Caruselul cosmic

(Sursa Foto: NASA, Astronaut Douglas H. Wheelock)

Pentru noi, cei care stăm cu picioarele pe Pământ (şi la propriu), un răsărit şi un apus de soare la intervale egale ce marchează trecerea unei zile, nu ne dau decăt măsura scurgerii timpului sau a trecerii noastre.
Din când în cănd răsăritul sau apusul soarelui ne însufleţeşte, ne redă mândria pierdută, adormită, de a fi pământean... din când în cănd pentru unii sau chiar deloc pentru alţii.

Să-ţi doreşti să vezi de mai multe ori pe durata a 24 de ore  cum răsare şi apune soarele ar trebui să  nu fii cu picioarele pe pământ. Dar, nu-i suficient să te afli în aer, ci mult mai sus, în afara atmosferei terestre, într-un vehicul care evoluează  cu o viteză de 17500 de mile pe oră.

La interval de 45 de minute scurse pe Pamânt, vezi de 16 ori răsăritul, şi de tot atâtea ori apusul soarelui.

În  acest carusel cosmic s-a aflat şi astronautul  american al NASA, Douglas H. Weelock.

Fotografii făcute de Weelock planetei noastre, frumoasă ca o mireasă celestă, le-am gasit pe site-ul http://triggerpit.com/2010/11/22/incredible-pics-nasa-astronaut-wheelock/#photo7

Nu e tărziu ca să arunc gunoiul

Timpul este cam în jurul orei unsprezece spre douăsprezece seara! Înainte de a ieşi din bucătărie deschid fereastra pentru a lua o gură de aer, deşi ştiam ca e mai mult rece decât curat. Am deschis fereastra ca pe trapa unui submarin ieşit la suprafaţa oceanului. 

Aerul este rece ca glonţul de otel! Sub lumina becurilor de pe stâlpii ce-nconjoară curtea interioară a blocurilor dispuse aproape în cerc, marea de zăpadă depusă peste zi are nuanţă portocalie. Şi aerul dintre lămpile ce emană acea lumină bolnăvicioasă şi stratul de zăpadă este tăiat felii, felii de raze portocalii. Parcă aş fi căpitan de submarin ce navighează pe o mare portocalie. 

De-as avea eu un submarin cu propulsie nucleară! Nările refuză să se deschidă pentru a inspira acest aer bolnăvicios. Mă înăbuş. Voiesc să închid fereastra-trapă de submarin. Mă opresc! 

În marea aceea de o culoare murdară, galben-cafeniu, se iveşte, ca de nu ştiu unde, un motan uriaş. Este îmbrăcat în straie ca de hamal în port, pe cap poartă un chipiu ponosit, pare a fi chipiu de marinar. Ce mă uluieşte e că merge pe cele două picioare de dinapoi cu dezinvoltura unui om. Asta este o blasfemie, cât timp omul faţă de dobitoace este o fiinţă sfântă. Motanul e şi arogant. Se opreşte. Sigur mă vede! Închide un ochi şi ridică laba la chipiu. Schiţează spre mine un salut.

 - Ptiu! Piei din faţa mea, drace! El rănjeşte sub fereastra mea! 

 - Stai că-ţí vin eu de hac, motan infatuat!

 Iau bâta din dosul uşii şi sacul cu resturi menajere şi dau să ies afară din casă. Lumea doarme, aşa că nu are cine să mă oprească să nu duc gunoiul afară, noaptea. Deschid cu prudenţă uşa să nu care cumva să-mi intre în casă motanul infatuat, prost si arogant! ...