27 iul. 2008

Plouă şi plâng

trăsneşte, fulgeră, se mânie cerul ,
din nouri apele cad grele ca ţiţeiul,
plouă şi plâng nourii cu şiroaie,
apele umplu văile şi casele cu noroaie,

oameni înalţă rugi sfintei măicuţe,
puhoaiele negre lasă-n urma lor tristeţe,
spicele de grâu se-apleacă cu mare durere,
 boabele aurii cad în ţărână prea devreme,

florile îşi strâng în petale pistilul,
 ferindu-l de hămesita ploaie ca si o mama copilul,
albinele, cu aripile ude, cad, pământul sărutându-le,
matca în stup ouăle plângându-le,

căprioara culcată pe o cetină se chinuie să fete,
un muget de jale răsună în valea cu neguri şi ceţe,
plouă, omul  plânge cu lacrimă fierbinte,
iadul e pe pământ şi raiul în morminte.

4 comentarii:

  1. Ce frumos spus! Toata natura plange, iar noi ne plangem neputinta si prostia.

    RăspundețiȘtergere
  2. Aşteptăm să iese soarele, să usuce casele şi luncile şi să ne usuce feţele plouate.Până la următoarele puhoaie avem timp să râdem la soare.Glumesc, dar porcul e mort în coteţ.Sunt alături de maramureşeni, cu sufletul. Am fost lovit în 2003 de către stihiile naturii.Nimic nu s-a schimbat, nici Sus şi nici Jos.

    RăspundețiȘtergere
  3. Ce iti venii? Crezi ca nu am jelit destul cand am citit "Moartea caprioarei"?

    RăspundețiȘtergere
  4. Mi-a venit mai de demult, de la trecutele inundatii, n-as fi crezut ca vor reveni, aratanadu-ne ca n-am invatat nimic.

    RăspundețiȘtergere