Lungă e calea spre bunatate (2)

Case care de mai care,  unele mai arătose decât altele, cu porţile deschise, cu maşini parcate în curte, se iveau de o parte şi de alta a drumului, dincoace de albia unui pârâu ce se întrezărea printre pâlcuri de pomi cândva livezi.

Mergea încet cu maşina, strecurându-se prin mulţimea pestriţă, învălmăşită, printre maşinile parcate de o parte şi de alta a drumului. Erau şi corturi instalate dincolo de şanţul drumului, iar în faţa corturilor, lângă drum, pe mese sau direct pe iarbă arsă, printre pungi, peturi, chiştoace, erau înşirate fel de fel de lucruri şi lucruşoare, de la podoabe femeieşti, clopuri, pălării, curele, ochelari de soare, până la ceaune, oale, ibrice, fluiere şi papuci. O mică piaţă din marea piaţă, piaţa comună europeană. Opri maşina. Căută un loc să parcheze sau să se întoarcă şi să plece de unde veni.

Baleind din priviri piaţa de sâmbăta, sperând să zărească mult visata grămadă de pepeni, privirea îi căzu pe un panou dintr-o scândură de brad, pe care stăteau scrise cuvintele, Spre Mânăstire. Urni maşina din loc, făcu la dreapta indicatorului, intră pe o alele străjuită de brazi tineri. La capătul micului drumeag se deschidea o poiană încojurată de o pădure de brazi şi fagi, iar în marginea de sus a ei, o  mănstire înconjurată de ziduri şi cu turle înălţate spre cer ca pentru  rugăciune. Lăsă maşina la umbra unui copac, trecu pe sub o poartă mare, din lemn de stejar, sculptată, intră pe o alee, străjuită de flori, de trandafiri. Asta să fie grădina Maicii Domnului?... Trecu pe sub bolta din zidul clopotniţei, intră în curtea mănăstirii. În mijlocul curţii văzu o biserică în haine vechi, în stânga o alee, apoi scări de marmură duceau la intrarea altei biserici, mult mai mare şi fără vechime după înfăţişare. Mult mai încolo, lângă zidul din stânga se vedea o fântână ca o troiţă. În partea dreaptă, pe toată latura se întindea o terasă joasă, la firul ierbii, cu un şir de coloane din marmură albă. El plecă întra-colo. Se opri în faţa uneia dintre plăcile funerare, din marmură, ca acelea ce se găsesc la marile mănăstiri. Este a voievodului Constantin Brâncoveanu, cel dintâi ctitor al mănăstirii. Voievodul, cei patru fii ai săi: Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi sfetnicul Ianache au fost decapitaţi din ordinul Sultanului, chiar de ziua Adormirii Maicii Domnului, împotrivindu-se trecerii la mahomedanism. O mare tragedie fără asemuire din şirul lung al nelegiurilor păgâne. Biserica ortodoxă i-a canonizat ca sfinţi martiri, ziua prăznuirii Sfinţilor Martiri Brâncoveni fiind aleasă nu întâmplător pe 16 august, a doua zi după Ziua Adormirii Maicii Domnului.

Mănăstirea a avut soarta ctitorului ei. În anul 1785 a fost distrusă din ordinul Curţii de la Viena şi a cozilor de topor din Transilvania...

Mănăstirea a fost renăscută din ruine de către Mitropolitul Dr. Nicolae Bălan, al doilea ctitor al mănăstirii. Lucrările au început în 1926 şi s-au încheiat la 15 august 1946, când a fost sfinţită. Trecuse 161 de ani.

Al treilea ctitor al acestei mănăstiri martoră a suferinţelor românilor din această parte de Transilvanie a fost Mitropolitul Antonie Plămădeală. Cu multă râvnă, dar şi cu mult curaj, sfidând interdicţiile mai marilor vremii, a ridicat din temelii o nouă biserică. Sfinţirea acesteia a avut loc în anul 1993 în Ziua Adormirii Maicii Domnului...

Plecase să cumpere pepeni, şi ajunge la mănăstirea cu două praznice, două hramuri, şi trei ctitori mari, o mănăstire martiră.

Este sâmbătă seara, ajunul prăznuirii Adormirii Maicii Domnului.Un călugăr bate toaca, anunţa începerea vecerniei, loveşte ritmic, după o anume partitură, cu un ciocănel, pe o scândură lucioasă de fag. În dangătul clopotelor, un alai iese din incinta mănăstirii. El se apropie şi se alătură mulţimii care iese pe sub bolta clopotniţei, părăseşte aleea, străbate o pajişte, intră în pădurea de fagi şi se opreşte la Altarul din pădure.

Pe o platformă pătrată, ca o scenă, altarul era o masă sub un foişor pe patru stâlpi îmbrăcaţi în ghirlande din cetină, de care era prinsă icoana Adormirii Maicii Domnului, şi multe, multe flori. Urcase mitropolitul Ardealului, episcopul de Sibiu, episcopul de Timişoara, zeci de preoţi, călugări. Se înalţă, spre ceruri, cântări Adormirii Maicii Domnului. Cântările urcă printre frunzele ramurilor de fagi, spre cerul înstelat, mai repede decât fumul tămâiat al cadelniţei. Oamenii sprijină fagii, fagii falnici ţin pe coroanele lor cerul înstelat, acoperiş al biserici Adormirii Maicii Domnului. Pe icoană Iisus Hristos ţine în braţe sufletul Maicii Lui.

El a rămas acolo, până târziu în noapte, fiind prins de vraja cântărilor, a rugăciunilor.

Nu-l întrista, îl bucurau cântările. Oamenii împresurară altarul, iluminându-l cu flăcările pâlpâinde ale lumânărilor ...

A băut apă de la fântâna din curtea mănăstirii, fântâna Izvorul Tămăduirii şi a plecat spre casa de odihnă a mănăstirii.

Şi-a găsit culcuş pe un pat tare. Până să-i vină somnul, citi la lumina slabă a unui bec de veghe, o carte ce o găsise la mănăstire. Cale spre bunătate o carte plină de cuvintele aceluia ccare a fost până nu de mult marele duhovnic, arhimandridul Teofil, căruia Dumnezeu i-a dat în lipsa vederii un mare dar, harul de a le lumina mintea acelora care veneau la el să se spovedească, călugări sau mireni.

Cine e mai mare în împărăţia cerurilor? „Eu sunt mic tu fă-mă mare, eu sunt slab tu fă-mă tare”. Aceste cuvinte le spun copiii, pentru că această rugăciune este o rugăciune a copiilor. Nu se mai potrivesc cuvintele acestea la vârstă înaintată, deşi sunt unii care şi la vârstă înaintată spun: „Eu sunt mic tu fă-mă mare, eu sunt slab tu fă-mă tare”, bineînţeles, poate nu gândindu-se la starea fizică , ci la starea sufletească, morală... 

Ori, de multe ori, noi nici nu ne dăm seama că suntem mici, nici nu ne dorim să fim mari, pentru că ne credem mari. De multe ori nu ne dăm seama că suntem slabi pentru a ne dori să fim tari. Nu putem răbda o jignire, o trecere cu vederea, o marginalizare, o nepăsare a cuiva faţă de noi, nu putem răbda multe din lucrurile care se întâmplă în jurul nostru şi atunci înseamnă că nu suntem tari. Un om care e tare nu poartă numai neputinţa lui, ci şi pe ale altora... Să căutăm să fim copii când e vorba de răutate, să nu fim stăruitori în cele rele, dar să fi oameni mari când e vorba de înţelepciune, de înţelegere ...

Aţipise ... Pe uşă intrase cineva. El se trezi. Deschise ochii ... şi cartea.

Domnule, mai întâi de toate care sunt criteriile după care se poate spune că cineva este mare duhovnic? Cei care fac astfel de afirmaţii ar trebui să spună de ce cineva este mare duhovnic. Sunt mare pentru cei care mă ascultă şi sunt mic pentru cei care nu mă ascultă. Fiecare dintre noi dorim să fim buni şi tot mai buni, ca să ne asemănăm cu bunul Dumnezeu...

De altfel se şi spune, pe drept cuvât, că realizarea cea mai de preţ a fiinţei omeneşti este bunătatea...

Dumnezeu iubeşte mai mult pe un păcătos decât iubeşte cel mai mare sfânt pe Dumnezeu...

Adormise de-a binelea...

Visă o movilă de pepeni spre care se îndreptau din toate părţile oameni ţipând şi cu mâinile agitate prin aer. El stătea deoparte şi privea. Cine apuca un pepene îl izbea cu îndârjire de pământ, pepenele se împrăştia în bucăţi, cei din preajmă tăbărau să prindă o bucată, hălpăiau, îşi umpleau gura cu pulpă şi zeamă, apoi aruncau resturile peste umeri.

Un pepene scăpat de urgia gloatei se rostogoli până la picioarele lui.

Îl luă în mâini, îl privi cu uimire ... nu mai avu putere să-l trântească. Pepenele avea ochi. Ochi mari şi roşii. Avea gură.O gură mare, roşie cu dinţi rari şi negri. Pepenele vorbea cum vorbeşte un om cu gura plină. Cu fiecare cuvânt ce-l rostea un dinte din gură sărea:

- Ce soartă avem noi pepenii! Noi cei buni, cei dulci suntem deopotrivă zdrobiţi de pământ, de-a valma cu cei răi, nedulci!

El îl luă repede sub braţ, să nu-l apuce altcineva. Vruse să plece. Cineva îi spunea să privească în spate. Întoarse capul. El vedea venind de departe spre el un om negru, cu capul înfăşurat în turban, fluturând prin aer un iatagan. Se întoarse şi o luă la fugă cu pepenele strâns la subsuoară. Alunecă pe o coajă de pepene, căzu, se lungi la pământ, se întoarse cu faţa în sus, ţinând pepenele deasupra capului. O fulgerare de iatagan ... În mâini îi rămase jumătate de pepene. Cealată jumatate zbură rostogolindu-se prin aer, omul negru o prinse cu mâna rămasă liberă, şi se tot duse fără a se opri din alergare.

Jumătatea lui de pepene mai avea doar gura roşie cu câţiva dinţi mari şi negri. În timp ce el îşi înfingea gura în miezul roşu şi zemos, şi îl mânca cu poftă, jumătatea de pepene îi vorbea:

- Să ştii că toţi avem un Dumnezeu. El este bun şi cu cel rău. Nici el, nici tu nu aveţi mai mult decât o jumătate din bunătatea mea. Cu câtă precizie! Hai, fii bun ca mine!

După ce el îi scuipă şi ultimul sâmbure, îi răspunse:

- Vei fi de-a pururi pomenit!...

Brusc se trezi, ochii i se opriră pe o pată de lumină, era lumina de către ziuă, însă el  nu izbuti să ştie unde se  află.  Cale spre bunătate se odihnea pe duşumea. Adormi de îndată, fără a mai visa ceva până la ziuă...

Lungă e calea spre bunătate

Ziua începuse cu zăpuşeală chiar de la primele ore ale dimineţii. Pe la amiază, el plecase spre piaţa mare de la  periferie. Luase maşina. Să aducă pepenii cu sacoşa  şi-ar fi întins tendoanele mâinilor. Şi ce durere! Prins în şirul de maşini cum e prinsă  zaua într-un lanţ, trecuse de piaţă. Nu putuse să întoarcă. Din loc în loc  organul cu caschetă şi girofar nu te ajuta să opreşti, te îndemna,  cu braţele făcute morişcă să ţii  banda, calea spre  shoul aerian, mult trâmbiţat toată săptămâna în mass-media. Dacă el ar fi ştiut că se găsesc acolo pe câmp şi pepeni  ar fi intrat. Vedea câte ceva departe sus pe cer,   atunci când lanţul  de maşini îşi incetinea deplasarea. Paraşutişti şi paraşutiste, avionete viu colorate  ţâşnesc spre cer ca nişte jucării teleghidate, desenând rotocoale pe albastrul cerului cum desenează copii cu creta pe asfalt.  Apoi lanţul iarăşi se urni, târându-se pe asfaltul încins, ca un şarpe pe nisipul ars de soare. Trecuse şi timpul, se adunase mai  mult de două ceasuri de când plecase după pepeni.  De pe toate drumurile, toate maşinile se duceau la shoul aerian.  Merse şi tot merse cu speranţa că va găsi o breşă pentru a întoarce. Când era linie întreruptă, banda de pe celălat sens era ocupată,  când ultima maşină din şir trecea,  linia de pe mijlocul şoselei era neîntreruptă. Ceva asemănător ca  şi cu soarta omului. De altfel şoseaua fiind impecabilă, cu un covor de asfalt nou aşternut de curând, începu să-i placă să conducă, era prins de vraja călătoriei. Banda pe care rula era liberă. Furat de muzica bună de pe un cd, nu văzu  că  pe sensul opus maşinile nu mai erau legate ca zalele unui lanţ. Se răriseră mult. Oprise să întoarcă. Aşteptând să treacă un autocar,  privirea îi fugi pe  un indicator din carton, pe  o săgeată stătea  scris:    Pepeni dulci. Cuvintele îi intrase în ochi, erau  scrise cu vopsea roşie. Cu gura plină de salivă şi cu mintea plutind ca un naufragiat pe o scândură, înconjurat de ape,  se gândi că nu trebuie să dispere, că mare e puterea Celui de Sus. Doar  plecase după pepeni.  Într-un alai de sunete pe diferite game şi tonalităţi  ale claxoanelor maşinilor înşirate-n spate, el semnalase la stânga,   părăsi  şoseaua care îl ţinuse captiv ceva  vreme. Intră  pe un drum de ţară, nevenindu-i să creadă, era asfaltat. Acest adjectiv de culoarea catranului l-a ajutat mult la o întretăiere de uliţe, o  mică intersecţie,  din care el ieşi urmărind catranul. Un drum de ţară asfaltat trebuie să ducă într-un loc important, într-un loc public, o piaţă, un târg, în centrul unei comune. Trecuse printr-un sat, trecuse şi prin al doilea, dar de un loc cu pepeni tot nu dăduse. În schimb aceeaşi şosea îngustă şi asfaltată ce-şi croia loc, şerpuind   printre pâlcuri de pomi şi fâneţe, îl ducea spre muntele  pleşuv din depărtare, crescut abrupt dintr-o pădure ce nu  reuşise să se ridice la fel de sus. Pe măsură ce soarele se dădea jos de pe cer, razele lui culcându-se pe pământ, umbra muntelui devenea  tot mai mare, iar pe măsură ce se alungea, invada pădurea şi podişul.  Acoperişuri cu olane roşii apăreau şi dispăreau, iar în depărtare,  în umbra de sub poala muntelui se ivi  pentru o clipă o cupolă aurie, apoi ea dispăru, maşina cotind, urmărind şoseaua străjuită de scaieţi,  tufe de măcieşi,  pomi. 

Nu mai întâlnise un alt carton indicator care să-i umple gura de salivă. I-ar fi prins tare bine, între timp gura i se uscase, îi era ca de  iască. Apăruse în schimb afişe care ofereau cazare. Înconjurate de fâneţe arse de soare sau de pomi răzleţi, casele, unele mai înalte decât altele, nu erau două la fel, dădeau impresia, că proprietarii lor le construise în mare grabă. După o livadă de pruni, pe o săgeată desenată pe o scândură citi: cazare vila Maria 100  lei camera.  El nu pricepea pentru ce  ar trebui să vină cineva, tocmai aici, pentru a dormi o noapte, sau poate mai multe. Vremea căutătorilor de comori să nu fi apus?  Cine poate şti!  El venise de fapt după pepeni, să-i pună la gheaţă,  să se răcorească cu zeamă rece şi dulce. Neam de pepene nu  vedea ...
(poate va urma)