Lumina poetului

A iubit România cum îşi iubeşte un copil mama-i, am auzit spunându-se astăzi despre poetul Grigore VIERU, după trecerea acestuia în nefiinţă.

“Sunt iarbă, mai simplu nu pot fi“ şi-a scris pe crucea de piatră, sfinţită în Duminica Rusaliilor, de pe mormântul mamei …şi de astăzi şi al lui.
Celor pezenţi atunci la eveniment, le-a spus:

„A fi simplu nu este o treabă uşoară. A fi simplu înseamnă să mori câte puţin în fiecare zi, în numele celor mulţi, până când te preschimbi în iarbă. Iar mai simplu ca iarba ce poate fi?!“

Pentru mama, poetul a scris pe crucea-i:

„Pierzând pe mama, îţi rămâne Patria, dar nu mai eşti copil“

De la lumina poetului s-au aprins lumânări în ziua învierii latinităţii în Basarabia, după amar de ani de slavie.
De la un Vânt de la Răsărit multe dintre ele se sting…
De la lumina poetului Grigore VIERU , tot mai multe lumânări iarăşi şi iarăşi se aprind.
Să păstrăm vie în inimă şi-n simţire lumina poetului.
Să aprindem lumânări la icoana poetului!

Emi vis

Mă-nalţ uşor, pot să zbor. Fâl- fâl! Mâinile-mi sunt aripi, gândul mă ajută să zbor. Pe sub mine văd case, văd castele, văd palate. Prin văi de munte, mă uit cum ape repezi curg. Ştiu că visez şi nu vreau să mă trezesc . Demult n-am mai visat că zbor.
Zbor spre muntele ivit în faţa mea ... Vine el spre mine? Nu-i un munte, este un zid uriaş. Este un monstru de piatră! Dar nu-i de piatră, parcă-i de metal. Vine spre mine! N-aş vrea să mă apropii, nu mai vreau să zbor. Metalul îşi schimbă culoarea. Este arămiu, nu, parcă îi auriu. Este tot mai strălucitor, are irizaţii. Doamne! Ce frumos este... Lumină, numai lumină. Lumina asta nu mă orbeşte (ce mai contează ,visez). Mă las cucerită, închid ochii (totdeauna eu închid ochii când mă cuprinde o plăcere).Când îi deschid (sunt în vis, nu-mi mai pun gând să mă trezesc) parcă sunt pe un alt tărâm, pe o altă planetă (aud des exprimarea asta la adresa-mi).
O întindere fără orizont, nu ca o câmpie, nu cu lanuri şi nici pajişti verzi şi cu flori. Este ca o Mare, da, este o Mare de pulbere argintie, şi liniştită. De peste tot vine lumină, o lumină odihnitoare.Nu văd nici un soare. Eu nu am umbră şi nici castelele de pe cuprinsul întinderii ca Marea.Sunt un fel de castele, dar nu din nisip, sunt din granit.Mă uit mai bine. Văd că sunt adevărate temple. Din curiozitate vreau sa văd inauntrul închis de granit.Numai gândul sau şi văntul (nu, altceva decât vântul îi, pe aici nu sunt nici furtuni, nu este zi sau noapte, dacă nu-i soare, ce deşteaptă sunt în somn!).

Gândul prin zid mă trece! Mi se arată privirii o altă câmpie ( nu mă lasă în pace câmpiile!).Stau cu picioarele afundate în nisipul fin cu reflexii aurii (nu-i ca nisipul de pe plajele noastre, un altfel de nisip), sau lumina plouă pulbere aurie. Văd mese albe ca sideful sau chiar din sidef şi scaune din sidef, cu oameni, dar nu din sidef, sunt oameni în carne şi oase (presupune mintea mea), sunt în haine, unii poartă papion. Văd şi domniţe (mai puţine, constat cu regret!) cu fuste lungi până la glezne ( care oricum nu se văd, sunt cuprinse în praf). Ei îmi sunt cunoscuţi. Sunt aidoma acelora din manualele de şcoală cu scriitori,cu poeţi, sau sunt aidoma acelora din tablourile de pe holul unor şcoli (nu toţi care sunt pe hol sunt şi în manuale!). Il văd pe unul cu barbă, pare a fi un popă. Nu ştiu ce poate să le spună celor din jur. Îi văd cum se amuză, unii chiar râd de-a binelea. Nu poate să fie decât Creangă cel poznaş. Tot aşa a rămas, un hâtru!
Titu Maiorescu stă la o masă cu George Calinescu! Ei ascultă , scriu, scrijelesc pe nişte tăbliţe cu plaivaze din cremene. Văd o doamnă cântând la harpă, înconjurată de fecioare despletite ... Hortensia Papadat-Bengescu sau Zoe Dumitrescu-Buşulenga sau...
Îl văd şi pe Nichita Stănescu (poate fiindcă imi plac ochii lui albaştri; nu ştiu cum se făcea , dar cartea mea de română se deschidea totdeauna la el, acel manual cu fotografia lui). Îl văd că vorbeşte, recită versuri iar cei din juru-i îl ascultă, clatină capetele minunându-se, se apleacă grăbiţi, notând versurile.

Privind la Marea de oameni, înaintez cu spatele prin nisipul ce străluceşte (sau din irizaţii nisipul reţine auriul), deodată simt că ceva mă atinge, mă sperii şi din instinct mă răsucesc. Este prea mare, este prea înalt. Mă dau câţiva paşi îndărăt ... faţa luminoasă..., ochii mari şi negri ..., fruntea înaltă ..., pletele îi curg pe umeri ...
Aduce, dacă mă uit mai bine, cu un poet ce are poza pe coperta de caiet.
Da este Eminescu, exact ca cel din manualul de română, sau cel din parcuri. În faţa mea, El stă într-un jilţ din cristal, el este totul numai din cristal. Pulsează în el o lumină dar nu obositoare, nu stridentă. Da! Văd un curcubeu de la El spre îndepărtări. Mă dau înpoi să-l cuprind cu toată privirea, dar tot mare mi se pare. Buzele i se miscă, nu-l aud, dar înţeleg ce-mi spune:– Cine eşti, fată suavă? Ce vânt astral te-aduce? (Auzi! Eu, fată suavă, vânt astral, nu tu crivaţ, nu taifun. Dacă îmi cere să-i recit ceva? Îmi vine să intru în praful ăsta argintiu, de ruşine).-Mă cheamă Ema! Sunt elevă în clasa a douăsprezecea de liceu. Profesoara m-a certat şi mi-a zis să-l caut mai mult pe Eminescu, iar până la Bac să-l visez! - mă aud eu vorbind (adevarul e ca nici profesoara nu mă ajuată să-l îndrăgesc sau să-l înţeleg pe Eminescu). Nu ştiu ce înţelesuri dă vorbelor mele, însă de data aceasta aud sunete cum se nasc şi apoi se sparg în mult mai multe sunete, ca acele date de atingerea a două bibelouri de cristal: - Sunt şi nu sunt ...Când nu sunt aici cu ai mei confraţi, sunt departe, tare departe, de unde vine greu şi lumina ...Când sunt în Andromeda,sunt aprope de voi, sunt acasă... Manuscrise îmi sunt tăbliţele de cristal ...Scrijelesc cu pana de ametist versuri , cânturi , icoane, tote cu simboluri româneşti... Tăbliţele colindă în eter, ele vibrează şi umplu universul cu armonia lor... Ele sunt trepte la Ceruri pentru neamul meu... (îmi vorbeşte El, sunt gandurile mele; Ştiam eu că numai in somn sunt inteligentă!).

Incep să-i spun câte şi mai câte, îi spun despre neamul românesc de acuma şi cel de demult. Simt că El ştie tot ce s-a întâmplat şi ce se întâmplă. Ştie şi de Marea Unire, şi de Marele războaie, de mizeria morală şi de proasta orânduială şi de ieri şi de astăzi...

Îi dispare zâmbetul, pe faţă îi văd mâhnirea...Pulsaţiile i se sting... El, în fulger albastru-sângeriu, dispare... În urmă o furtună parcă se stârneşte din senin (uite că şi pe aici sunt furtuni). Sunt luată pe sus într-un vârtej de fus.Trezeşte-te! Trezeşte-te, mi-am zis! ...

Şi m-am trezit! Sunt cu ochii deschişi, îmi trebuie mult timp să realizez că sunt în pat şi nu în vis. Mai aud acele sunete ca nişte clinchete de cristal. Da, sigur aud, nu visez!
"A fost odată ca-n poveşti
A fost ca niciodată
Din rude mari împărăteşti
O prea frumoasă fată…"
Am spus că sunt deşteaptă doar în vis! (la radio, cineva deschisese emisiunea de dimineaţă cu o poezie de Eminescu.Numai azi!).
Ce plăcere şi tristeţe simt deodată!
Când îl voi mai visa ...
Oare când îl voi mai visa?