Casa părintească, de Mariana Mazilu 

Am fost în sat și m-am umplut de jale,

Căci moartea a făcut prăpăd la noi,

Atâtea porți închise ,atâtea case goale

Si-atâta lume dusă spre viața de apoi...

M-am dus să văd căsuța părintească,

Mi-era atât de dor... de mult nu am mai fost,

Dar nimeni nu era să mă primească

Și m-am simțit străină... fără rost...

Era ograda îmburuienită și pustie,

Iar troscotul întins peste cărare,

Copaci necurațați, crescuți parcă-n neștire,

Butuci de vie tologiți în soare...

Iar gardul stă să cadă spre vecini

Și stâlpii casei sunt macinați de vreme,

La toate ușile lacăte încuiate,

De parcă cineva de hoți s-ar teme.

Pe un perete, afară, la hambar,

Stă coasa tatei, bătrână, ruginită,

În șură, stativele mamei triste zac,

Uitate pe o scoarță de vremuri ciuruită.

Mă-neacă lacrimi grele și amare

Și un suspin adânc mă ține-n piept,

Nu îndrăznesc să fac un pas înainte

Nemaiștiind la ce să mă aștept.

M-așez pe prispa casei, buimăcită

Și mă gândesc că mâine dac-ar fi

Parinții noștri să se-ntoarcă acasă,

Pentru a doua oara, ar muri ...

Dac-ar vedea sudoarea lor de-o viață

Cum nu am fost în  stare s-ongrijim,

Că suntem toți departe și pe-acasă

Cu anii, câteodată, nu venim!

Mă scutur-un fior adânc de vină

Și gându-mi zboară iute în trecut,

O văd pe mama trebăluind pe-afară

Și-mi vine să mă duc să o sărut!

Văd casa noastră, albă, văaruită,

Cu flori în geamuri la veranda mare,

Pe tata, tot mereu cu sapa-n mână,

Prin crinii mamei, albi, lângă cărare...

Văd via ridicată pe sârmele întinse,

Prin frunze, văd ciorchini de struguri grei

Și pot să număr în boabele-nroșite

Clipe părăduite demult, în anii mei...

Un vânt ușor stă să-mi atingă fața,

Precum o mângâiere fină de năframă,

Din suflet curg cuvinte nerostite...

 Te rog mă iartă tată!

 Te rog mă iartă  mamă!