Intr-un Decembrie plecat-a poetul

Nicolae Labiş   nu a poposit prea mult timp  pe pământ, el s-a topit ca un fulg de nea prins  în palma caldă a muzei.

Fulg

Desfrunzit şi prea bătrîn,
Tremura de frig gorunul.
Au căzut şi-ntîii fulgi
Şi l-am prins din zbor pe unul.

Migălos lucrată-n fir,
Floarea mică şi rotundă
S-a topit si a murit –
O minune de-o secundă.

M-am întors înduioşat
Să scriu trista ei poveste;
Despre-un fulg care-a venit
Timpuriu şi nu mai este.

- Pentru ce n-ai mai rămas
În înaltul bolţii tale,
De-ai venit atît de pur
Spre noroaiele din vale?

Care vînt neliniştit,
Răsucindu-te cu ură,
Ţi-a mînat către pămînt
Prea gingaşa ta făptură?

Şi de vreme ce sosişi,
Pentru ce-ai dat morţii vamă?
Nu puteai să fii de-argint,
Ori de sticlă, ori de scamă?

Dar în vreme ce scriam
Intrebarea mea nebună,
N-am vazut cum lînga geam
Ninge-ntruna şi întruna.

Iar cînd ochii mi-am-nălţat,
Am văzut cum prin ninsoare
Valea-ntreaga lumina
Minunat scăpărătoare.