Brașovul văzut din dronă

 https://fb.watch/gVPouiPHoQZbor deasupra Parcului Titulescu, Cercul militar, Rectorat, Muresenilor, Piața Sfatului!

Cu un clik pe link-ul de mai sus, filmul este vizibil pe Facebook, pe pagina Visit Brasov România!

Bonsoir, eu plec... Ștefan Bănică, senior

 

“Am evitat multe zile să-i dau telefon lui Ștefan Bănică. Credeam că infarctul care l-a reţinut la pat câteva luni i-a creat o stare apatică şi un dezinteres faţă de profesiune, şi, poate, chiar faţă de viaţă. Dar, spre surprinderea mea, Ştefan Bănică s-a arătat dispus să stăm de vorbă, bucurându-se până şi de telefonul primit. Locuieşte pe Austrului, într-o cochetă vilişoară, niciodată cu poarta încuiată, iar amfitrionii sunt totdeauna bucuroşi de oaspeţi. De cum ai păşit pragul casei, trăieşti cu impresia că îţi vizitezi un vechi prieten. Nu are nimic din morga unei vedete, vorbeşte deschis şi prietenos, cu toate că mai sunt vizibile urmele suferinţei. Nu acceptă ideea de a fi bolnav. Se mişcă dezinvolt. Imediat ca doctorul i-a permis, a cerut Teatrului Giuleşti să repună pe afiş marele său success, “…Escu”, piesă care de peste zece ani îi aduce mari satisfacţii.

— Boala, ne mărturiseşte Ştefan Bănică, m-a scos din circulaţie atunci când nu mă aşteptam. În februarie, când am plecat la Predeal, mă simţeam foarte bine, doar puţin obosit. Acolo, boala a început să-mi dea târcoale. Am crezut că e o simplă răceală. La Bucureşti am aflat cu stupoare că am făcut un infarct pe care nu-l bănuiam şi, bineînțeles, nu-l doream. Nu am acceptat ideea de a fi internat la spital. Am rămas acasă, sub strictă supraveghere medicală și familială. lată-mă restabilit, gata să-mi reiau întreaga activitate profesională. Fără scenă, fără spectatori şi aplauze viaţa nu are — pentru mine — nici un sens. Nu uitaţi că joc de când mă ştiu.

— Chiar, de când jucaţi?

— Din pruncie. Am început să cânt în corul radio, apoi am trecut la “Ora celor mici” pentru a interpreta roluri de copii la teatrul la microfon, parcurgând, copacel-copăcel, treptele ierarhice ale spinoasei noastre meserii. Datorită acestui nemijlocit contact cu arta, de mic am avut privilegiul de a vedea şi asculta monştrii sacri ai generaţiei de aur a teatrului românesc.

— Înţeleg că acest nemijlocit contact cu marii actori v-a îndreptat de timpuriu paşii spre sălile de teatru, deoarece pe vremea aceea televiziunea nu exista.

— Nu-ncape discuţie. Puterea de fascinaţie a lui Birlic, Timică sau Manolescu, ca să iau numai trei nume la întâmplare, era atât de puternică încât serile semnam prezent în faţa teatelor bucureştene. Bani nu aveam. Avean o metodă infailibilă de a pătrunde în sala de spectacole. Nu există controlor care să nu poată fi păcălit.

— Deci, stimate Ştefan Bănică, drumul dumneavoastră spre cariera teatrală a fost croit încă din tinereţe.

— N-a fost chiar aşa. Am făcut liceul la Cantemir, unde am avut colegi pe Pintilie, Valeriu Grama… Vă mărturisesc ceva: Pintilie, pe vremea liceului, era în afara problemelor de teatru. Atracţia lui se numea literatura. În liceu am făcut un Rică Venturiano, mai mult din joacă decât din pasiune. Nimeni dintre noi nu avea microbul teatrului.

— Oare am auzit bine? Chiar şi Pintilie era dezinteresat de fascinaţia Thaliei?

— Aflaţi de la Ştefan Bănică, colegul lui, că asta-i realitatea. De multe ori, în singurătatea mea, stau şi mă gândesc: oare când i-a apărut lui Pintilie pasiunea şi cum şi-a descoperit talentul pentru teatru? Vă rog să reţineţi că atunci când am părăsit trupa giuleşteană pentru a veni la Bulandra, unul dintre motive se numea Lucian Pintilie.

— Ajungem noi la Giuleşti imediat. Dar spuneţi-mi mai întâi cum aţi ajuns la Institut?

— Când se apropia bacalaureatul, au început, în familie, frământările. Tata zicea să mă fac avocat, admirând la mine logoreea şi aplombul în discuţie. Mama, care urmărea toate emisiunile de radio unde eram prezent, nu contenea să se laude în toată mahalaua cu fiul ei, zicea, deci, să mă fac actor. Mai susţinea biata mama mea că, de vreme ce eram distribuit alături de mari nume, înseamnă că am talent. Eu, săracul de mine, spuneam două-trei replici şi mama mă şi vedea cel puţin de valoarea lui Birlic. Destinul meu în teatru se numeşte Radu Beligan. Parcă a fost ieri: am imprimat ceva la radio. La plecare, Beligan m-a poftit în maşină fără să şoptească ceva. Am coborât direct la secretariatul institutului unde, peremptoriu, i-a zis secretarei: „Înscrie-l”. Am rămas perplex şi am zis: nu. Beligan, tăcut, m-a luat de mână, m-a condus spre una din clasele goale, şi, aşa, din senin, mi-a tras două palme. Apoi, ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic, mi-a ordonat: Acum mergi de te-nscrie. Ştiu eu de ce. Am intrat din primul foc, devenind elevul marelui Finţi.

— Zilele trecute i-am luat un interviu lui Rauţchi, care mi-a mărturisit că, la institut, a existat un singur profesor adevărat: Alexandru Finţi. Spuneţi-mi, ca fost elev, în се-au constat marile lui calităţi de profesor?

— Se apropia de fiecare student cu răbdare şi înţelegere. Pretindea tuturora după posibilităţi, se ocupa de noi diferenţiat, de aşa manieră încât în final toţi să fim aduşi la acelaşi numitor. Când ne urmărea evoluţiile, participa alături de noi şi se bucura deopotrivă. De la el am deprins etalonul meseriei pe саге îl voi respecta toată viaţa: măsură şi fixare. A fost un mare meşter.

— După mine, sunteţi un actor complet. Faceţi comedie, cântaţi, dansaţi, şi aţi avut succes, în urmă cu ani, chiar şi în dramă. Vă ţin minte în VICTIMELE DATORIEI, alături de Gina Patrichi şi Virgil Ogăşanu. Această pluralitate v-a conferit statut de vedetă, numele lui Bănică fiind până acum câţiva ani succes sigur de casă. Ce mai, steaua Bănică strălucea puternic în constelaţia actoricească. De câţiva ani, am impresia că un con de umbră încearcă să vă-nvăluie. Care e starea vedetei în această situaţie?

— Proastă. Nu uitaţi că de 7 ani, la Bulandra, n-am avut nici o premieră. Colac peste pupăză, filmul mă ocoleşte, iar la revistă, nu fortuit, am renunţat.

— Să luăm situaţiile pe rând: aţi plecat de la Giuleşti, cu toate că acolo aţi cunoscut un mare triumf, aveaţi publicul lui Bănică, piese montate pentru Bănică, aplauze pentru Bănică. Iată, prima piesă pe care o jucaţi după ce v-aţi însănătoşit se numeşte “…Escu”, deci tot cu trupa din Giuleşti vă faceţi reintrarea pe marea arenă a teatrului bucureştean. Spuneţi-mi cu mâna pe inimă: oare n-aţi greşit părăsind trupa giuleşteană?

— Plecarea mea n-a fost întâmplătoare, ci deliberată. Atunci, la Bulandra, erau două nume celebre: Ciulei şi Pintilie. Şi vreau să văd actorul care ar refuza să joace sub o asemenea firmă.

— Cum de n-aţi făcut filme?

— Am jucat două-trei roluri şi atâta tot.

— Foarte puţin.

— Părerea mea sinceră este că în cinematografie se petrec lucruri înfiorătoare: prea multe bisericuţe, prea multe subterane, prea mare dezinteres pentru artă. Cine ştie să străbată subteranele poate ajunge pe generic. Cine nu, nu. Apoi, mai cred că regizorii nu prea vin pe la teatru, de unde şi autodistribuirea. De, ei au pâinea şi cuţitul. Nu am nimic cu neprofesioniştii, dar doresc sâ nu se uite că actorul este actor cu meserie cu tot. Prea mult amatorism în unele producţii cinematografice.

— La televiziune de ce nu apăreţi?

— Mă întreb şi eu: a fost o vreme când eram foarte solicitat. Se pare că interesul pentru mine a scăzut. Ce mi se oferă nu mă interesează. Eu înţeleg să cânt, dar într-un cuplet de bună calitate. Dacă numai să cânt, înseamnă că m-aş contrazice. Muzica uşoară îşi are profesioniştii ei. Să-şi facă meseria!

— De ce nu mai jucaţi revistă, de ce nu mai faceţi comedie?

— Pentru că atât una cât şi cealaltă nu se mai scriu. Sunt genuri majore, amice, care cer să fie scrise cu talent Şi curaj. Umorul nu se poate cartela. Cine crede acest lucru se înşală. În materie de umor avem o foarte mare tradiţie. Acum sunt încercări timide. Societatea noastră, ca orice societate, antrenează după sine şi bune, şi rele. Satira şi umorul, pentru a fi crezute, trebuie să atace şi problemele majore. Chelnerii, frizerii şi bişniţarii nu mai prezintă nici un interes pentru un textier care se respectă. Dacă nu avem texte de bună calitate, eu zic să ne întoarcem la trecut. După mine, marele Muşatescu poate ţine afişul câteva stagiuni. Dar mai sunt şi alţii. Nu trebuie eu să vi-i amintesc. Daţi-mi o „revistă de altădată” şi merg singur să cer un rol.

— De-a lungul anilor au apărut foarte multe cupluri care erau apreciate de marele public. Aproape toate s-au destrămat. Este o mai veche frământare a mea, care, probabil, cândva, va prinde contur. Am o întrebare pentru Ștefan Bănică: de ce nu mai face cuplu cu Stela Popescu?

— Ne-am întâlnit acum 14 ani la televiziune şi vreau să cred că am făcut un lucru foarte bun. Remarca dumneavoastră este foarte judicioasă. Din păcate, cuplurile de succes nu prea rezistă vremii. După cum se ştie, pentru a fi alcătuit, un cuplu are nişte legi ale lui (una din ele cere ca partenerii sa fie de valoare apropiată). Şi acum începe greul: actor mare, personalitate mare, pretenţii pe măsură, capricii așijderea. Ce mai, două săbii nu pot încăpea intr-o singură teacă. Şi, cum este firesc, totul începe de la un fapt minor. Aşa a fost şi cu noi. Să încerc să reconstitui faptele…

— Vă întrerup: nu intră în practica revistei noastre asemenea indiscreţii; ceea ce doresc să vă subliniez este că un cuplu ca al dumneavoastră este foarte greu de refăcut, pentru că atât unul cât şi celălalt erau deopotrivă ridicători şi trăgători. Iată, Stela Popescu, şi-a refăcut cuplul împreună cu Arşinel, care, aşa cum am mai scris, nu este un simplu cavaler servant, ci un partener egal. Dumneavoastră, deocamdată, aţi rămas Ştefan Bănică. Dac-aş fi regizor şi v-aş ruga să jucaţi alături de Stela Popescu m-aţi refuza?

— Doamne fereşte! Stela e o mare artistă, o artistă infailibilă, alături de сагe e o plăcere să joci. Dar nu sunt pentru refacerea cuplului.

— Dacă înţeleg bine, această hotărâre nu a fost luată vizavi de Stela Popescu. Dar pentru că amândoi slujiţi teatrul românesc şi pentru ca acesta să câştige, aş fi tentat să vă propun nişte nume de actori şi de actriţe cu care, poate, v-ar surâde să faceţi un cuplu. În felul acesta, există perspectiva de a avea două cupluri valoroase.

— Vai de mine! Dacă n-aş şti cine sunteţi, v-aş bănui de amatorism! Nu vedeţi că stagiunea de vară a teatrului de revistă a fost deschisă cu două vechituri? De unde atâtea texte? Dă, Doamne, cuplete pentru Stela şi partenerul ei, şi eu, Ştefan Bănică, mă voi declara fericit. Am hotărât să rămân cu spectatorii mei, pe care am datoria să-i recâştig.

— Nu vreau să vă necăjesc; dar dacă aş pleca de la dumneavoastră fără întrebarea următoare, m-ar mustra conştiinţa: dacă vă spun că vă pândeşte manierismul, vă supăraţi pe mine?

— Nicidecum. Şi eu îmi dau seama de acest lucru, dar vinovatul trebuie căutat dincolo de scenă, acolo unde stă regizorul. Şi trebuie să repet ceea ce spuneam la-nceput, că în primul rând pentru Ciulei şi Pintilie am venit la Bulandra. Manierismele, automatismele, regizorul trebuie să ţi le corecteze, căci un mare regizor, pe lângă idei devastatoare, trebuie să aibă şi un ochi neiertător. Acei actori care au avut şansa să lucreze sub bagheta unor mari regizori sunt nişte oameni fericiţi. Nu pot uita pe Peter Brook care, după ce-a văzut un spectacol al lui Pintilie, a îngenuncheat, i-a sărutat cu evlavie mâna, declarând că este fericit să cunoască și să vadă un spectacol făcut de un fantastic artist.

— Noua generaţie de regizori nu vă spune nimic?

— Terminarea institutului nu poate fi egală cu aruncarea absolventului în groapa cu lei. În meseria de regizor este nevoie de ucenicie. Din păcate, lipsă uceniciei se simte. Să vă dau un exemplu: înainte de-a mă-mbolnăvi s-a făcut distribuţia la un spectacol de Bulgakov. Era, într-adevăr, o distribuţie gândită cu talent. Din diferite motive, regizorul nu a mai pus în scenă piesa, şi a fost chemat în locul său un tânăr absolvent care, din puştism, a anulat vechea distribuţie, „elaborând” una nouă. Când am văzut cum a fost gândită noua distribuţie, am cerut să fiu scos din rol. La anii mei nu-mi pot permite orice. Prea mult diletantism care, din păcate, se resimte şi în emisiunile de televiziune. Cer să mi se respecte meseria şi vocaţia.

— Când vobiți de actorii de altădată, le ziceţi meşteri şi nu maeştri.

— Meşterul este cel ce a învăţat o meserie, dar poate învăţa şi pe alţii. Or, actoria este în primul rând meserie. Aşa am auzit că li se spunea pe vremuri, aşa le zic şi eu azi.

— Dintre toţi „monştrii sacri” de altădată, vă puteţi opri la un singur nume?

— Toma Caragiu. Marele actor, inegalabilul om, bunul meu prieten. Un asemenea talent se naşte o dată pe secol, în plus, era de o inegalabilă modestie. De pe vremea doamnei Bulandra, în teatru exista o lege nescrisă: în turneu, vedeta doarme singură. Ei bine, din clipa când ne-am cunoscut, Torniţă niciodată n-a dormit singur. Am împărţit împreună totul, şi la bine, şi la rău.

— Actorul profesionist ţine sala în mână. Ştie exact pe ce replică se râde. I s-a întâmplat vreodată lui Ştefan Bănică să nu primească aplauze atunci când le-aştepta?

— Mai încape vorbă? Joci un spectacol de 200 de ori, totul merge perfect, iar a 201-a oară se întâmplă ceva: sala nu răspunde. Nu poate fi stare mai înfiorătoare ca aceasta Nu dormi noaptea, cauţi să afli greşeala. În mod normal, la următorul spectacol, totul trebuie să intre în ritmul aşteptărilor. De data aceasta emoţiile sunt mai puternice decât la premieră.

— Cei ce scriu umor sunt îndeobşte oameni trişti. Cei care răspândesc veselia de pe scenă au totdeauna zâmbetul pe buze. Deci, vă cer să istorisiţi o întâmplare nostimă.

— Jucam „Escu”, aveam drept “partener” un câine pe care Jorj Voicu îl ţinea în braţe. Nu știu din ce motive, „interpretul” a fost schimbat. S-a adus altul, am repetat, totul era bine. Seara — spectacol. În scenă — eu, Jorj Voicu şi Astra Dan. Totul părea perfect. Dar când încep să dau replica, pechinezul începe să latre de mama focului. Disperat, mă apropii de Voicu şi-i şoptesc: lasă-l pe mine! Şi-l arunc în culise. Al dracului, animalul se-ntoarce în scenă, dar ştiţi cum, exact la graniţa dintre noi şi culise, şi pune-te pe lătrat! Disperare! Cei din culise nu-l puteau ajunge fără a fi văzuţi de sală, cu toate că-l tentau cu tot felul de bunătăţi. Iar noi nu puteam continua. Din situaţie comică, devenise tragicomică!

— Este cazul să plec. Aveţi nevoie de odihnă. Ce rol vă doriţi?

— Din dragoste pentru marele Tomiţă, aş dori să-ncerc marea lui creaţie din “Opera de trei parale”: Mackie Şişul. Dacă s-ar adeveri dorinţa mea, în fiecare seară, înainte de a intra în scenă, aş aprinde o lumânare drept mărturie a admirației şi dragostei pe care i le port”.

(Revista Flacăra, 1983, un interviu de Dan Bârlădeanu) 

În ciuda celor trei infarcte pe care le suferise, marele actor, care a venit pe lume pe 11 noiembrie 1933 la Călărași, continua să şofeze, să joace teatru, să facă filme, să fie prezent la televiziune și… să-l viziteze pe Iurie Darie în mica vinărie pe care acesta și-o deschisese în zona Ștefan cel Mare. “În ’83 jucam în două teatre: Bulandra şi GiuIeşti, duceam în spinare 12 spectacole pe săptămână… şi ce spectacole, cu tone de text! Pe 18 ianuarie, jucam „Escu”, în sală erau 3-4 grade, publicul cu paltoane şi căciuli pe cap. Nu m-a durut, atât, am transpirat şi mi s-a făcut rău. Am ajuns la doctorul Pompiliu Popescu. Zice: „Ce-ai făcut, Fane?” Ce-am făcut? „Ai făcut un infarct!“ În ’90 terminasem filmul lui Pintilie „De ce bat clopotele Mitică?“ Pe 7 iunie, vine o mașină să mă ducă la post-sincron în Buftea, atunci l-am făcut pe-al doilea… În august ’91, eram la Covasna, mă sună fiu-meu Alexandru: „Tată, nu vor să mă lase să dau treapta la „Tonitza”. Am făcut de trei ori drumul ca să-l conving pe un inspector să-l lase, atunci l-am făcut pe-al treilea… Îmi aduc aminte cuvintele lui Cotescu: „Măi băiete, până unde mere, mere, când se rupe firul de pe ghem, înseamnă că nu mai mere!“

Despre Ștefan Bănică junior, părintele său a povestit într-un interviu publicat de revista “Cuvântul nou”:

“Eu ştiam că mulţi mari actori îşi nenorociseră copiii obligându-i să facă aceeaşi meserie, chiar dacă ei nu aveau talent, de-asta îi spuneam lui Ştefan: „Tată, hai să ne gândim şi la o filologie, că pe urmă te aduc eu unde trebuie!” El: „Tată, orice-ar fi, eu dau la teatrul!” Nu l-am luat în serios. Când a dat examen la IATC, eram într-un turneu la mare, pe la 3 noaptea sună telefonul, nervos, ţip în receptor: „Care n-ai ce face şi suni când oamenii dorm?”

Aud în receptor: „Fane, sunt Olga Tudorache, am fost șefă de comisie la monolog, să știi că băiatul tău e foarte bun!” N-am dormit toată noaptea, îndoielile mi se risipiseră. Asta-i o meserie dată naibii, trebuie să mori și să reînvii mereu! Uneori, însă, nu mai reînvii!”

Ștefan Bănică senior a încetat din viață la vârsta de 61 de ani, pe 26 mai 1995, la București.

Sursa: dosaresecrete. ro