Condiţia decăderii

Ai intrat vreodată într-un stup? Nu cu picioarele!... Deschizi, doar, capacul stupului!
Vezi o altă lume, după alte reguli făcută decât regulile care guvernează lumea nostră.
Lumea lor ţine în viaţă lumea noastră...
Nu eşti curios, sau teama te opreşte ?
De acul albinei să nu-ţi fie teamă! Nu te-nţeapă albina aşa aiurea, că n-ar avea ea ce face altceva mai bun cu acul ei. Îl foloseşte doar în caz de pericol, după ce-o altă albină vigilentă sună la 112.
Ai tras brusc de ramă? Stupul se zdruncină, pericolul îi gata! Se dă alarma: 112! Ai băut cam mult înainte, chipurile să ai curaj sau eşti cu hainele murdare, sau pur şi simplu eşti transpirat? Stejar, extremă urgenţă!
Să fii curat şi uscat! Fără miros de deodorante. Albina se autosesizează. Scoate sunete stridente, turează turbina reactivă, încarcă rezervorul cu venin şi pleacă iute, ca glonţul din ţeava puştii. Se aruncă cu capul înainte. Cade asupra ţintei ca un kamikaze. Dar nu se pulverizează, nu se împrăştie la impact. Albina rămâne întreagă, ancorată cu acul de mâna sau faţa ta. Acul îi ca harponul de la avionul care aterizeză pe puntea navei. Instantaneu te înjectează cu venin. Ea rămâne vie. Dar, vai! Ce soartă crudă! Nu mai reuşeşte să decoleze, acul o ţine ancorată la locul faptei. Este ac de unică folosinţă. Este steril, nu are rugină. Asta ar mai trebui să te composteze ca pe o carpetă, şi să mai contactezi nu se ştie ce virus. Se învârte în jurul ancorei, cu motorul la ralanti, e nervoasă rău, are un plâns bâzâit, are dureri mari mititica. Se forţează, şi mai rău îşi face. Cade, e sleită, are viscerele afară, zici că a fost înjunghiată. Mă întreb - doar sunt mai deştept, nu mai harnic decât albina!! - oare dacă ar şti cum va sfârşi, s-ar mai repezi, sau s-ar codi, aşteptând să se arunce surata din celula alăturată?
Nu le da, Doamne, minte albinelor! (Bine! atâta cât poate să încapă în creierul lor punctiform.)
Cum ar fi viaţa albinelor deştepte, sclipitoare la minte?
Se vor răzvrăti, se vor mânca între ele de invidie, vor ataca regina, o vor mânca friptă pe o lespede de piatră încălizită de soare? Se vor bate, se vor lua de aripi, îţi vor rupe gâtul pentru un trântor? Albine mii, trântori sute. Se vor lua de mână, de aripă, albina şi trântorul, perechea fericită se va va opri pe o floare şi o vor spurca?
O, Doame, nu fă aşa ceva! Nu le da nici măcar un grăunte de minte! Ele se vor întreba la ce bun să alerge toată ziulica şi apoi să moară. Ce uşor moare o albină, pe drumul de întoarcere la stup, şi pentru ce, se vor întreba câd se trezesc dimineaţa.  Pentru prea multă dragoste de nectar? Vor deveni şirete, hoaţe, vor pleca de dimineaţă , chipurile să strângă nectarul florilor, şi nu se vor mai întoarce. Îşi vor spune că viaţa e tare scurtă şi trebuie trăită din plin. Adio polenizarea florilor. Adio miere. Acuma ăsta să fie necazul că nu vom mai avea miere. Produsul finit al muncii lor , mierea este doar un pretext, pe care ele nu-l conştientizează. Sunt bine îndoctrinate. Ţine- le, Doamne, inconştiente! Cine s-ar mai obosi să zboare pe distanţe mari, fără alimentare în aer, să colinde florile, să le culeagă nectarul, băutura zeilor. Din munca lor inconştientă omul are pe masă miere, fructe, legume, pâine. Albinele de vor gândi, gândirea le va duce încet, încet la pierzanie. Vor iubi leneveala, vor deveni imorale - cine a mai văzut albine să se tăvălească  cu trântorii prin flori. Ei sunt născuţi doar pentru a fecunda o singura dată, nobila albina-regină. Dintre zeci de trântori care îşi iau zborul în înaltul cerului după trena reginei virgine doar unul şi numai unul o va face mamă pe regină. Şi asta se întâmplă din simplu motiv că Domnul nu le-a dat albinelor nici un dram de minte.
Albinele de vor gândi, se vor îmbăta cu iluzii, îşi vor trăi intens scurta viaţă, chefuind cu băuturi tari din nectar fermentat în botcă părăsită de matcă. Familii întregi vor dispărea. Decăderea lor va duce la dispariţia lumii lor. După ce ele nu vor mai fi,  floarile vor  rămâne sterile.  Pomul, mărul nu vor mai rodi. 
Când mărul, cu fructul său care păstrează în subconştientul omului amintirea păcatului iniţial, nu va mai rodi, el, măria sa  Omul,  va dispărea, sau în cel mai fericit caz va pleca pe o altă planetă cu altfel de flori şi altfel de  albine!