22 dec. 2010

Copii, o minune!

Ninge Decembrie! Ca prin minune mai jos de Steaua Polară, de sub streaşina cerului se prăvălesc Moşi, turme de reni, sănii doldora de mirifice daruri. Pe poteci ce duc în cătune neaua s-aşterne covor pe care  alunecă sănii. Din case, printre florile de gheaţă ce se topesc pe ferestre copiii privesc o minune: ninge cu Moşi cu dalbe plete, cu sănii argintii, cu zurgălăi în coarnele renilor.Din înaltul cerurilor Domnul coboară să ţină în mâini, timp de câteva clipe, globul azur din care răzbat glasuri melodioase ce-L colindă...

cei mici ...


dar, şi cei mari!


La mulţi Ani, copii şi oameni mari!

18 dec. 2010

Anacronism


Era trecut binişor de amiaza zilei de iarnă. Cerul de-abia se ţinea să nu cadă peste blocuri, case, maşini şi oameni. Parcul central al oraşului părea un muzeu în aer liber. Aleele, băncile, pomii păreau jucării din vată de zahăr, iar oamenii de pe alei, păreau încremeniţi ca nişte statui de ceară. Doi oameni, ca două jucării stricate, vin unul spre altul cu paşi rari pe aleea principală. Ei se opresc undeva pe la mijlocul aleei, se salută, unul ridicând încet o mână, celălalt înclinând un pic capul. După ce se aşează pe o bancă acoperită cu un strat de zăpadă gros de o palmă, devin statui, încremenesc completând decorul. O vreme nu se mişcă, doar aburii ce le ies pe gură şi nări îi trădează că sunt vii. Din răsuflarea lor, aerul cald le iese pe nări şi gură ca aburii vechilor locomotive ce pufăie înainte de a pleca din gară. Dacă ai reuşi performanţa să te apropii de banca lor, venind tiptil prin spatele lor, vei descoperi că cele două jucării vii sunt doi bărbaţi trecuţi de amiaza vieţii, îmbrăcaţi în haine groase ponosite, unul e cu palton celălat e cu o manta fără nasturi şi decolorată, în picioare cu cizme, unul le are din postav, celălat din piele de bizon, cizme uzate, pe cap au căciuli trase până peste urechi, a unuia din blană de iepure cu păr lipsă pe alocuri, a celuilat din imitaţie de blană de culoare maro şi cu clape. Feţele nu ai cum să le vezi, dar, îţi spun eu că sunt nerase şi pătate de roşeaţă, dar, nu că ar crăpa de sănătate, ci din pricina gerului. Şi dacă ţii mâna pâlnie la o ureche, pe partea mai aproape de ei, îi vei auzi şi ce sporovăiesc:

- Nu-i frig tare!
- În casă e mai tare ...
- Şi la mine ...
- Si la tine?
- Ce te miră!
- Nu ai centrală?
- Degeaba, nu mearge cu aer.
- Ce, vrei să crească preţul şi la aer.
- Asta ne-ar mai lipsi.

Când începuseră să se încălzească vorbind, taman atunci s-au şi oprit. Dacă nu te grăbeşti, chiar dacă dârdâi de frig, mai stai un pic, poate cei doi mai au ceva să-şi spună:

- E mai frig ...
- Spuneai că nu e frig
- ca pe vremea ăluia...
- Aha!
- de-l ciuruiră ...
- Ca pe un vânat.
- ca pe un câine bătrân.
- Nu mai are nici o şansă.
- Să învie? Cum dracu’!
- Să o păţească la fel!
- Cine?
- Ăsta de acum.
- O nouă răscoală!
- E târziu!
- Pricini de o răscoală ar fi.
- Care să fie?
- Sărăcia ne invadează?
- Da!,se întinde ca ciuma!
- Se stă la coadă pentru ajutoare?
- Ne calcă sărăcia pe picioare.
- Găuri în buzunare?
- Eu nu mai am nici buzunare.
- Aprind un singur bec.
- Eşti fericit!
- Căldură cât poate să dea un calorifer.
- Eu le-am blindat pe toate.
- Mănânc un ou la trei zile.
- Eu nici la patru!
- Pensia îmi ajunge o săptămână!
- Pe mine nici trei zile!

Deşi vorbiseră sacadat, cum face o armă când tragi cu ea în regim de foc cu foc, ei nu izbutiseră să se încălzească, aşa că un timp ei nu mai scoaseră decât rotocoale de aburi. Dacă te-ai plictisit poţi să pleci! Nu e minic interesant, vorbesc banalităţi, ce-ai fi crezut că-şi spun ?
Cel care înşiruise o parte dintre germenii vechi ai unei noi răscoale, nu uitase că celălalt îi spusese cu nonşalanţă că e prea târziu. Îl făcuse curios, aşa că deschise robinetul îngheţat al ciorovăielii :

- Ai spus că e târziu ?
- Nu numai că e târziu,
- Dar, ce mai e?
- Ăstuia nu-i place să vâneze.
- Şi dacă i-ar plăcea?
- Ar merge la o vânătoare de fazani!
- Unde ?
- La Ghimpaţi.
- Păi să-l cheme Vănătorii, cei de la Asociaţie.
- E prea târziu...
- Niciodată nu-i prea târziu.
- ca să se întâmple ...
- Trebuie să se întâmple!
- cum s-a întâmplat în ziua de douzeci şi cinci!
- De Crăciun?
- Trebuia să i se organizeze...
- Ce?
- o partidă de vântoare de fazani în ziua de zece.
- Păcat, celelate pricini erau coapte bine...
- De ce vânătoare în data de zece şi nu în douăzeci şi unu?
- Ca să aibă timp să mănânce din savuroasa carne de vânat.

Cei doi, ca două jucării teleghidate cu bateriile descărcate, au amuţit şi multă vreme nu au mai scos nici rotocoale de aburi… Ba, nu, iată că din nări le ies aburi ca fumul ce scapă printre cărămizile rare ale hogeagului. Sunt şanse să-şi revină!
Păcat! E târziu. S-a făcut seară. Ziua se scurtează ca pânza de proastă calitate după fiecare spălare. Parcul, muzeu în aer liber, este înghiţit de întuneric, dar nu deodată, ci mai domol, cum şarpele Boa încolăceşte un bou şi apoi îl înghite. Două umbre, se ridică de pe bancă, una o ia în dreapta cealată în stânga, ca doi vechi cavaleri ce se înfruntă în duel. Dar nu se mai opresc să se întoarcă şi să-şi trimită reciproc câte un glonţ, ci dispar înghiţiţi de întuneric ca şi alea cu pomii de pe margini.