În dimineaţa zilei a opta a lunii martie, puiul de barză, ajuns între timp un veritabil cocostârc, s-a trezit învăluit de căldura razelor soarelui ridicat mai sus pe bolta cerului. S-a nimerit tocmai atunci, ca lumina să depăşească un prag, logic vorbind, şi să-i declanşeze un mic program înscris genetic în memoria lui de tip Red-only Memory. La primul pas din acest progrămel, instrucţiunea îi spune că a venit vremea întoarcerii berzelor din ţările calde.
Lumina soarelui, ca un narcotic, i-a dat imbold să iese, să-şi întâmpine mama. De bucurie a zburat dând ocol casei care i-a fost adăpost şi leagăn.
S-a îmbăiat în lumina soarelui, şi-a luat porţia de aer cu iz de primăvară, şi după multe zboruri în cerc, el, cândva pui de cocostârc, se lăsă din zbor, plutind uşor, cu picioroangele pe ogor, nu departe de casă, lângă claia cu fân.
De aici, din căpiţa cu fân, trage paie cu ciocul, trage unul, trage două, trage zece, se opreşte când găseşte paie cu flori, este adevărat că-s şterse la culoare.
Stângaci le prinde într-un buchet, vrea el să fie şi cochet, şi pleacă în zbor … la aeroport , de fapt un veritabil aviarport, acolo unde urmează să aterizeze, cu primul stol de berze, mama pe care nu a mai văzut-o de astă-toamnă. Îl va mai recunoaşte, ea? El sigur, da! În nopţile lungi şi friguroase se gândea numai la ea...
Spune-mi care mama-anume / Cea mai scumpă e pe lume? / Puii toţi au zis de păsări, / Zarzării au zis de zarzări, / Peştişorii de peştoaică, / Ursuleţii de ursoaică, / Şerpişorii de şerpoaică / Tigrişorii de tigroaică,… / Mânjii toţi au zis de iepe, / Firul cepii-a zis de cepe, / Nucii toţi au zis de nucă, / Cucii toţi au zis de cucă, / Toţi pisoii, de pisică, / Iară eu, de-a mea mămică. / Orice mamă e anume, / Cea mai scumpă de pe lume!
( Mama, de Nichita Stănescu)
