Lăzărică Procopiu şi Mirela Neniţescu au rămas de nedespărţiţi din acea zi când s-au văzut întâiaşi dată.
Nu a fost dragoste la prima vedere. Altele au fost motivele, iar dragostea a venit cum pofta vine mâncând.
Erau studenţi la facultatea de fizică şi chimie. El fizician şi ea chimistă. Purtau nume ce aveau rezonanţă în mediile ştiinţifice şi academice.
Dar Mirela nu era nici pe departe rudă cu academicianul Neniţescu şi nici Lăzărică nu era din neamul marelui fizician Procopiu. Colegii nu-i credeau nici în ruptul capului că nu îşi aveau obârşia din aceşti oameni cu notorietate ştiinţifică.
Acest mister neelucidat i-a atras ca un magnet şi i-a ţinut legaţi ca un dipol. Nu a mai trebuit să meargă în faţa altarului, şi-au pus unuia altuia verighetă pe inelarul de la mâna stângă, şi au mers la Sfatul Popular pentru a li se oficia căsătoria. Au primit un certificat ce se va dovedi util la repartiţia de la finele facultăţii. Ea şi-a păstrat numele de fată, nume ce a ajutat-o mult în timpul facultăţii şi era convinsă că o va ajuta să ajungă să profeseze la cel mai de renume institut de cercetare din domeniul chimiei. Nu s-a întâmplat chiar aşa cum şi-a dorit ea. Mirela Neniţescu a urmat soţul, care, pe merit sau doar că purta numele de Procopiu, a prins un loc la institutul de fizică atomică . Si-au dedicat cei mai frumoşi ani ai tinereţii, muncii de cercetare. Nu aveau înclinaţii native de a născoci, de a cerceta, mai degrabă o dorinţă ascunsă ce se cuibărise în fiinţa lor, de a nu compromite numele iluştrilor înaintaşi, ale căror nume de fapt din întâmplare le purtau. De dimineaţă până-n seară munceau cu râvnă , făceau studii teoretice, lucrări practice, ducând la bun sfârşit mai toate temele primite. Erau anii în care nu trăiau cu picioarele pe pământ.
S-au trezit la realitate într-o toamnă, de fapt pentru a păstra adevărul istoric, au fost treziţi.
Era mijlocul lui septembrie, într-o zi pe la amiază. Erau la masă la cantina institutului. Tobă Costică, de altfel un renumit fizician, în echipă cu Lăzărică, la reactorul nuclear al institutului, le-a spus că s-a învoit, a doua zi urmând să meargă cu fiul la şcoală. Era prima zi, din primul an de şcoală, a fiului său. Mama copilului, Cleopatra, care lucra la serviciul relaţii externe din ministerul cercetării şi dezvoltării, era mai tot timpul plecată din ţară.
Erau toţi trei la aceeaşi masă. După ce Costică Tobă şi-a spus motivul absenţei de a doua zi, Lăzărică şi Mirela, au aşezat încet, furculiţa şi cuţitul, pe masă, făcând acest lucru deodată, apoi s-au privit cu mare atenţie, de credeai că atunci se vedeau pentru prima dată.
Privirea lui strecurată prin dioptriile ochelarilor, ochelari călare pe un nas borcănat, şi agăţaţi de urechi clăpăuge acoperite de plete, s-a întâlnit cu privirea ei, izvorâtă din ochii verzi ca sticla de geam când este pusă una peste alta, o privire aburită ca ceaţa ce se ridică de pe pajişte într-o dimineaţă de vară. La mijlocul distanţei dintre privirile lor, ei vedeau imaginea holografică a unui copil.
Trăind ca un dipol, nu e de mirare că în acel moment prin mintea lor circula acelaşi gând nerostit: - De ce nu avem şi noi un copil?
În aceeaţi zi au cerut să plece în concediu. A fost primul lor concediu. Au plecat la munte, au închiriat o cameră la o cabană turistică. Zece zile, cât a durat şederea, nu i-a văzut nimeni, iar ei nu s-au desfătat decât cu deliciile naturii umane, cu cele ale naturii încojurătoare nu mai aveau timp din zi. Ei parcă locuiau pe alt continent, cu un alt fus orar. Ziua dormeau şi noaptea se ... cercetau.
Rezultatul cercetării a fost nul. Nici model experimental, nici prototip. Dar nu au abandonat această nobilă temă: metodă şi procedeu de a crea un copil.
Au mai încercat o deplasare la munte cu acelaşi scop nobil, dar din păcate cu acelaşi rezultat nul. Ar mai fi mers la munte, la cabană, chit că trebuia să împrumute bani pentru aceste ieşiri montane, dacă nu şi-ar fi amintit, numai ei ştiu când şi cum, că au o casă la ţară.
Era casa Neniţescu, a părinţilor ei, Domnul odihnească-i în pace . Sfărşitul de săptămână îl petreceau acolo, deşi nu aveau confortul de la oraş. Apa o aduceau de la pompa din curte. De baie în casă nici nu putea fi vorba. Încălzeau camerele cu sobe de teracotă. Oricâtă căldură emanau corpurile lor atunci când se îmbrăţişau, şi nu erau rare momentele, tot trebuia făcut un foc în sobă pentru a încălzi pereţii camerei chiar şi pe timp de vară. Dar nu din aceste motive nu reuşeau să facă un copil. Se ştie că la ţară sunt familiile cu cei mai mulţi copii, cu şase, cu doisprezece, şi cu cincisprezece, deşi tot mai rar în vremea din urmă.
Dacă Mirela Neniţescu s-ar fi dus la o clinică de specialitate ar fi aflat dacă poate sau nu să procreeze. Chiar dacă lucra cu substanţe chimice, nu avea de unde să ştie dacă este sau nu sterilă, fără a face analize şi teste medicale. Lăzărică Procopiu nici nu mai trebuia să meargă la o clinică, era de aşteptat, el lucra la reactorul institutului. Este adevărat că era coleg cu Tobă Costică, şi dacă Tobă Costică avea copil , îl avea fiindcă Cleopatra, soţia, lucra la serviciul relaţii externe din minister , un mediu prietenos, nenociv.
Ei continuau să meargă regulat la casa de la ţară, deşi nu mai sperau în minunea de a avea un copil.
Viaţa la ţară căpătase alte sensuri, era plină de surprize, unele plăcute altele mai puţin.
*
Mirela nu s-a întrebat niciodată cum de Costică Tobă are copil şi Lăzărică nu e în stare. Ei aveau altceva de discutat.
- Ce-ai avut azi noapte? Pănă spre ziua ai tot ieşit şi intrat din cameră, de nu mi-a priit somnul.
Mirela, după ce-i vorbise nedesluşit, ca prin somn, stătea cu capul pe perină, în patul ei, de unde îndreptă spre Lăzărică o privire somnoroasă aşteptând ca acesta să-i răspundă.
Lăzărică dormea în patul de la fereastră. Adormise spre ziuă. El o auzea ca prin vis. Cu greu bâigui ceva :
- Am ţinut focul ... nu mai e neam de băţ de ... Lăzărică adormise la loc.
Mirela nu a înţeles din prima ce i-a spus Lăzărică. A făcut fel de fel de legături, presupuneri, de i-a sărit somnul. A strigat la Lăzărica:
- Trezeşte-te şi lămureşte-mă şi pe mine! Ce- ai ţinut? Ce neam de băţ? Lăzărică!
- ...
- Lăzăricăăă!
Lăzărică îşi trase pleoapa de pe un ochi, celălat ochi era presat de pernă, era acoperit de plete. Astfel el o privea pe Mirela când îi spuse:
- Dacă tu nu vrei, eu vreau să beau ceva fierbinte, o cafea, să mănânc un ou fiert la micul dejun. Şi coborâse pleoapa la locul ei pe ochi, încercând să-şi mai lungească somnul.
- De unde ştii că nu aş vrea şi eu? Îi răspunse cu o voce leneşă Mirela. Apoi cu o voce mieroasă:
- Lăzărică vreau o cafea ! Mirelei îi trecuse supărarea.
Fără să mai deschidă ochii, Lăzărică încercă să o lămurească pe Mirela:
- Dacă mai dialogăm mult, de la distanţă, focul neîntreţinut se stinge, dacă nu s-a stins deja, şi nu o să bem nicio cafea. Aseară am folosit ultimul chibrit.
Lăzărică adormise sau încerca să mai lungească somnul, Mirela Neniţescu sărise din pat şi se duse glonţ în bucătărie să vadă dacă mai sunt tăciuni aprinşi în sobă.
Lăzărică nu mai putea dormi, se gîndea cum va face rost de chibrituri, că doar nu s-o duce la magazinul din sat numai pentru atâta, el, Procopiu, cercetător ştiinţific în domeniul fizicii atomice.
...
