Tablou

Un vânt, stârnit ca din senin, saltă de pe alee frunzele adormite ca florile unui covor.
Le adună-ntr-un vârtej, le urcă pe-o spirală, apoi deodată vântul dispare, vârtejul se destramă, frunzele cad alandala, care pe unde apucă.
Doua frunze fidele, întârziate pe o creangă golaşă, stresate de vânătul vânt, se desprind şi o clipă se mai bucură de libertate, plutind împreună ca într-un vals, căzând apoi în anonimat pe covorul galben, ruginiu, reîntregit.
Aici o mai duc împreună un timp, prima ploaie sau prima brumă le vor sluţi, şi nu vor mai aduce la chip cu cele ce-au fost odata frunze potente, ce au ţinut copacii în viaţă.
Unele, dar vai, cât de puţine, ajung să se încălzească în mâini de îndrăgostiţi, altele şi mai puţine, vor sta presate între file de carte, ca amintire sau ca material didactic.
Suratele rămase pe alee, de invidie, din neatenţie, dispar strivite sub tălpi de bocanci sau dacă scapă adunate la margine de alee, vor fi acoperite de primii fulgi de nea, vor fi date uitării.
Uite! asta le este soarta! Cine poate fi atent la acest eveniment?

Copacul golit de frunze, ca o arătare stranie ?
- Suntem bune de adapostit ouă de omizi –se lamentează două crengi vecine.

Bărbatul firav, cu părul alb, stând stingher pe un colţ de bancă, lângă aleea ninsă cu frunze ruginii?
- Se duse, ca frunzele-n vânt, anii. Îmi scârţie, când merg, încheieturile. Mă simt gol pe dinăuntru ca scorbura unei sălcii. În cap amintirile mi se împrăştie ... – este tot ceea ce el simte.

Fata cu băiatul, ţinându-se de mână?
- Spune-mi că mă iubeşti! Numai tu pentru mine eşti! Hai! Spune-mi! – îl roagă în şoaptă fata.
- Cum poţi să te-ndoieşti !? Eu sunt al tău pe veci! – îi răspunde, şoptind, băiatul.

Copilul care merge, copăcel, copacel, de la mama la tata, pe aleea acoperită cu frunze galbene, ruginii, arămii? ...
Gata! Nimeni nu mai mişcă ! Tabloul este gata!