Baciul Lazăr

Dang! Dang!... Mioara cu talanca, şi suratlele ei, pasc pe întrecute, iarba fir cu fir. Alergând una după alta, să pască din cea mai proaspătă, se amăgesc, se învârt strânse una-n alta, aşternând peste poiană un colac împletit din lână.
Înconjurat de mioare, baciul Lazăr, în mână cu un toiag ca sceptrul unui rege, şede pe o cioată veche de brad, un jilţ ciung, fără spătar şi braţe. Sprijină toiagul de un picior, ia de pe cap căciula , dă pe spate cojocul miţos. Soarele arde mai tare ca niciodată.Îşi şterge fruntea udă, apoi îşi trece prin părul des palmele cu degetele răsfirate.
Gânditor, privind cu ochii întredeschişi albastrul de deasupra poienii, îşi toarce mustaţa ca pe un fuior de lână ţigaie, răsucind-o de un capăt apoi de celălat, şi tot aşa de câteva ori. Ar vrea să-l mai ţie Cel de Sus, să-şi vadă nepotul, să-l salte în braţe, să ştie că nemul nu i se va stinge. Cu privirea pe vărfurile brazilor ce străjuie poiana, îşi duce involuntar mâna la buzunarul din dreapta a cămăşii de unde scoate cade fiecare dată o singură foiţă de ţigară.Cu mâna cealată ia de la brâu tabachera arămie, lucioasă pe margini, îi desface capacul şi-o pune pe masa făcută de genunchii ascunşi în iţari.
Cu privirea coborâtă pe spinările mioarelor , cu trei degete de la mâna dreaptă, împreunate ca la închinare, ia tutun, şi-l aşează în mijlocul foiţei ce aşteaptă cuminte în căuşul celeilate palme. Îi mai adaugă tutun până când pe mijlocul foiţei se face un şir, ca o claie de fân. Cu gândul mai degrabă la cele neîmplinite, baciul priveşte lung foiţa ce aştepta să fie răsucită. Dang! Dang! ... Oile pasc înconjurându-şi baciul cum apa se-nvârte-ntr-o bulboană.
Prinde foiţa cu degetele, trece, o parte a ei, peste şirul de tutun, apoi o răsuceşte până când capetele se găsesc. Pentru a sta unite şi a nu lăsa tutunul să cadă, baciul ia ţigara şi cu vîrful limbii o umezeşte de-a lungul unei margini, apoi o lipeşte peste cealată uscată. O răsuceşte la un capăt, îi face un moţ, să nu fugă tutunul înainte de a o aprinde. O întoarce cu celălat capăt se uită lung la ea, o admiră, şi-o apropie de nas, o miroase, apoi şi-o aşează între buzele acoperite de firele răzleţe ale mustăţii.
Ce repede se schimbă lumea! ...mai ieri trăiam la conacul boierului... nici nu se făcea bine de ziuă când eram printre oameni, îi îndemnam la treburi, pe unii îi îndreptam la grajduri pe alţii la saivane, mulgeu vacilor, oile ... primeam găleţile cu lapte, le vărsam printr-un tifon în cazanul mare, îl încălzeam uşor la foc, închegam, alegeam brânza, puneam la strecurat, luam zerul îl încălzeam iarăşi, din el scoteam bunătate de jintiţă...era gata şi mămăliga cât o roată de car şi-un ceaunel cu jumări şi ouă, un snop de ceapă alăturea... stăteam cu toţii la masă ... iarăşi la treabă ..."

Scoate cremenea şi amnarul, scapără la vârful răsucit al ţigării, până ea scoate fum. O scoate din gură, se uită la ea cum fumegă.

"...duceam turmele la păscut, oile în alte locuri decât în cele unde mergeau vitele ... apoi cu cei rămaşi făceam curăţenie în curtea conacului, la grajduri, alţii mergeau pe câmp, nu stăteam cât era ziua de lungă, chiar până-n noapte târziu..."

Pâc! Pâc! Pâc! Baciul Lazăr trage cu sete din ţigară să-şi umple plămânul cu fumul ei cald. Închide ochii, dă afară fumul pe nări şi gură, precum locomotiva scoate aburi înainte de a pleca din gară.

"... după război, ăsta de-a doua oară, lumea a luat-o razna, s-a-ntors pe dos, n-o să mai rămână nimic din ce-a fost.... pe boier l-au obligat să lase tot şi să plece ... tu - le anafura lor ! ... au căpătat curaj sărăntocii, dau în cap celor cu oarece avere, cum sare lupul la beregata oii... boierul a simţit că năpârcile roşii, bolşevicii îi vor lua moşia... a plecat şi nu s-a mai întors... a rămas satul singur cum e femeia văduvă."

Pâc! Pâc!... Dang! Dang! Dang! Fumul şi talanca oilor animă poiana din pădurea de brazi.

"..am rămas cu strânsura asta de mioare, până când oare ? unde să mă mai duc? ... era după războiul cel dintâi, împotriva neamţului, când am lăsat satul meu de sus, dintre munţii ceia mari, şi-am venit aici, mai jos unde se pierd poalele lor... parcă a trecut de-atunci un veac ... soarta m-a adus ... ce ţi-i şi cu soarta!... venisem într-o primăvară, să caut păşuni pentru oi, şi n-am mai mers îndărăt, până-n toamnă mi-am luat femeie cu casă ... am adus pe lume doi feciori ... niciunuia nu-i place să oierească... dragoste cu sila nu se poate "

Pâc!...Pâc! Baciul Lazăr trage fum adânc, se uită la scrumul ţigării, scoate pe nări fuioare albe de fum, priveşte cum scrumul luat de o pală de vânt cade împrăştiindu-se în iarbă ca puful de păpădie.

"... într-o zi, boierul era bine dispus, mi-a zis aşa : - pe primul nepot al tău, eu o să ţi-l botez! ... se duc acele vremuri, lumea nu va mai fi în veci cum a fost "

Pâc! ... Pâc! Baciul Lazăr trage lung din ţigară... Simte o ameţeală. O pune pe seama fumului de ţigară ...
Se uită speriat la turma de mioare...

"ce le-o fi apucat de se învârt aşa iute în jurul meu ca apa în bulboană... mă rog la Cel de Sus să-mi dea un nepot, să-mi lase şi ceva zile să-l învăţ să crească în libertatea asta ce ţi-o dă mersul înaintea oilor, din primăvară până-n iarnă ... un nepot!... dă-mi-l Doamne!... să ţi-L ridic în slavă ... Doamne Christoase miluieşte-mă pe mine păcătosul ..."
Brazii, poiana cu mioarele strânse-n cerc, ca un colac cenuşiu , se învârteau ameţitor... Închinându-se, ca un fel de implorare, rămase cu privirea agăţată de bolta albastră a cerului, atâta din ea cât încăpea deasupra poienii ... Ţigara arse încet, puţin cîte puţin până scrumul ajunse la buzele calde, încă, de care se stinse sfârâind.
Dang! Dang! Talanga de la gâtul mioarei însoţeşte cu dangătul ei scurgerea timpului. Suratele ei , înghesuite unele-n altele, ca la un semnal ridică capetele sus. Pentru câteva clipe, nu se mai aude nici rumegat, nici înghiţit, nici pufneală. O linişte se lasă peste poiană.
Soarele în crucea amiezii luminează ca un sfeşnic cosmic.

În poiana largă, un colac împletit din mioare cuprinde în mijloc o cioată veche de brad, un jilţ ciung fără spătar şi braţe - altar păgân - deasupra căruia, cu sufletul, baciul Lăzăr pluteşte.

Târâie-brâu la secerat de grâu

Era pe la vremea prânzului. El, târîe-brâu, nu seceră din lanul de grâu mai mult de trei ori trei snopi de paie.
Brigadierul, şef peste întinse lanuri, vine  pe lângă tarla legănându-se în gabrioleta sa.
Târâie–brâu se gândeşte cum să se ridice de pe miriştea pe care de ceva vreme se  tolănise.
Brigadierul struneşte calul, gabrioleta se opreşte lângă fântână, calul pune botul în ulucul cu apă, brigadierul cum se dă jos se duce glonţ la secerător, mai mult îi  cârâie decât îi vorbeşte, el, târâie-brâu, mai mult  mârâind decât vorbind apucă în silă trei fire de pălămidă, le răsuceşte  şi  legă cu ele, fedeleş, un snop  de grâu.
Un câine, scăpat din lanţ, se târâise pe mirişte până în dreptul fântânii cu cumpănă, şi, acum,  dintr-o baltă  de lângă uluc, lingăveşte apa clocită pentru ca setea să şi-o potolească. Brigadierul, suduindu-l, îl apucă de-un picior şi-l târâie pe mirişte, câinele mârâie, brigadierul  mârâie mai abitir,  câinele-olog tace primul, paiele de sub el fâşie cât timp omul rău  îl târîie. Este leagat  cu-un lanţ de un ţăruş, în spatele colibei. Nu departe, o cotarlă, legată cu lanţul de trunchiul unui copac uscat, se fâţâie la câinele-olog, ca o neruşinată aflată-n călduri.
Târâie-brâu  cârâie ceva  brigadierului, nu legat de soarta câinelui,  îi cere  să-i dea voie să meargă la colibă să mânânce de-amiază.Nu mai aşteaptă răspunsul, el, târâie-brâu, pleacă, legânându-se ca raţa spre râu, la coliba din crengi şi paie. Cămaşa, scoasă din pantaloni, vântul, stârnit de-aiurea, i-o fâlfâie. Până ce târâie-brâu ajunge la colibă, cămaşa i se zvântă.
Se aşează în buza colibei,... scoate un oftat ca şuierul aerului dintr-un balon înţepat... reuşeşte-ntr-un târziu să scoat-un boţ de mămăligă cu brânză iute de oaie,... dar, nu apucă să-l mânce creştineşte, nu mai apucă nici să-şi facă o cruce, un fâlfâit din aer îi opreşte mâna din drumul ei anevoios pentru a încheia crucea, un hultan din înaltul cerului se repede  ca un aeroplan în picaj, şi din zbor razant îi suflă boţul de mămăligă de sub nas.
Brigadierul, cocoţat între timp pe capra gabrioletei, fiind  gata să plece, văzând acţiunea piraterească a hultanului, dă drumul unei cavalcade de  râs...  se îneacă, nu  mai are aer, se prăvale de pe capră şi s-nfige cu capul direct în singurul snop de grâu ce cu puţin timp înainte târâie-brâu îl legase.
Târâie-brâu se uita pe cer după hultanul ce zbura cu boţul de mămăligă ţinut între ghiare ca pe-un pui de găină, şi nu observă că  brigaderul era cu capul în snopul de grâu şi cu picioarele în aer.
El, târâie-brâu, când într-un târziu îl vede pe brigadier cu capul vârât în paie, între timp picioarele îi căzuse pe mirişte, crezând că vrea să se odihnească de-amiază, scoate din desagă o sticlă cu lapte, o bea  gâlgâind, şi supărat că în acea zi nu-şi scosese de-o pâine, se lasă încetişor pe spate, şi adorame de-ndată, pe jumătate afară, pe jumătate-n coliba din paie şi crengi de mesteacăn.
Dintr-un nor negru apărut ca din senin, un fulger se iţeşte, apoi un tunet răbufneşte de se cutremură tarlaua. Picuri mari se desprind şi cad lovind pământul uscat ca pe o darabană, târâie-brâu împins de un arc nevăzut, se ridică, ca un apucat, cu crengile şi paiele colibei în cap.
Gabrioleta goală, trasă de calul speriat ca de bombe, sare ca o nebună  peste miriştea cu paiele nestrânse. În urma ei aleargă cu mâinile ridicate spre cer brigadierul buimac, trezit de bubuitul fulgerului slobozit de un nor negru ce apăruse ca din senin.


Nu departe,  în afara urgiei adusă  de norul pribeag, sub un soare dogoritor, o mare iubitoare a penelului, aşezată într-un fotoliu împletit din paie de rogoz, ca o regină egipteană -  un bogat păr auriu ascuns sub o pălărie, cu boruri mari,  împletită din paie, cu un ten ciocolatiu, cu ochii verzi, cu un zâmbet discret pe buzele senzuale, pe gâtul ca de lebădă cu un şirag de mărgele de culoarea smaraldului,   cu poalele rochiei, rochie ţesută din fire de borangic, ridicate mai sus de rotunzii genunchi, cu tălpile picioarelor pe un covor din paie de grâu- întindea vopseluri de ulei  pe o pânză prinsă  pe un şevalet din lemn de tei, dând viaţă unui tablou ce s-ar putea întitula: târie-brâu la secerat de grâu!