Chiar, nu mai avem nici bălegar?

 De unde, dom’le, bălegar ? 

Autor: Eugen Laurian

Poate vă sună cam sinistru,

dar într-o zi, domn prim-ministru

(prea-micul mare om de stat,

ades, pe vârfuri înălțat!)

dorind să meargă să mai vadă

progresul la autostradă,

(cu mulți reporteri, hărmălaie) 

și vrând o panglică să taie

la ce-au făcut, cu greu, străinii,

privind, spre câmp, cum fug ciulinii,

văzu doi inși, sfrijiți, calici,

făcând, din balegă, chirpici.

Oprește chiar în plină stradă

și intrigat ce poat’ să vadă,

(doi oameni frământând noroi !),

se adresează celor doi:

– Măi, oameni buni, n-aveți rușine...?

Înapoierea cât vă ține ?

Noi, azi, suntem în Europa

și voi îi dați cu  hopa-tropa

și bateți paie și noroi...

Mi-e milă, măi, acum de voi

că-n loc să fiți acționari,

tot la călcat de bălegar...

Dar, ia, să-mi spuneți dragi amici,

ce faceți voi cu-atâți chirpici?...

– Îi ducem dincolo de Nistru

și-i exportăm, domn prim-ministru !

Și n-o facem prin interpuși,

îi exportăm, direct, la ruși !

– Mă bucur pentru-așa efort,

nu-i rău că-i duceți la export !

Dar cât luați pe un transport?...

– Cum rușii nu prea au valută

și sunt, demult, cam în derută,

ne dau șurie și potcoave

și-n rest, ne dau... Kalașnicoave...

Dacă nu vrei să te complici

iei un pistol la trei chirpici !

– Cum?... Și n-ați ajuns la tribunal

că introduceți ilegal,

în mod abscons și imprudent,

în țară,-atâta armament ?

– Nuuu!...  Ferească Domnul de ocară!...

Nu intră, neam, la noi în țară !

De cum ni-l dă și-l ridicăm

noi musai îl reexportăm,

și-nfășurat în celofan

îl ducem repede-n Iran...

– La teroriștii ăia răi?...

Și ce vă dau, acolo, ei?

– Petrol, petrol... și iar petrol,

iar câteodată și benzol!

Ne dau, pentr-un singur pistol,

cam câte-o tonă de petrol.

– Ce bine c-aduceți petrol!

Dar s-aveți grijă la control

ca nu cumva s-aveți surprize,

să plătiți taxe și accize,

să nu dați de vreo panaramă,

atunci când îl băgați în vamă!

– Dar stați cuminte, dumneavoastră,

că nu-l băgăm în țara noastră...

Din Golf, cu doi autohtoni,

direct îl ducem la niponi,

c-or fi ei chiar deștepți, parol !,

dar n-au deloc... deloc, petrol !

– Deștepți sunteți, mânca-v-ar mama!

Și ce luați din Yokohama?

– Ei!... Acolo, niște flecuștețe

subțiri... subțiri și lunguiețe,

ceva... făcute din nisipuri

de-i zic ai noștri microcipuri,

ceva micuț ca vai de el,

că-ncap o mie-n portofel.

Să vezi afacere bănoasă

că nu venim cu ele-acasă,

nu suntem, dom’le, prostovani... 

Îi vindem la americani

că au nevoie la rachete,

la sateliți și la... navete!

– Ia uite, ce fac barosanii!...

Și ce vă dau americanii?

– Ne dau, acolo, câte-un jeep...

și pentru fiecare cip

dau câte-un whisky la barbari,

și, doar, o mie de dolari!

– Ia, spuneți-mi, în mod concret,

ce faceți voi cu-atât bănet?...

– Ți-om spune, bre, și vei vedea

c-acuma-i treaba cea mai grea...

Luăm dolarii,-i numărăm

și-apoi în euro-i schimbăm!

E-o treabă grea, dar asta e!

– Dar nu-nțeleg, de loc, de ce?

– Păi, o să-ți spunem! De la noi

bulgarii vor, doar, euroi!

– Am priceput, nu vor dolarii...

Dar care-i treaba cu bulgarii,

de ce-i băgați la socoteală?...

Și ce vă iese la-nvârteală?

– Păi, domn ministru – majestate,

cu-atâta austeritate

ce ne-ai băgat-o iar pe gât

și-aproape că ne-ai omorât,

când toată țara-i ca un mort

și tot luăm doar din import,

n-a mai rămas niciun măgar!...

De unde, dom’le, bălegar ?

București – 24 august 2011

Din volumul de versuri „Calea spre sapiență”, 

publicat la editura „Favorit” /2016.

Visul neimplinit al pictorului...

     

        Pe David CROITOR l-am întâlnit în spațiul virtual pe pagina sa de pe Facebook. Are 4999 prieteni virtuali atestați. Viețuiește în frumosul oraș- stațiune Vatra Dornei.  Este absolvent al Universității din București. Mânuiește deopotriva penelul și condeiul. Pentru cei care nu aveți  cont pe FB public o povestire ca o înșiruire de pânze care au în comun o pată de culoare, dacă  melancolia are o culoare a sa.

"28 mai

Ziua de azi a fost mohorâtă și rece. La un moment dat a și plouat dar nu atât de tare ca în sudul țării, unde am auzit că furtunile au făcut ravagii. Fiindcă m-am simțit cam rău în ultimele zile, o răceală ciudată a dat peste mine așa din senin, deși la noi a fost cam tot timpul înnorat, n-am făcut mare lucru. Am stat mai mult prin casă și am vegetat ca o legumă. Am băut tot felul de ceaiuri, m-am frecat cu câte și mai câte alifii, deoarece mă dor și oasele, am stat cu picioarele într-o găleată cu apă fierbinte, mă rog, tratamente pentru răceală, așa cum se făceau odată la țară pe când eram copil. Pentru că atunci când sunt bolnav, răcit în cazul de față, timpul pare dilatat, am încercat să-l umplu cu ceea ce mi-a căzut la îndemână, adică un Netflix, mai o carte ( ‘’Viață pasionată a lui Bruegel’’), mai o melodie veche  din anii 70-80, mai un gând, un vis, etc., și uite așa timpul a trecut fără să simt povara lui.

Astăzi, fiindcă despre ziua de azi vreau să vorbesc, am ascultat o melodie franțuzească, lucru care m-a transpus automat într-o altă atmosferă, într-o altă lume, o lume la care am visat de când mă știu, o lume pe care o cunosc doar din cărți, o lume pe care aș fi vrut s-o bat cu piciorul, o lume pe care, probabil, n-o voi vedea niciodată cu ochii, n-o voi simți cu senzorii sufletului, o lume care va rămâne doar un vis neîmplinit. Da, toată viața, sau mă rog, de când am început să pricep anumite lucruri, am trăit cu gândul și cu speranța că voi vedea Franța, îndeosebi Parisul. Pentru mine Parisul a fost centrul universului, tot ceea ce s-a întâmplat mai frumos pe lumea asta acolo s-a întâmplat. Am citit zeci, poate sute de cărți despre pictorii care au pictat la Paris și de fiecare dată mă identificăm cu ei, mă vedeam alături de ei, simțeam cu ei, pictam cu ei, mă bucurăm, și poate și plângeam cu ei, toate acestea petrecându-se virtual, evident. Dincolo, însă de aceste trăiri imaginare am sperat tot timpul că într-o bună zi voi călca pe pământ francez și că voi vedea toate locurile în care au pictat marii pictori, îndeosebi impresioniștii.

Țin minte că odată, prin anii optzeci, pe când eram student în București, fiind sărac lipit, am găsit pe cineva, o familie de bătrâni, foști profesori de modă veche, cărora le tăiam lemne și le căram dintr-un beci până la etajul unu, pentru cincizeci de lei. La un moment dat, pe când duceam brațul de lemne sus, pe scări m-am întâlnit cu o doamnă distinsă, se vedea că nu-i de pe la noi, care m-a salutat în limba franceză. I-am răspuns tot în franceză, lucru care m-a făcut să mă simt deodată alt om, după care doamna mi-a spus că este fiica celor doi bătrâni și că este foarte bucuroasă că m-au găsit pe mine ca să le fiu de ajutor.

Una din condițiile pe care le-au pus bătrânii atunci când m-au ‘’angajat’’ era să fiu student, lucru pe care ei mi l-au comunicat în franceză, ceea ce pe mine m-a surprins oarecum dar m-a și bucurat totodată, fiindcă mi-am dat seama că ei fiind de altă categorie, aparținând altei lumi, automat și eu, făcând parte din anturajul lor, voi putea avea acces la acea lume, lume la care pe vremea aceea îndrăzneam doar să visez.

 După ce am terminat de cărat lemnele, doamna întâlnită pe scări, fiica lor deci, m-a invitat în casă la o cafea, lucru care m-a copleșit de-a dreptul și nu era vorba doar de cafeaua în sine, după care eu eram mort și care nici nu se mai găsea la noi, ci mai mult era vorba că voi avea ocazia să stau de vorbă cu cineva care trăiește la Paris. Doamna Rodica, așa o chema pe fiica bătrânilor, care și ea avea o vârstă destul de înaintată, spre 70 de ani, locuia împreună cu soțul ei grec, și cu fiul, fost absolvent de Sorbona, la Paris. Toate acestea le aflasem de la tatăl ei, care avea 98 de ani, și care nu contenea, de câte ori veneam să-i car lemne (de două ori pe săptămâna) să-mi povestească despre fiica lui și despre nepotul lui grozav.

Doamna Rodica, o femeie fermă, dar de o cultură și amabilitate deosebite, mi-a pregătit o cafea într-o ceașcă din vremea războiului, așa mi-a spus, după care ne-am așezat la masă și am început să vorbim. M-a întrebat de unde sunt, la ce facultate studiez, în fine chestii destul de banale pentru mine, apoi a ținut să-mi mulțumească pentru faptul că-i ajut pe părinții ei și că sunt ‘’de încredere’’, lucru rar în zilele noastre, spunea ea. Mă rog, am vorbit noi ce am vorbit, amestecat, cel puțin eu, în română și franceză, după care m-am ridicat să plec, fiindcă se făcuse târziu și nu voiam să par prost crescut, iar doamna Rodica m-a întrebat cât îmi datorează pentru serviciile prestate. I-am răspuns că de data asta nu iau niciun ban, deși aveam nevoie ca de aer, dar că o rog, ca mâine sau în altă zi, când are ea vreme, asta înainte de a se întoarce în Franța, să-mi povestească, cu lux de amănunte, tot ce știe despre Paris. Doamna m-a ascultat cu atenție, a zâmbit puțin, a scos dintr-o poșetă niște bani și mi i-a dat, și cu toate că nu voiam să-i iau, mi i-a băgat cu de-a sila în buzunarul de la cămașă, așa că acasă am constatat că-mi dăduse dublu, adică 100 de lei, ceea ce însemna o mica avere pentru mine. Totodată mi-a spus că își va face timp special pentru a sta la povești despre Paris, lucru care s-a petrecut în zilele următoare și care a fost  ceva ce nu pot descrie în cuvinte.

Atunci dorința mea de a vedea Parisul a prins aripi, am început să-mi doresc aproape visceral să calc pavajul străduțelor din Montmartre sau să mănânc o supă la ‘’Le lapin agile’’ așa cum mânca Picasso pe vremuri, contra a zece -douăzeci de desene.

Spuneam mai sus că totul a început de la o melodie. Așa este, dar după melodie, fiindcă aceasta m-a transpus deja într-o atmosferă aparte, am continuat să citesc și să privesc lucrări de Monet, Sisley și Pissarro, lucru care a ridicat la cote înalte toate trăirile mele interioare, excitându-mi la culme simțurile, aprinzându-mi si mai tare dorința de a vedea Parisul și locurile unde au pictat cei trei mari pictori impresioniști.

La un moment dat chiar am deschis calculatorul și am căutat informații despre Grădina lui Monet de la Giverny, despre Pontoise sau despre Etretat. M-am uitat cu jind la imagini, m-am entuziasmat cât am putut, apoi deodată m-am stins, ca o lumânare  căreia i s-a terminat firul. Mi-am dat seama de niște lucruri, niște realități crude aș putea spune, și anume, că atunci când eram tânăr și în putere nu aveam bani nici să mă gândesc la Paris, iar astăzi când am am cu ce, ca să zic așa, nu mai pot, anii adunați, bolile și alte necazuri, mi-au strivit elanul, astfel că voi rămâne probabil pentru totdeauna doar cu Parisul pe care l-am visat, și atât.

Am fost puțin trist, dar mi-a trecut în momentul în care mi-am adus aminte că am fost totuși la Balcic, și m-am consolat cu asta. Măcar atât am putut și e bine așa.

Mi-am dat seama că viața este construită în cea mai mare parte din vise, vise care nu se vor împlini niciodată poate, și cu toate că știu asta, nu voi renunța la vise, fiindcă atunci când nu voi mai putea visa voi fi mort."

Sursa: https://m.facebook.com/story.php?story_fbid=pfbid0BKkdcE1BhjfUDxAwhoomacJJsT7iHrNFa93iigry6P3hz5WHMYXNBxBY5q8kUS82l&id=1834170365