Ciorovaiala primavara

- Exact de azi 1 martie , dar nici mai incolo nici mai incoace, incepe primavara, adica ieri a fost iarna si astazi este primavara.

- E doar calendaristic, bade.

- Adica, chiar de ninge si este ger.

- N-are-a face. Pur si simplu, fila de calendar iti spune ca-i primavara!

- Ai dreptate! Din calendarul agatat in cui, zarzarii in floare imi rad. Dar, mai este o zi din martie cand iarasi ne bucuram ca vine primavara ... este eghinoctiu de primavara. O fi bine !? N-o fi bine!?

- Badie! 1 martie este inceput de luna de primavara, iar cu ziua de 21 incepe primavara astronomica. Este clar ca buna ziua! Si i se spune echinoctiu!!

- Mai nepoate, eu nu stiu de-i astronomica ori astronautica, dar stiu cand trebuie sa fie eghinoctiu, nu-l incurc nici pe-ntuneric cu fratele lui solnitiu, ceva de genul asta.

- Poate ai vrut sa-i zici solstitiu. Ce zici? n-ar fi mai bine sa nu gandesti cu glas tare? Hai sa vorbim despre altceva: pensii mici, mariri de preturi, ceva de ce te doare. Pe matale nu te doare niciunde si nicicum?

- Auzi tinere !? de ce nu da norocul peste mine , sa fiu intrebat, de o fatuca din ale ce umbla cu micropfonu pe strafa, cand incepe primavara astronomica. Eu i-as raspunde mai intai sub forma de intrebare: -Cand ziua ii egala cu noaptea? Si daca ea imi raspunda afirmativ, eu imediat voi face o legatura intre eg si eghinoctiu, voi fac eo pauza, asa ca sa par intelectual, si apoi ii voi zice: -Cum? domnita, oricine stie ca in ziua de eghinoctiu. Ea n-o sa sesizeze ca-i g, fiecare cu urechile lui, unele is mai infundate decat altele. Parca si vad cum ii dispare zambetul ala ..., se uita spre camera ... - de ce tinerii nu stiu sa raspunda asa cum l-ati vazut ca a raspuns acest domn, nu va uitai ca pare a fi de la tara!

- Ca sa ti se intamle aceasta minune, mai trebuie sa te plimbi pe strazi in ziua de 21 martie. Sa spui echinoctiu si nu eghinoctiu, ca te faci de ras , te aude si te vede o tara intreaga!

- Eu sunt ca aia de pe stil vechi, nu renunt la eghinoctiu, in schimb ii respect pe cei care spun corect.

- Nu te supara badie! imi sta pe limba sa-ti zic, nu ai dus scoala pana la capat, asa-i?!

- Fiule, nu ma supar , o spun pe aia dreapta, eu n-a trebuit sa merga la scoala atatia ani cum se intampla azi. Eu nu am mai mers de atunci cand am stiut bine sa citesc , sa scriu, sa fac calcule , sa-mi stiu istoria , capitalele tarilor lumii. Iar daca a trebuit sa aflu ceva, sa nu raman in urma de tat, am cautat in carti, am citit, m-am muncit cu mintea sa inteleg, fara sa ma ajute altcineva. Ai vazut mai inaite cu eghinoctiu, nu are cine sa ma incurce.

- Hai, mosule, exagerezi, ma imbrobodesti. Vrei sa cred ca unul cu patru clase poate sa construiasca avioane, televizoare, masini care mai de care!?

- Aici ar trebui sa ma supar . Am zis eu ca am patru clase ? Apoi eu nu cred, o sa-ti dau si exemple, ca dascalul din scoala primara, gimnaziu, sau colegiu l-a invatat pe Eminescu cum sa scrie poezii, sau pe Ciprian Porumbescu sa compuna tricolorul, sau pe Brancusi sa ciopleasca coloana, sau, de cine sa-ti mai zic, de Titeica ,de Grigorescu, Coanda, de Iorga , de Enescu, si de ala, si de alalat, si de toti romanii care ne-au lustruit fata, ca sa nu ne fie rusine sa iesim in lume.

- Badie, ai inceput sa filosofezi, stii ceva, fara scoala nu poti face nimic in viata.

- Auzi, copile, accepti sa ne intrebam unul pe altul, sa vedem cine mai trebuie sa mai mearga sau nu la scoala?

- Bine badie! Fara ocolisuri... spune cat face integrala de la unu la doi din x de x?!!

- Eu cred ca ai multa scoala de-ai gasit sa-mi pui in fata o asemenea problema! Nu-i bai. Dar nu cred ca asta-i scopul, sa umbli atatia ani prin scoala ca sa rezolvi probleme, doar de dragul de a le rezolva. Nu v-a zis dascalul la ce foloseste aceasta, de-i zici x de x ?

- Da, sigur ca da, ajuta la calcularea ariilor unor suprafete.

- Pai vezi nepoate, acum parca vii de-acasa. Dar nu stiu de ce trebuie sa ne complicam cand orice om care nu a trecut prin scoala ca gasca prin apa, stie sa calculeze aria unui patrat sau dreptunghi.

- In realitate suprafetele , terenurile, nu sunt de forme regulate, si atunci apelam la integrala.

- Sa cred ca daca taranii ar cunoaste integrama de x, nu ar mai fi prilej de galceava, ar calcula exact ariile, nu s-ar mai certa pe holurile tribunalelor sau nu arsta cateva luni dupa gratii?

- Badie ai luat-o pe aratura, ti-am pus o intrebare doar, si astept un raspuns.

- Buun. Deseneaza-mi pe o foaie, suprafata , eu ii calculez aria in hectare, prajini, iar tu nu ai decat sa te joci cu x de x.

- Bine fie un lup mancat de oaie!

- Domnule, nu mai gasesti un dram de respct la tinerii de astazi. Am ajuns anii cand sa fiu de oaie. Eu am fost, sunt si voi fi lup chiar daca imi mai cade pe ici pe colo parul, bine ca-mi mai creste in alta parte, sau ca dintii imi sunt tociti . Auzi! eu sa fiu oaie!

- N-o lua si matale in tragic, era doar o vorba cu talc. Raspunsul era cat se poat de simplu : trei pe doi. Ce sa-i ceri omului daca s-a oprit din mers cu scoala, nu? Ce intrebare ai putea sa-mi pui, badie?

- Bine, nepoate, nu te superi ca-ti spun asa. Vreau sa raman in domeniul astronautic! Nu te intreb cat ii distanta de la Pamant la Luna ... sigur o stii! m-ar interesa sa aflu de ce trebuie calculata distanata cu o asa de mare precizie?

- Cum de ce? oamenii destepti si cu tehnologie avansata vor sa verifice daca cei din antichitate, care nu au avut lasere si alte scule sofisticate, au calculat bine distanta.

- Mi-a placut cum ii lauzi pe oamenii destepti! Persoanele de fata se exclud. Nu ai inteles unde bat cu intrebarea! Pamantul ii neted ca-n palma?

- Nu ? Dar nu vad ce legatura are una cu alta.

- Si atunci nu-i totuna daca laserul omului destept este proptit pe tarmul marii sau pe cel mai inalt varf de pe Pamant? Banuiesc ca daca ai invatat de integrame stii si de cel mai inalt varf al lumii.

- Badie, rogu-te , era vorba doar de o intrebare. Fie, este varful Everest.

- Pe vremea mea i se spunea Ciomolunga, mi-a placut la nebunie, de nu l-am mai uitat. Mi-am adus aminte de varful asta, acum mai incoace, cand cel de-i zice doctorul Ciomu, a retezat lunga balanga tanarului ala. Nu am fost de acord cu parerea unor doamne, " pacat ca este tanar baiatul!" adica un batran nu mai trebuie sa se pise. Ce vremuri traim nepoate! O sa intelegi mai bine cand o sa ajungi la varsta mea. Sa dea Domnul! Sa revenim la oile noastre, pardon, iar am pomenit de oaie. Deci esti de aceiasi parere cu mine ca distanata de la Pamant la Luna este mai mica cu cel mult cat are Ciomolunga?

- Ma lasi badie, esti pus pe ciorovaiala, ai un dar de a rastalmaci lucrurile, care de altfel, sunt bine asezate.

- Ai drepatate, uite ce zi frumoasa ne-a dat Dumnezeu chiar din prima zi de 1 martie. Ieri a fost iarna, astazi este primavara, desi nu inteleg cum vine asta.

- Iar incepi ? Stiu ca este o mare problema pentru matale, dar pastreaz-o , nu-mi mai trebuie. Spune ceva despre oamenii din jur, chiar langa noi pe alei tineri-perechi, sunt multe mame cu bebelusi in carucioare . Nu te bucuri ca sunt din ce in ce mai multi copii, vine generatia noua din urma.

- Ce sa zic?! faptul ca sunt asa multi copii, inseamna ca lumea se f*te bine.

- Imi strici toata inregistrarea cu o asemenea vorba aruncata ca bolovanul in balta.

- Esti de la servicii alea, m-ai inregistrat?

- Sunt reporter la postul de radio Romania Fabuloasa.

- Manca-te-ar raiul sa te manace, de ce nu mi-ai spus de la inceput, sa stiu cu cine am onoarea sa conversez. Se mai poate face ceva , sa reparam prostia?

- Badie, badie! Sterg si inregistrez de acolo, cu generatia noua. Spuneti!

- Da, sunt si eu placut impresionat de avantul demografic din ultimul timp, statul ajuta mamele, le da acolo o suma fixa, tot mai multi tineri se iubesc, se casatoresc, dar degeaba daca nu se f…

- Stop!! Gata! Imi ajunge! Am plecat! De-acuma poti sa vorbesti cum vrei si cu cine vrei, dar nu cu mine, imi ajunge pe ziua de azi!!

- O sa aud ciorovaiala noastra la radio?! Da?! Nu stii?! Manca-te-ar raiul sa te mance!

Legenda muntelui

De pe terasa casei, pot să-l cuprind cu privirea. Cred că e singurul loc de unde mă simt egal cu el, ... ca înălţime. Dacă Dumnezeu ar întinde o punte de pe vârful muntelui pe creştetul capului meu, le-aş oferi o cale dreaptă celor care ar dori să ajungă pe culme, fără să se obosească urcând, mai ales iarna. Pentru unii, muntele îi doar prilej de căţărări pe stânci, cuceriri de piscuri şi cam atât.
Când în vacanţe veneam la bunici, îmi plăcea să mă joc cu el; cu braţele întinse mă  sprijineam tocmai pe creştetul  pleşuv, şi  vorbeam mai de aproape, ca între doi prieteni:

-Ce mai faci, tu, uriaşule  cu plete argintii? Nu  amorţeşti tot stând în acelaşi loc? Să ştii că de când nu ne-am văzut, tu  pari tot mai tânăr, eşti ca împăratul din poveste- Împăratul Verde- cu  poalele  te-ntinzi peste dealuri  şi văi până lângă casa bunicilor. Sau poate doreşti ca să te simt mai aproape, vara, când vin în vacanţă.
Îmi luam apoi inima-n dinţi, ieşeam pe furiş din grădină şi urmam neurma - o cărare închipuită- prin iarba făneţelor, spre Împăratul Verde. Eu, cu cât mă apropiam de el, mă speriam, el creştea din ce în ce mai mult, se făcea din ce în ce mai mare. Mă simţeam ca o furnică care se apropie de muşuroi. Mă opream de fiecare dată cu teamă lângă pădurea de la poale, o pădure de brazi şi de fagi şi  de mesteceni, o pădure-ntunecată. "Unde eşti muntele meu, uriaşule de  piatră? Te ascunzi de mine?"

Cu fiecare vacanţă ce-mi trecea, pierdeam pariul cu muntele, nu mă-ncumetam să urc la el, până sus pe creştetul pleşuv. Mă împăcam cu gândul, că dacă aş ajunge să păşesc pe culmea lui, acolo sus de tot, ce altceva aş mai vedea decât o întindere cu pâlcuri de jnepeni printre stâncile căzute parcă din cer (aşa  îmi povestise bunicu), şi  aş simţi că stau pe creştetul unui uriaş de unde oricând m-aş prăvăli.

Am venit la bunici şi în ultima mea vacanţă de iarnă. Muntele  arată ca un bunic cu plete albe, mai subţirel la trup, şi-ncovoiat.

-  Ce frumos erai astă-vară! Sau poate că te ascundeai sub haina verde.Acum îmi pari mult mai  aproape, îţi văd ridurile adânci!

 - Ce faci, tu cu cine vorbeşti, acolo? Cu aceste vorbe blânde, bunicu mă aduce cu picioarele pe zăpada proaspătă aşternută în ogradă. Vino cu mine! Bunică-ta nu mai are slatină pentru închegatul laptelui. De-acu tu te-ai făcut mai mare, îmi poţi fi de ajutor. La anii mei  slatina îmi pare că-i tot mai grea. Haide, să-mi ţii şi de urât!

De dimineaţă ziua mi se paru  friguroasă cu un cer senin, de un albastru de cleştar, cum sunt mai toate zilele de iarnă, pe aici, pe la munte...
Intrăm în pădurea de la poalele muntelui. Zăpada scârţie sub bocanci. Copacii sunt  mai rari ca astă-vară. Ei stau ca nişte santinele, incremeniţi în albul zăpezii. Bocancii bunicului lasă urme adânci în zăpadă. Eu merg pe urmele paşilor lui, şi-i ascult vorbele care sparg ritmic tăcerea muntelui.

- Să nu uiţi băiete, acest munte este sfânt, el ascunde pe Fiica unui Rege, ce a domnit demult, tare demult timp. Voind să scape de urmăritorii trimişi de Împăratul care cucerise regatul tatălui ei, ea s-a ascuns între oile unei stâni, implorând ajutor divin. Din cer, Maica Domnului a auzit-o, şi ca să nu fie prinsă de urmăritori, a transformat-o, împreună cu oile, într-un grup de stânci.

Nu-l mai aud vorbind. Aud doar scârţâitul omătului de sub tălpile bocancilor. Eu mă lup cu gândul ce nu-mi dă pace, să pricep destinul acelei fete, fiică de rege, ascunsă-n muntele pe care îl urcăm. Ar trebui să păşesc cu sfială. Îl aud  că-mi spune:

- Muntele are regulile lui, nescrise. Puţini din cei care le ştiu, le şi respectă. Să ştii, băiete, că muntele este viu, şi mai mult decât atât, el este veşnic cum veşnică-i lumea. Copacul îi ca şi omul, unul e mai inalt, mai falnic, mai frumos, altul îi stramb, îi gârbovit, îi bolnăvicios. Trebuie să ne purtăm faţă de copac cu un fel anume de respect. Omul care nu-şi respectă semenii, nu respectă nici pădurea cu vieţuitoarele, cu jivinele şi copacii ei. Când găseşti un copac cu o tulpină de nu o poţi cuprinde, iar când îl priveşti de jos în sus, trebuie să laşi capul mult pe spate, ca să-i vezi vârful legănându-se sub bolta cerului, apăi să nu uiţi, că el a fost cândva doar un vlăstar. El, de mic s-a luptat cu gerul iernilor, cu furtuna şi trăznetele verilor, coaja tulpinii mâncâ-i-o cerbii. Când îi vine şi lui vremea să fie tăiat, să-i fie de trebuinţă şi-n altfel omului, omul acela care se încumetă să-l taie, mai întâi să-i facă o închinăciune, aşa, simplu, cum se pricepe, şi să-i ceară iertare. Doar aşa copacul tăiat îl va sluji pe om, şi îşi va accepta soarta.


Bunicu lasă în dreapta lui cărarea, ea duce spre vârful muntelui. Eu calc în gropile  lăsate de bocancii lui. Bunicu stie, cred, să ajungă la izvor şi pe întuneric. Ne oprim! Văd o dâră ruginie, ce taie albul zăpezi, dără ce duce până la stânca de sub un brad falnic, aflat la mică depărtare. Urcăm pe lângă ea, o urmărim. Dăra se pierde într-o oglindă de apă. În oglindă se vede vârful bradului. Am ajuns la izvorul cu slatină. În jurul izvorului zăpada e topită, se văd pietrele. Bunicu lasă jos bidoanele, îşi scoate rucsacul, se aşează pe o lespede de piatră. Mă aşez şi eu pe o altă piatră.Oboseala urcuşului se scurge în pământ. Inainte de a umple bidoanele cu slatină, gustăm din merindele puse în desagă de bunica.

-De ce numai aici, la izvorul acesta, apa este sărată?

-Din bătrâni, se ştie, că în apa izvorului se varsă lacrimile de mult dor ale domniţei ascunsă pe vecie în munte.

Brazii sunt îmbrăcaţi în haine albe, se lăfăie de zăpadă, alăturea de fagii goi şi vineţii. De pe o creanga de brad o pasare îşi ia zborul, creanga se balansează, scutură praf de zăpadă. Pasărea sparge liniştea cu un ţipăt ca un strigăt disperat.

Umplu un bidon cu slatină. Când să-l ridic, să-l pun în rucsac, mai să-l scap din mână de greu ce este. Da, aşa aflu că slatina e mult mai grea ca apa dulce. Bunicu umple bidonul mai mare, de, să-mi arate că se ţine încă tare.

Un urlet sinistru, un răpăit se iscă ca din senin, lovind aerul din jur ca ghiulele de tun... Se lasă iarăşi liniştea. Bunicu imi spune că este semnalul de adunare în haită a lupilor... Al doilea urlet, prelung ... Brusc se aude un plescăit asurzitor. Îl simt ca o bufnitură de aer rece în urechi, apoi totul se stinge în mai multe ecouri. Mă ridic să caut din priviri un loc unde să mă ascund, dar bunicu mă linisteste. - A fost un zgomot de armă. Un vânător sau pădurarul o fi împuşcat fiara. "Aşa o fi" caut eu să  mă îmbărbătesc, în gând.

Se lasa iarăşi tăcerea. Dar nu mă liniştesc. Mă aştept să-mi apară în faţă o haită de lupi. De sus, cerul coboară pe noi. Nori negri muşcă din albastrul cerului. Simt inima în piept cu bătăi ca de ciocan. Îmi pun în spate rucsacul greu.
 Mai întîi eu, în urma mea bunicul, plecăm înapoi pe aceleaşi urme lăsate în zăpadă, la urcuş. Mă opresc. Privirea-mi fuge pe un brad din stânga mea. Crengile de jos, de deasupra zăpezii, se leagănau uşor, de pe ele cădeau fulgi mari de zăpadă. Aştept, privind ţintă acolo ... Iată, se iveşte un cap mic, ca de pluş, cu mici corniţe... Este un pui de caprioară. Nu am glas să vorbesc. Puiul păşeşte împleticit, ca şi cum de-abia ar fi fost fătat. Se-apleacă, dă să-ngenuncheze,  ridică cu greu piciorul din faţă...nu mai reuşeşte să-l pună pe zăpadă. Se lasă pe picioarele din spate ...nu, se opreşte o clipă, ... cade secerat.

- Bunicule!!... uite-te acolo!!

Lăsăm desăgile-n cărare. Ne ducem, ţopăind prin stratul gros de omăt, până la puiul căzut. Bunicu se apleacă, ia puiul în braţe, se ridică, pe zăpadă rămân pete roşii ca florile de mac.

- A murit?

- Nu, e doar rănit!

Puiul de căprioară nici nu mai are puterea să se zbată, scoate un muget slab, plângăcios. Bunicu îl întoarce...îl asează încetişor pe covorul de zăpadă. Îmi spune:

- Este impuşcată-n piciorul stâng din spate. Uite, de acolo curge sange! A lovit-o alicea... Cine o fi tras?
Ne uităm de jur-împrejur. Totul pare înţepenit, şi zăpada şi timpul.
Bunicu intră în pădure. Îmi spune că se duce să caute crengi de brad ca să-i facă, din ele, căprioarei, o targă. Eu iau o mână de zăpadă şi o pun peste rană. Zăpada  se înroşeşte. O arunc. Apăs cu mâna pe rană să-i opresc însângerarea. Puil se zbate, geme de durere. Îl las! Îl strig pe bunicu, să vină mai repede. El se întoarce cu un braţ de crengi de brad. Îi face repede un un pat, ca o targă, pe care aşează cu grija puiul. Îi pipăie rana deschisă. Îmi spune necăjit:

- Trebuie să-i opresc de îndată săngerarea. Îi curge  mult sânge.

Mă uit în sus. "Unde eşti, Doamne?"

Nu mai văzusem un pui de căprioară atât de aproape! Îi ţin capul pe o palmă iar cu cealaltă îi masez grumazul, uşor, uşor. Are ochii umezi, acoperiţi jumătate de pleoape, si coarnele abia răsărite din două smocuri de păr maroniu. De ce am lacrimile adunate gata să se reverse pe obraz? Să nu mă vadă bunicu. Mi-ar zice că nu sunt bărbat. El scoate cuţitul din teacă...îl opreşte deasupra locului care sângerează. Nu face nimic. La ce se gandeşte?... Intră cu vârful cuţitului în rană. Puiul zvâcneşte. Scap din mână capul. Puiul rănit de moarte ar fi voit să ceară ajutorul cuiva. Cu ultimile puteri se zbate sub apăsarea cuţitului... Bunicu îi scoate, rând pe rând alicele ucigaşe, de mărimea  bobului de mazăre. Le strecoara-n buzunar. Se ridică. Îşi dă jos cojocul. Se dezbracă pâna ajunge la cămasă. Îi rupe o mânecă. Cu ea leagă piciorul rănit. Strânge să nu mai curgă sânge,  puţinul sânge care i-a mai rămas.

- Ata e tot! Am ajutat-o atât caât m-am priceput.

Se iuta la cer. Isi face semnul crucii.

- Să ne rugăm Celui de Sus să trăiască, să ajungem cu ea la Ocolul silvic din vale.

De sus cad, rar, fulgi mari de nea! Un muget tânguitor de animal ce-şi caută puiul, se aude undeva în urma noastră , în pădure.

- Hai, bunicule, să plecăm!

Bunicu trage după el crengile legate ca o targă, pe ea, puiul de căprioară stă întins, acoperit cu un pulovăr, capul săltându-i cu fiecare trecere peste un dâmb de zăpadă îngheţată. Ninge! Tot mai des, ninge. Eu merg în urma lor! Am un rucsac în spate, şi-un altul mai mic atârnând în faţă. Duc acasă bidoane pline cu slatină grea ca plumbul, din care bunica va închega brînza din laptele de vacă. Mă strădui să ţin aproape de targa pe care puiul de căprioară îşi leagănă capul.

"Să nu uiţi băiete, acest munte este sfânt, el ascunde pe Fiica unui Rege, ce a domnit demult, tare demult timp. Voind să scape de urmăritorii trimişi de Împăratul care cucerise regatul tatălui ei, ea s-a ascuns între oile unei stâni, implorând ajutor divin. Din cer, Maica Domnului a auzit-o, şi ca să nu fie prinsă de urmăritori, a transformat-o, împreună cu oile, într-un grup de stânci."

Din pădurea pe care o părăsim în grabă, se mai aude, înfundat, un muget tânguitor de animal ce-şi strigă puiul...