Numai omul are grai. Furnica are? N-are! Dar nici că i-ar trebui. Ar avea ea timp de pălăvrăgeală? Dacă am avea răbdare, nu numai timp, să ne aplecăm, să privim de aproape un muşuroi, nu vom zări două furnici să stea la poveşti, să bârfească. Ar avea dreptul să se oprească ca să-şi tragă sufletul, cum spunem noi, cei cu grai, adesea.
Dar numai furnica n-are grai? N-are nici melcul şi nici iepurele, nici râma şi nici şarpele, nici boul şi nici tigrul, nici găina şi nici vulpea. Nu au!, dar cand se intalnesc negrăitoarele, oare ce gândesc? E prea mult spus. Să zicem - ce simt ele? Poate au un limbaj al lor. Nu cred că depunem un efort prea mare, noi, fiinte inteligente, pentru a intui ce işi spun pe limba lor, necuvântătoarele.
Doi melci de se intâlnesc, discută vrute şi nevrute, ca să le treacă mai uşor timpul. De fapt ei nici nu trebuie să se oprească pentru a pălăvrăgi. Ei când merg parc-ar sta. Oricum, ei se înteleg de minune. Între ei există o pace veşnică. Aţi văzut doi melci să se ia la trântă, să-şi strice unuia altuia casa? Nu sunt invidioşi unul pe altul. Adevărul e că toţi arată la fel. Nu este unul mai urât ca altul. Au şi casele aceeaşi linie arhitectonică.
Mult mai interesant de ştiut ar fi, ce ii spune melcul unei râme atunci cand aceasta se târâie pe lângă el? Sau pur şi simplu ei se neglijează: - Nu te-am vazut, nu m-ai vazut!
Dintre cele doua târâtoare (scuzati termenul!) mai degrabă râma ar avea ceva de spus. Şi nu din invidie.
Ce!, ea n-ar putea să ducă-n spinare o casa! Dar decât să se plimbe toată ziua cu ditamai imobilul în spinare, tot mai bine e să se strecoare cu uşurinţă, să intre repede-n pamânt, nu neapărat de ruşine, ci pentru că acolo se simte ea mai bine, sub pământ e raiul ei.
Şi mai cred că melcul, în bunătatea lui nemăsurată, nu are faţă de râmă un sentiment de repulsie, mai degrabă de milă: - Râma nu are nici cap şi nici coadă, aşa că nu e de mirare că nu are nici casă! Sigur că da, melcul are toate motivele sa gândeasca aşa. Dacă din întamplare un melc şi-o râmă se-ntâlnesc în cale, el şi ea nu au mai nimic să-şi spună.
Până când omul va născoci un traductor, care să transforme semnalele electice, transmise de creierele necuvântătoarelor, în cuvinte, ar trebui să intuim ce işi transmit unele altora atunci când se întâlnesc.
Ce iş spun boii între ei nu ne interesează atât cât ne-ar interesa ce işi spun, dacă mai au timp, doi tauri sau doi berbeci, când se bufnesc, se trântesc din gelozie pentru o vacă, respectiv pentru o oaie. În acest caz nici n-am avea nevoie de traductor.
Ar fi tot atât de interesant, pentru noi, fiinţele grăitoare, ce îi spune melcul unei furnici când micuţa-hărnicuţa, se urcă pe casa lui şi tropăie, sau când îl muşcă de părţiele lui moi!
