
va împlini vârsta majoratului, de ziua lui, Valentine să vină
s-o vadă pe mumă-sa.
Şi aşa, Valentine, an de
an, vine pe la noi. Fie că nu mai are timp, fie că îi este
ruşine cu mumă-sa, Valentine nu mai trece pe la bordeiul de
sub cascada Ursitoarea. Vai de copilul care nu-şi respectă mama! În
fine. Pe unde călătoreşte prin ţară, el trage numai la
hoteluri cu cel puţin 4 stele. De ziua lui Valentine, Valentine’s Day
pentru cei emancipaţi, îndrăgostiţii autohtoni, perechi, perechi,
aşteaptă la uşa lui pentru a primi binecuvântarea unei
cununii pentru o noapte. Valentine nu oboseşte niciodată, el este tot
timpul tânăr şi ferice! An de an cucereşte tot mai multe oraşe din
ţară. El petrece laolaltă cu tineri îndrăgostiţi. Când e aici, când e dincolo!
Ce petreceri, ce baluri, ce mese, ce cadouri, ce desfrâuri! Mai poate
cineva să-i mai ţină în frâu? Baba Rada stă scunsă în bordeiul ei de
sub cascada Ursitoarea.
Şi anul acesta ea îl aşteaptă
pe Valentine, deşi ea ştie că el nu va veni. Pentru el, ea coace în
cuptorul de piatră lipie pe gustul lui Valentine, îi mai prepară un
suc din afine şi apă de la cascada Ursitoarea, aşa ca să aducă a pepsi. Toate
astea şi altele le face pentru masa festivă de ziua
băiatului ei. „O mai veni el pe la mine vreodată?” Poate o trece
mai degrabă soră-sa, Dochia. „O mai trăi ea, oare?”
Baba Dochia, umblă pe
muntele sacru, mai sus de cascada Ursitoarea, şi e cu gândul numai la băiatul
ei, Dragobete. îl cheamă.
Ca în fiecare an, şi anul
acesta ea va coborî de pe munte, va intra în magazinul din
sat ca să facă cumpărături pentru ziua dragului ei de băiat. Va găti
multe bucate printre care o găină împăiată cu usturoi, preparată la ceaun, aşa
ca pe gustul băiatului ei. Ca de fiecare dată, şi de această dată nu-şi va
putea stăpâni lacrimile. Nu l-a mai văzut de un an. „Pe unde o mai
umbla el? Şi-o fi găsit, oare, vreo fată? O să-mi aducă un pumn de
ghiocei?”
Băiatul ei este bine
crescut, asta ştie multă lume ! Baba Dochia, la întoarcere spre
casă, va trece şi pe la Baba Rada ca să ia pâinea
coaptă în ţest. „O mai trăi?”
Epilog
Baba Rada l-a făcut pe Valentine (nu ea a pus pe
„e” in coadă, ci tată-său, yanke-ul ). Baba Dochia îl are pe
Dragobete de fiu. Nu mai încape nicio discuţie. Valentine e şi nu e de
aceeaşi părere cu cei care îi şoptesc că Dragobete îi este văr după mamă.
Între ei există o distanţă în timp de zece zile lumină, Valentine îşi
ţine ziua pe 14 februarie, iar Dragobete pe 24 februarie. N-au cum să se
întâlnească. Şi mai este ceva de adăugat. Nu trebuie să faci studiu de caz, ca
să observi că de când Baba Rada ni l-a adus pe Valentine, îndrăgostiţii nici nu
vor să mai audă de Dragobete, îndeosebi cei de pe la oraş iar dintre aceştia cu
precădere cei cosmopoliţi – un cuvânt perimat. Cum de s-a ajuns la
această insolită situaţie? De unde şi cum a apăut pe meleagurile noastre,
Valentine, acest cavaler al iubirii deşarte? O întrebare ce mi-o pun o dată pe
an.