Marius Tuca de vorbă cu Ion Cristoiu

Domnule Cristoiu, aţi împlinit 60 de ani. Cum i-aţi împărţi? Cum ar fi împărţeala lor? I-aţi împărţi înainte şi după Revoluţie sau cum?


Eu îi împart în două. Înainte de Revoluţie şi după Revoluţie, dar nu cum fac unii, împărţindu-i în perioada neagră şi în perioada luminoasă, ci invers. Pentru mine, perioada luminoasă a fost înainte de ’89, pentru că aveam timp să citesc, să scriu, să mă mai gândesc la mine, şi perioada întunecată este după decembrie ’89, pentru că pierd timpul cu fleacuri de 20 de ani, în timp ce, uitându-mă acum, e şi un prilej de bilanţ, pentru că, din 1972, am scris în fiecare zi câte o pagină de proză şi am vreo 40 de caiete. Le-am dat acum la redactat şi îmi dau seama cât de bun eram înainte şi cât de prost scriu acum.

Apropo de împărţitul ăsta, nu întâmplător v-am întrebat, pentru că, după ce aţi terminat facultatea, aţi trăit 20 de ani în comunism şi 20 de ani în democraţie. Care sunt punţile ce leagă aceste două trăiri, care sunt diferenţele cele mai importante dintre ele, în afară de faptul că înainte aveaţi mai mult timp să citiţi şi să scrieţi? Au trecut mai repede ăştia 20 de ani?

Nota comună, în cazul meu, ar fi că am scris în fiecare zi şi că, şi înainte, şi după Revoluţie, am trăit cu iluzia că voi ajunge un mare scriitor, că voi scrie odată cartea vieţii mele, ceea ce nu s-a întâmplat. Pentru ceilalţi, pentru România, este o notă comună: e la fel de veselă ca înainte de Revoluţie. Nu întâmplător, următoarea mea carte, pe care zic eu că pariez, se intitulează "Veselia generală". Părerea mea e că poporul român nu s-a schimbat, e acelaşi ca şi înainte de ’89. Atunci însă se stătea mai mult prin casă, nu se prea vorbea şi se credea că este mult mai serios. Acum are posibilitatea să se dea în spectacol, să iasă în stradă şi ne dăm seama că e mai rău decât credeam noi înainte de ’89, ca seriozitate, ca spirit critic, zic eu, sau chiar ca spirit occidental.

N-au schimbat nimic aceşti 20 de ani? Vă întreb, oamenii au rămas aceiaşi?

Au rămas aceiaşi, cu deosebirea că acum pot fi ei înşişi. Înainte nu puteau fi ei înşişi, pentru că nu se puteau exprima. Dar şi acum sunt aceiaşi. De ce să se schimbe, aveau vreun motiv?
Spuneaţi despre ideea de a ajunge un mare scriitor, care v-a urmărit înainte. Eu cred că ăsta e un mod foarte inteligent şi un mod de a cocheta cu celebritatea, alergând după un lucru, iar pe de altă parte, câştigând alte 100. Pentru că asta cu marele scriitor poate că o s-o hotărască posteritatea. Până una-alta, Ion Cristoiu a făcut unele lucruri, şi-n materie de presă, şi-n materie de televiziune, de analiză politică. Nu cumva ne fluturaţi prin faţa ochilor "scriitorul ratat"la nesfârşit şi aţi urmărit cu totul altceva?

Păi, eu nu sunt scriitor ratat!

Nu, de fapt, voiam să spun că ne fluturaţi neîmplinirea unui mare scriitor şi de fapt vi s-au împlinit alte vise pe care le-aţi avut.

Da, în istorie sau în domeniul cercetării sunt foarte multe situaţii în care cineva care credea că a descoperit nu ştiu ce formulă şi că s-a afirmat în chimie se afirmase de fapt în zoologie. Probabil că e posibil şi asta, considerând gazetăria ca o activitate colaterală, să rămân în istoria gazetăriei şi considerând literatura ca activitate principală, importantă, să nu intru niciodată în istorie ca scriitor. De cele mai multe ori, şi în cazul meu, este aproape sigur – întotdeauna am avut succes cu lucruri pe care nu le-am luat în serios. De aceea, niciodată, de câte ori am lansat un ziar sau am lansat o emisiune sau o carte, de câte ori am pariat zicând că va fi un lucru extraordinar, nu a ieşit mare lucru. Şi invers. Cred că este o caracteristică, în general, îmi imaginez că nu se va împlini ceea ce doresc şi se împlineşte în realitate. Sau, deseori, te trezeşti cu lucruri pe care nu ţi le-ai dorit, iar pe cele pe care ţi le-ai dorit probabil că nu o să le ai niciodată.

De unde obsesia asta, a marelui scriitor?

Iniţial, nu a fost o obsesie de mare scriitor, ci obsesia de a-mi apărea numele undeva. În liceu am fost fericit când mi-a apărut numele în revista Rebus. Eu aşa am debutat, în Rebus. Erau nişte "prostioare" în Rebus, desenai un măr şi o pară şi din ele ieşea un cuvânt. Şi a scris acolo: "Ion Cristoiu, elev...". Atunci a apărut numele meu pe ceva tipărit. A fost o obsesie a notorietăţii, a notorietăţii pe care ţi-o dă scrisul, iar după asta a venit, pe măsură ce am consumat diferite etape, o permanentă autonemulţumire. În facultate era un post de radio al complexului studenţesc, iar eu când îi ascultam pe unii de-acolo, cum sunt acum moderatorii, îmi ziceam: "Dom’le, s-ajung eu să vorbesc la radio ăla...". Am ajuns la radio şi am ajuns şi directorul radioului. Apoi mi-am dat seama că ninge la fel, că frunzele sunt la fel şi că nu eşti mult mai fericit decât erai înainte. După asta, citeam Viaţa studenţească, şi era acolo subredacţia Vieţii Studenţeşti. Ei bine, am ajuns şi acolo, am ajuns subredactorul Vieţii Studenţeşti, cu jumătate de salariu, am ajuns şi redactor-şef. Pe urmă, mi-am zis: "Hai s-ajung şi la televiziune!...". Am ajuns şi la televiziune şi sunt la fel de posomorât ca pe vremea când mă duceam cu vaca. Poate că şi de-asta îmi propun. Pentru că dacă îţi propui să ajungi şef de stat e un ideal realizabil. Dacă îţi propui să ajungi un mare scriitor e un ideal, pentru că nu vei şti niciodată, după cum spuneai, dacă ajungi un mare scriitor.

Pe de altă parte, când vă propuneaţi să faceţi ceva ce vă doreaţi foarte mult, să aveţi mare succes, n-aţi avut, dar când nu aţi dat importanţă unor lucruri s-a întâmplat să obţineţi succesul pe care vi-l doreaţi altădată cu orice dinadins.

Da, probabil că e o caracteristică.

Mă întorc la cei 20 de ani dinainte şi după Revoluţie. Spuneţi-mi, cum au trecut primii şi ceilalţi de după ’89?
Care au curs mai repede, pe care i-aţi simţit mai intens, care a fost diferenţa între cele două perioade?

Sigur, dacă m-aş gândi la perioada dinainte de ’89, e o perioadă cenuşie, dar în sensul bun al cuvântului. În sensul că mari lucruri nu s-au întâmplat, a fost o perioadă mai calmă, iar după ’89 a fost şi este o perioadă agitată, inutil de agitată, am avut impresia unei bolboroseli permanente, poate şi din cauza societăţii, poate şi pentru că am trăit în mediul gazetăresc, unde ai impresia, în fiecare zi, că s-a întâmplat un lucru extraordinar, dar, de fapt, nu s-a întâmplat. Pe când înainte nu se întâmplau lucruri extraordinare, nici destinele nu erau extraordinare.
Dacă mă uit în urmă, sunt perioade mari din viaţa mea, înainte de 1989, când nu au existat mari întâmplări: facultatea, apoi, din ’72 până-n ’81 am fost la Viaţa Studenţească şi Amfiteatru, redactor-şef adjunct, din ’81 până-n ’87 la Scînteia Tineretului şi la supliment, pe când după ’89 sunt multe lucruri, proiecte, lucruri făcute, neterminate... multe întâmplări, multe evenimente, să spunem...

Care dintre aceşti ani au fost mai condensaţi? Mi se pare că în aceşti 20 de ani am trăit de 10 ori mai mult decât în cei 20 de ani dinainte de ’89.

Corect, aşa este! Dar asta nu înseamnă că eu am făcut mai mult acum decât înainte. E o intensitate a întâmplărilor.

Nu vă plac onomasticile, nu vă plac aniversările zilelor de naştere, fugiţi de astfel de zile, nu sunteţi deloc un animal social. De ce?

În primul rând, nu-mi place să sărbătoresc, pentru simplul motiv că n-am contribuit cu nimic, pentru că oricum împlineam 60 de ani. Mi se pare stupid. Mai degrabă sărbătoreşti o carte, ridicarea unei clădiri, dacă eşti arhitect, formarea unui partid... atunci, zici că ai făcut ceva... Oricum, dacă eram acum un beţiv şi un cartofor, tot făceam 60 de ani. Oricum îi împlineam, deci n-am nici o contribuţie.

Nici de Sfântul Ion nu răspundeţi la telefon, fugiţi de toate astea. Fugiţi cumva de clişeele ce apar atunci când este vorba de o aniversare?

Dar toată lumea ştie asta... Atunci, toată lumea vrea să fie amabilă şi este amabilă obligatoriu. Eu sunt mai sensibil, aşa... contrar aparenţelor. Chiar sunt poet ca fire. Prost de poet, în sensul ăsta. Prefer gestul spontan şi obişnuit. Parcă şi văd cum toţi se uită acolo, cum fac, de pildă, politicienii, în agendele lor sau îşi pun secretarele să vadă cine e Sfântul Ion: cutare, cutare, cutare... şi pe urmă le pun să sune.

Dar îi ţineţi minte pe cei care nu vă sună?

Ţin minte în sensul că mă mir cum au fost atât de proşti, ca politicieni, să nu-şi dea seama că sunt atât de uşor de câştigat. Mie n-ar trebui să-mi dea nici un Mercedes, nici o casă... e de-ajuns să mă sune unul într-o dimineaţă şi să-mi spună că mi-a citit un editorial, o proză. Dar ei nu se gândesc la asta, ei se gândesc să te cumpere aşa cum sunt cumpăraţi ei. Dacă ei sunt cumpăraţi, cred că şi eu pot fi...
Eu pot fi cumpărat cu o vorbă bună. Din punctul ăsta de vedere, e o mare slăbiciune.

Dar, pe de altă parte, nu vă gândiţi că îi nedreptăţiţi pe cei care cu adevărat vor să vă spună "La Mulţi Ani!", să vă ureze, să vă dea un cadou, de exemplu?

Acum, la 60 de ani, nu s-au prea ostenit. Tocmai pentru că am fost discret, nu s-au prea ostenit. Aici, chiar mă temeam, în prostia mea, evident, că o să fie aşa, o mică sărbătoare a presei. N-a fost. Mă refer la generaţiile de tineri pe care i-am format eu...

De ce nu există recunoştinţă în România? De ce e atât de rară recunoştinţa, mai ales în presă?

Pentru că toţi cei pe care i-am crescut şi cei pe care i-ai crescut şi tu ajung şi ei mari şi sunt convinşi că au ajuns prin ei înşişi şi că sunt mai mari decât tine.

Atât de simplu să fie răspunsul?

Da, este foarte simplu din acest punct de vedere. Recunoştinţă au numai când eşti şeful lor, după aceea nu mai există nici o recunoştinţă.

Recunoştinţa există numai atunci când ai un interes, practic, nu?

Poate că, anticipând o întrebare, e nedrept când se spune că am format generaţii numai după ’89. Am avut prilejul acum să mă uit pe suplimentul literar artistic al Scînteii Tineretului. L-am sunat pe Stelian Tănase să-i spună lui Mircea Dinescu, cu care nu vorbesc, nu ştiu cu ce se ocupă acum, că i-am găsit nişte tablete extraordinare în acel supliment. Mi-am exprimat încă o dată amărăciunea că nu face publicistică literară. Aşa am descoperit câţi oameni au publicat la Viaţa Studenţească şi în altele...

I-aţi promovat?

Iarăşi este o nedreptate. Niciodată nu s-a sărbătorit când s-au împlinit nu ştiu câţi ani de la supliment, a fost o adevărată şcoală, erau acolo Matei Vişniec, Mircea Cărtărescu... a ieşit acum o pagină întreagă de versuri şi nimeni nu s-a mai gândit acum...

Aveţi colecţia, o păstraţi acasă?

Nu, mă duc la bibliotecă.

Dar nu aveţi pasiunea de a colecţiona, de a ţine colecţii cu ziarele pe care le-aţi făcut?

Nu, nu mai au loc. O să-i cadă într-o zi planşeul celui care stă sub mine... Nu mai am loc de cărţi!

Eu v-am vizitat demult, odată, acasă, nu mai ştiu cu ce ocazie, şi am fost uimit de faptul că, atunci când vine vorba despre documentare, sunteţi de-a dreptul diabolic. Aveaţi o foarfecă şi tot ceea ce vă interesa decupaţi şi puneaţi într-un dosar, legat de un subiect sau de un personaj anume. Aveţi şi-acum obiceiul acesta?

Da. Am şi-acum tot felul de dosare. La un moment dat, mi-am pus problema, pentru că unele sunt din 2004 şi aşa mai departe, şi în politică s-au schimbat atât de multe, încât n-am curajul să le arunc, pentru că foarte multe lucruri le poţi găsi acolo.

Cum se face că Ion Cristoiu, care este un fan, aş putea spune, al telefoanelor de ultimă generaţie, atunci când e vorba de documentare, face o documentare empirică, cu foarfeca, ziarul şi dosarul?

E o chestiune de scris. Poţi să le pui şi pe foldere. La mine, subiectele sunt pe teme, personaje, probleme. Adunate la un loc – le pui, să zicem, de-a lungul unei săptămâni, cum ar fi cele despre o criză –, când le reciteşti pe toate, le iei ca pe o broşură, descoperi foarte multe lucruri şi ideile îţi vin mai uşor. Pe când, pe internet le descoperi mai greu în foldere.

Mai primiţi mesaje în timpul emisiunii?

Primesc. Nu aşa de multe cum primeai tu, dar primesc.

Toate sunt legate de emisiune sau de o informaţie despre subiectul pe care îl discutaţi?

În primul rând, nu recunosc niciodată numerele, sunt multe pe care nu le-am trecut în agendă, dar majoritatea sunt comentarii cu partenerii de dialog. Oricum, când sunt lucruri interesante, le spun.

Pentru că tot sunt 60 de ani şi vorbim despre vârsta aceasta, spuneţi-mi care ar fi definiţia unui scriitor pentru timp? Are scriitorul Ion Cristoiu o definiţie pentru timp?

O, ce întrebare grea! ... Nina Cassian are o poezie pentru timp şi mi-a plăcut cum a scris, că "fuge timpul cu piciorul ridicat".

Fuge foarte tare?

Sigur, în materie de timp eşti obligat, ca şi în materie de viaţă şi de moarte, să spui că aşa e. Trece timpul, chiar trece!... Probabil că la 20 de ani nu-mi imaginam că o să ajung la 60 de ani.

V-aţi trăit viaţa la timpul potrivit? Aţi trăit, ca să pun o întrebare filozofică, în timpul vieţii dumneavoastră?

Da, nu cred că putea fi mai mare noroc ca la vârsta maturităţii să trăieşti atâtea lucruri. N-am trăit un război mondial, dar am apucat regimul comunist, am prins o "minirevoluţie", să-i zic, după asta am trăit democraţia şi sper să prind şi prăbuşirea capitalismului şi revenirea comunismului. Chiar c-ar fi interesant!

Practic, dacă ar fi să vă alegeţi o epocă în care să trăiţi, aţi alege aceeaşi perioadă?

Aceeaşi perioadă, pentru că ai posibilitatea să compari. De exemplu, înainte de 1989, nu-mi făceam prea mari iluzii privind capitalismul, pentru că ştiam, cunoşteam capitalismul de la scriitori. Şi, pornind de la premisa că sunt sceptic, nu-mi făceam iluzii că o să fie Raiul pe Pământ, dar nici nu-mi imaginam că o să fie un capitalism cum e cel românesc, adică în sensul de capitalism comunist, în care, ca să rezolvi ceva, ai nevoie tot de pile. Nu! În comunism îmi era mult mai uşor. Dădeam un telefon, spuneam: "Alo, sunt Ion Cristoiu", şi rezolvam mult mai uşor. Acum, îmi este mult mai greu.

Da, dar acum e o diferenţă mare între ce eraţi şi ce sunteţi. Înainte dădeaţi un telefon şi spuneaţi: "Sunt Ion Cristoiu, de la Scînteia Tineretului sau de la suplimentul literar al Scînteii Tineretului", iar acum spuneţi doar atât: "Sunt Ion Cristoiu!".

Păi, acum e democraţie şi economie de piaţă. Acum n-are importanţă. Şi încă ceva, spre deosebire de mulţi colegi de generaţie, eu nu cred în puterea presei, şi sunt sincer când o spun.

Nu credeţi în puterea presei, dar aţi trăit din puterea presei!

Adică nu cred în puterea presei de a rezolva ceva... Are putere când i se dă putere.

Când vor cei de la putere?

Da, corect, când vor cei de la putere. Uitaţi-vă, poţi să duci campanii, cum duce şi Jurnalul Naţional, şi tot nu se rezolvă nimic. E de-ajuns să i se dea un dosar unui ziar de către un politician care vrea ca problema respectivă să se rezolve şi a doua zi, adversarul lui e dat afară, după ce apare articolul.

Cât de lung şi de dureros e drumul de la Ion Cristoiu de la Scînteia Tineretului la simplul Ion Cristoiu?

E un drum pe care, sigur, camionul în care m-am urcat a fost ce s-a întâmplat în decembrie 1989. Pentru că deja în 1987, când am fost trimis în "exil" la revista Teatrul, fusesem trimis de la redactor-şef adjunct, la Scînteia Tineretului, la o revistă lunară. În primul rând, nu-mi imaginam că o să cadă comunismul.
Am avut însă o mare inspiraţie că mi-am adunat – am scris mai multă proză satirică şi am adunat totul într-o carte, bătută la maşină – şi-am zis atunci: "Am scris o carte!"... Şi am pus-o în raft. Sigur că, după 1989, am reuşit s-o public.

Câţi ani aveaţi în ’89?

M-am născut în ’48. Aveam...

41 de ani!

Ce tânăr eram!... Eram puţin trist, aşa, înainte să împlinesc 60 de ani, dar m-a liniştit puţin fostul prim-ministru Adrian Năstase, care m-a sunat de dimineaţă, că PSD-iştii sunt buni la d’astea, şi mi-a zis: "Domnule Cristoiu, şi eu sunt neliniştit că voi împlini 60 de ani, dar când mă gândesc că Ion Iliescu avea, în decembrie 1989, 60 de ani şi a mai condus ţara şi a făcut politică încă 20 de ani, sunt optimist"... Uneori, mă gândesc şi eu că dacă Iliescu, la 60 de ani, s-ar fi considerat "terminat"... De fapt, destinul lui mare a început la 60 de ani. Poate că şi pe noi ne aşteaptă un asemenea dar. Vreau să spun un lucru foarte important, pe care mulţi nu-l înţeleg, mai ales cei tineri, că există momente în viaţă despre care crezi că sunt nenorociri, dar, de fapt, ele se dovedesc, din perspectivă, benefice. Mutarea mea la revista Teatrul, la un lunar, mi-a dat posibilitatea să scriu mai mult.

Dramele la timpul prezent pot deveni în timp...

Nu pot deveni... De exemplu, toată lumea care zice "ce nenorocire a fost în februarie 1997, când aţi plecat de la Evenimentul Zilei! A fost momentul cel mai bun al vieţii mele acea plecare. Imaginaţi-vă acum, eu, la Evenimentul Zilei!... Ei, plictisiţi de mine, eu, plictisit de acest ziar... A fost o relansare pentru mine.

E un fel de-a spune că eu trăiesc o mare nenorocire, pentru că sunt de 15 ani în acelaşi loc?

Da, nu ţi-ar strica o schimbare în viaţă! În sensul că, de cele mai multe ori, noi considerăm că e un necaz, dar, de fapt, dacă te gândeşti bine, poţi să şi transformi acest necaz într-un lucru bun, uite că până la urmă se dovedeşte că e invers. Şi plecarea de la Realitatea a fost un lucru bun. Vă imaginaţi să fi fost în continuare, de la ora opt şi jumătate sau nouă dimineaţa, până la ora două noaptea în televiziune...

Din punctul ăsta de vedere, înseamnă că sunteţi un om fără regrete.

Da. Şi cel mai bun lucru ar fi dacă s-ar închide presa! Pentru mine, ar fi soluţia ideală.

Chestia asta este pur şi simplu genială!

Da, pentru că sunt suficient de slab, ca să nu rezist la notorietatea ieftină pe care ţi-o dă presa. Dar atunci m-aş închide în bibliotecă şi aş spune: "Dom’le, asta-i viaţa, n-am ce să fac, trebuie să citesc"...

V-aţi imaginat vreodată la 60 de ani?

Nu. Şi mi se păreau ăia de 60 de ani foarte bătrâni... Dar eu, acum, la 60 de ani, am impresia că sunt tânăr.

Frumos spus! Asta era în următoarea întrebare: Ce diferenţă este între ceea ce credeaţi că veţi fi la 60 de ani şi ceea ce sunteţi acum?

Păi, nici nu-mi imaginam că voi împlini vreodată 60 de ani.

Care sunt întrebările vârstei de 60 de ani?

E o întrebare destul de dificilă! Cred că întrebările sunt legate de un lucru pe care l-a spus un tip, care se numeşte Fidel Castro.
A spus că "nenorocirea acestei vârste" – el avea 70 de ani când spunea asta – "este că spiritul rămâne tânăr, ca la 25 de ani, dar forţele fizice"...

Cu alte cuvinte, aţi mai vrea, dar nu mai puteţi!

Sursa: Jurnalul Naţional

Condiţia decăderii

Ai intrat vreodată într-un stup? Nu cu picioarele!... Deschizi, doar, capacul stupului!
Vezi o altă lume, după alte reguli făcută decât regulile care guvernează lumea nostră.
Lumea lor ţine în viaţă lumea noastră...
Nu eşti curios, sau teama te opreşte ?
De acul albinei să nu-ţi fie teamă! Nu te-nţeapă albina aşa aiurea, că n-ar avea ea ce face altceva mai bun cu acul ei. Îl foloseşte doar în caz de pericol, după ce-o altă albină vigilentă sună la 112.
Ai tras brusc de ramă? Stupul se zdruncină, pericolul îi gata! Se dă alarma: 112! Ai băut cam mult înainte, chipurile să ai curaj sau eşti cu hainele murdare, sau pur şi simplu eşti transpirat? Stejar, extremă urgenţă!
Să fii curat şi uscat! Fără miros de deodorante. Albina se autosesizează. Scoate sunete stridente, turează turbina reactivă, încarcă rezervorul cu venin şi pleacă iute, ca glonţul din ţeava puştii. Se aruncă cu capul înainte. Cade asupra ţintei ca un kamikaze. Dar nu se pulverizează, nu se împrăştie la impact. Albina rămâne întreagă, ancorată cu acul de mâna sau faţa ta. Acul îi ca harponul de la avionul care aterizeză pe puntea navei. Instantaneu te înjectează cu venin. Ea rămâne vie. Dar, vai! Ce soartă crudă! Nu mai reuşeşte să decoleze, acul o ţine ancorată la locul faptei. Este ac de unică folosinţă. Este steril, nu are rugină. Asta ar mai trebui să te composteze ca pe o carpetă, şi să mai contactezi nu se ştie ce virus. Se învârte în jurul ancorei, cu motorul la ralanti, e nervoasă rău, are un plâns bâzâit, are dureri mari mititica. Se forţează, şi mai rău îşi face. Cade, e sleită, are viscerele afară, zici că a fost înjunghiată. Mă întreb - doar sunt mai deştept, nu mai harnic decât albina!! - oare dacă ar şti cum va sfârşi, s-ar mai repezi, sau s-ar codi, aşteptând să se arunce surata din celula alăturată?
Nu le da, Doamne, minte albinelor! (Bine! atâta cât poate să încapă în creierul lor punctiform.)
Cum ar fi viaţa albinelor deştepte, sclipitoare la minte?
Se vor răzvrăti, se vor mânca între ele de invidie, vor ataca regina, o vor mânca friptă pe o lespede de piatră încălizită de soare? Se vor bate, se vor lua de aripi, îţi vor rupe gâtul pentru un trântor? Albine mii, trântori sute. Se vor lua de mână, de aripă, albina şi trântorul, perechea fericită se va va opri pe o floare şi o vor spurca?
O, Doame, nu fă aşa ceva! Nu le da nici măcar un grăunte de minte! Ele se vor întreba la ce bun să alerge toată ziulica şi apoi să moară. Ce uşor moare o albină, pe drumul de întoarcere la stup, şi pentru ce, se vor întreba câd se trezesc dimineaţa.  Pentru prea multă dragoste de nectar? Vor deveni şirete, hoaţe, vor pleca de dimineaţă , chipurile să strângă nectarul florilor, şi nu se vor mai întoarce. Îşi vor spune că viaţa e tare scurtă şi trebuie trăită din plin. Adio polenizarea florilor. Adio miere. Acuma ăsta să fie necazul că nu vom mai avea miere. Produsul finit al muncii lor , mierea este doar un pretext, pe care ele nu-l conştientizează. Sunt bine îndoctrinate. Ţine- le, Doamne, inconştiente! Cine s-ar mai obosi să zboare pe distanţe mari, fără alimentare în aer, să colinde florile, să le culeagă nectarul, băutura zeilor. Din munca lor inconştientă omul are pe masă miere, fructe, legume, pâine. Albinele de vor gândi, gândirea le va duce încet, încet la pierzanie. Vor iubi leneveala, vor deveni imorale - cine a mai văzut albine să se tăvălească  cu trântorii prin flori. Ei sunt născuţi doar pentru a fecunda o singura dată, nobila albina-regină. Dintre zeci de trântori care îşi iau zborul în înaltul cerului după trena reginei virgine doar unul şi numai unul o va face mamă pe regină. Şi asta se întâmplă din simplu motiv că Domnul nu le-a dat albinelor nici un dram de minte.
Albinele de vor gândi, se vor îmbăta cu iluzii, îşi vor trăi intens scurta viaţă, chefuind cu băuturi tari din nectar fermentat în botcă părăsită de matcă. Familii întregi vor dispărea. Decăderea lor va duce la dispariţia lumii lor. După ce ele nu vor mai fi,  floarile vor  rămâne sterile.  Pomul, mărul nu vor mai rodi. 
Când mărul, cu fructul său care păstrează în subconştientul omului amintirea păcatului iniţial, nu va mai rodi, el, măria sa  Omul,  va dispărea, sau în cel mai fericit caz va pleca pe o altă planetă cu altfel de flori şi altfel de  albine!