Pe faţă şi pe dos

Se va bate monedă! Pe faţă: Honorius , pe dos: Prigonius.
Honorius, primul fiu al lui Silvius Prigonius - împăratul imperiului gunoaielor. Înainte de moartea tatălui, Honorius vrea să împartă imperiul în două: de Apus şi de Răsărit. Fiind mai răsărit, cel puţin aşa pare, el va fi peste Răsărit, tatăl fiind mai dus, va rămâne peste Apus. Până atunci, şi ca să ajungă acolo sus, Honorius trebuie doar să-şi facă drum printre gunoaie.

Pentru atingerea acestui ţel sfânt, Honorius, rubicond, s-a iniţiat, în arta războiului de a cuceri un partid, la şcola vieţii dincolo de apele Atlanticului, în ţara tuturor posibilităţilor.

Aici a înfiinţat o legiune a falangei portocalii, şi s-a antrenat până la distrugerea prin dizolvarea a acesteia .(motivul real este că a fost ilegală).

Întors în ţara unde gunoaiele sunt la loc de cinste, s-a înscris în lupta, pe faţă şi pe dos, pentru cucerirea unui loc, vacant premeditat, din falanga întâi a imperiului gunoaielor.

Se va bate toba! Plebea portocalie, pentru o bucată de pâine şi mult circ, se va încolona şi îl va alege pe Honorius, fiul lui Prigonius, cel care se viseaza împărat peste imperiul gunoaielor de răsărit.

Plebea va intona, va aclama: Habemus Honorius!

The Favorites of the Emperor Honorius- John William Waterhouse.

Burjui

Suntem în anul 2010 de câteva zile. Nimic nou sub soarele nostru. Aceleaşi ameninţări ale vremii. Judeţe colorate o zi în galben, a doua zi în portocaliu. Într-o parte a ţării ninsoarea şi vântul blochează drumurile, autostrăzile (avem şi din astea, trei mai mici), în cealată parte apele nu mai încap în albiile râurilor şi se revarsă peste drumuri, peste ogoare până în coteţele şi casele oamenilor. Dunărea nu mai încape nici ea, dodoloaţa, în albia ei. Nu este ceva neobiniut. Oamenii ce locuiesc aproape de malurile ei îi îndură capriciile, fie de-i vară, fie de-i iarnă.
Ce ne mai aduc primele zile ale anului ?
Preţuri umflate ca apele ce se revarsă în vestul ţării, taxe tot mai mari, îngheţări de pensii şi salarii. Sunt capricii ale vremurilor!
Cu ce să ne lăudăm? Noi nu avem cu ce. Dar alţii, da!
În Dubai, şeicul şeicilor a inuagurat cu mult fast, cea mai înaltă clădire construită vreodată de oameni – Burj Dubai sau după botezul cu ape dansând în ritmul muzicii- Burj Khalifa. (la noi s-ar traduce Burjui Băsescu).
O clădire de 828 metri, mare dar şi bogată ca un burjui, dacă ţinem seamă de costul ei, de luxul camerelor. Este o minune a lumii, aşa se spune. Aşa o fi. Dar să lăsăm ca peste veacuri, peste milenii, dacă va rezista se vor minuna cum ne minunăm astăzi de piramidele egiptene.
Dar putem să spunem ca e o minune a zilelor noastre, când unii care trăiesc pe lângă paralela 45, se vaită că nu sunt bani, că este cea mai mare criză de după al doilea război mondial iar alţii care locuiesc mult mai jos de paralela 45 îşi permit să ne facă o aroganţă, să ridice între deşert şi mare cel mai înalt turn, din beton şi sticlă. Toţi pământenii avem acelaşi soare deasupra capului, fără îndoială, doar cu o mica observaţie : unghiul sub care cad razele lui, pe unii îi îngheaţă iar pe alţi îi desfată cu prea multă căldură. Dar nu soarele de deasupra capului este secretul cât bogăţiile pământului de sub picioare.
Iată că am găsit motivul pentru care noi, românii, nu vom ridica cel mai înalt turn din lume: nu avem petrol suficient. Iar cât am avut l-am vândut pe... mai nimic. Vindem şi aurul, atât cât ne-a mai rămas, tot pe ... mai nimic. Avem şi noi burjuii noştri. Ei sunt minunile noastre, mioritice! Şi alte minuni aduce anul acesta, de ele ne vom minuna la … sfîrşit.