Visul neimplinit al pictorului...

     

        Pe David CROITOR l-am întâlnit în spațiul virtual pe pagina sa de pe Facebook. Are 4999 prieteni virtuali atestați. Viețuiește în frumosul oraș- stațiune Vatra Dornei.  Este absolvent al Universității din București. Mânuiește deopotriva penelul și condeiul. Pentru cei care nu aveți  cont pe FB public o povestire ca o înșiruire de pânze care au în comun o pată de culoare, dacă  melancolia are o culoare a sa.

"28 mai

Ziua de azi a fost mohorâtă și rece. La un moment dat a și plouat dar nu atât de tare ca în sudul țării, unde am auzit că furtunile au făcut ravagii. Fiindcă m-am simțit cam rău în ultimele zile, o răceală ciudată a dat peste mine așa din senin, deși la noi a fost cam tot timpul înnorat, n-am făcut mare lucru. Am stat mai mult prin casă și am vegetat ca o legumă. Am băut tot felul de ceaiuri, m-am frecat cu câte și mai câte alifii, deoarece mă dor și oasele, am stat cu picioarele într-o găleată cu apă fierbinte, mă rog, tratamente pentru răceală, așa cum se făceau odată la țară pe când eram copil. Pentru că atunci când sunt bolnav, răcit în cazul de față, timpul pare dilatat, am încercat să-l umplu cu ceea ce mi-a căzut la îndemână, adică un Netflix, mai o carte ( ‘’Viață pasionată a lui Bruegel’’), mai o melodie veche  din anii 70-80, mai un gând, un vis, etc., și uite așa timpul a trecut fără să simt povara lui.

Astăzi, fiindcă despre ziua de azi vreau să vorbesc, am ascultat o melodie franțuzească, lucru care m-a transpus automat într-o altă atmosferă, într-o altă lume, o lume la care am visat de când mă știu, o lume pe care o cunosc doar din cărți, o lume pe care aș fi vrut s-o bat cu piciorul, o lume pe care, probabil, n-o voi vedea niciodată cu ochii, n-o voi simți cu senzorii sufletului, o lume care va rămâne doar un vis neîmplinit. Da, toată viața, sau mă rog, de când am început să pricep anumite lucruri, am trăit cu gândul și cu speranța că voi vedea Franța, îndeosebi Parisul. Pentru mine Parisul a fost centrul universului, tot ceea ce s-a întâmplat mai frumos pe lumea asta acolo s-a întâmplat. Am citit zeci, poate sute de cărți despre pictorii care au pictat la Paris și de fiecare dată mă identificăm cu ei, mă vedeam alături de ei, simțeam cu ei, pictam cu ei, mă bucurăm, și poate și plângeam cu ei, toate acestea petrecându-se virtual, evident. Dincolo, însă de aceste trăiri imaginare am sperat tot timpul că într-o bună zi voi călca pe pământ francez și că voi vedea toate locurile în care au pictat marii pictori, îndeosebi impresioniștii.

Țin minte că odată, prin anii optzeci, pe când eram student în București, fiind sărac lipit, am găsit pe cineva, o familie de bătrâni, foști profesori de modă veche, cărora le tăiam lemne și le căram dintr-un beci până la etajul unu, pentru cincizeci de lei. La un moment dat, pe când duceam brațul de lemne sus, pe scări m-am întâlnit cu o doamnă distinsă, se vedea că nu-i de pe la noi, care m-a salutat în limba franceză. I-am răspuns tot în franceză, lucru care m-a făcut să mă simt deodată alt om, după care doamna mi-a spus că este fiica celor doi bătrâni și că este foarte bucuroasă că m-au găsit pe mine ca să le fiu de ajutor.

Una din condițiile pe care le-au pus bătrânii atunci când m-au ‘’angajat’’ era să fiu student, lucru pe care ei mi l-au comunicat în franceză, ceea ce pe mine m-a surprins oarecum dar m-a și bucurat totodată, fiindcă mi-am dat seama că ei fiind de altă categorie, aparținând altei lumi, automat și eu, făcând parte din anturajul lor, voi putea avea acces la acea lume, lume la care pe vremea aceea îndrăzneam doar să visez.

 După ce am terminat de cărat lemnele, doamna întâlnită pe scări, fiica lor deci, m-a invitat în casă la o cafea, lucru care m-a copleșit de-a dreptul și nu era vorba doar de cafeaua în sine, după care eu eram mort și care nici nu se mai găsea la noi, ci mai mult era vorba că voi avea ocazia să stau de vorbă cu cineva care trăiește la Paris. Doamna Rodica, așa o chema pe fiica bătrânilor, care și ea avea o vârstă destul de înaintată, spre 70 de ani, locuia împreună cu soțul ei grec, și cu fiul, fost absolvent de Sorbona, la Paris. Toate acestea le aflasem de la tatăl ei, care avea 98 de ani, și care nu contenea, de câte ori veneam să-i car lemne (de două ori pe săptămâna) să-mi povestească despre fiica lui și despre nepotul lui grozav.

Doamna Rodica, o femeie fermă, dar de o cultură și amabilitate deosebite, mi-a pregătit o cafea într-o ceașcă din vremea războiului, așa mi-a spus, după care ne-am așezat la masă și am început să vorbim. M-a întrebat de unde sunt, la ce facultate studiez, în fine chestii destul de banale pentru mine, apoi a ținut să-mi mulțumească pentru faptul că-i ajut pe părinții ei și că sunt ‘’de încredere’’, lucru rar în zilele noastre, spunea ea. Mă rog, am vorbit noi ce am vorbit, amestecat, cel puțin eu, în română și franceză, după care m-am ridicat să plec, fiindcă se făcuse târziu și nu voiam să par prost crescut, iar doamna Rodica m-a întrebat cât îmi datorează pentru serviciile prestate. I-am răspuns că de data asta nu iau niciun ban, deși aveam nevoie ca de aer, dar că o rog, ca mâine sau în altă zi, când are ea vreme, asta înainte de a se întoarce în Franța, să-mi povestească, cu lux de amănunte, tot ce știe despre Paris. Doamna m-a ascultat cu atenție, a zâmbit puțin, a scos dintr-o poșetă niște bani și mi i-a dat, și cu toate că nu voiam să-i iau, mi i-a băgat cu de-a sila în buzunarul de la cămașă, așa că acasă am constatat că-mi dăduse dublu, adică 100 de lei, ceea ce însemna o mica avere pentru mine. Totodată mi-a spus că își va face timp special pentru a sta la povești despre Paris, lucru care s-a petrecut în zilele următoare și care a fost  ceva ce nu pot descrie în cuvinte.

Atunci dorința mea de a vedea Parisul a prins aripi, am început să-mi doresc aproape visceral să calc pavajul străduțelor din Montmartre sau să mănânc o supă la ‘’Le lapin agile’’ așa cum mânca Picasso pe vremuri, contra a zece -douăzeci de desene.

Spuneam mai sus că totul a început de la o melodie. Așa este, dar după melodie, fiindcă aceasta m-a transpus deja într-o atmosferă aparte, am continuat să citesc și să privesc lucrări de Monet, Sisley și Pissarro, lucru care a ridicat la cote înalte toate trăirile mele interioare, excitându-mi la culme simțurile, aprinzându-mi si mai tare dorința de a vedea Parisul și locurile unde au pictat cei trei mari pictori impresioniști.

La un moment dat chiar am deschis calculatorul și am căutat informații despre Grădina lui Monet de la Giverny, despre Pontoise sau despre Etretat. M-am uitat cu jind la imagini, m-am entuziasmat cât am putut, apoi deodată m-am stins, ca o lumânare  căreia i s-a terminat firul. Mi-am dat seama de niște lucruri, niște realități crude aș putea spune, și anume, că atunci când eram tânăr și în putere nu aveam bani nici să mă gândesc la Paris, iar astăzi când am am cu ce, ca să zic așa, nu mai pot, anii adunați, bolile și alte necazuri, mi-au strivit elanul, astfel că voi rămâne probabil pentru totdeauna doar cu Parisul pe care l-am visat, și atât.

Am fost puțin trist, dar mi-a trecut în momentul în care mi-am adus aminte că am fost totuși la Balcic, și m-am consolat cu asta. Măcar atât am putut și e bine așa.

Mi-am dat seama că viața este construită în cea mai mare parte din vise, vise care nu se vor împlini niciodată poate, și cu toate că știu asta, nu voi renunța la vise, fiindcă atunci când nu voi mai putea visa voi fi mort."

Sursa: https://m.facebook.com/story.php?story_fbid=pfbid0BKkdcE1BhjfUDxAwhoomacJJsT7iHrNFa93iigry6P3hz5WHMYXNBxBY5q8kUS82l&id=1834170365

Regina României, nu regina poeziei!

Regina Elisabeta a României a fost poet, scriitor, eseist, patroana artelor şi ambasadoarea valorilor tradiţionale româneşti. Poporul a supranumit-o „mama răniţilor“, ea şi-a spus Carmen Sylva. A rămas în conştiinţa românilor drept prima regină care a făcut din costumul popular românesc haina de gală a curţii regale şi prima regină scriitoare.

„A fost odată o regină bună, care vroia să alinte toată suferinţa pe care o vedea pe lume. Dar oricât de mult bine făcea, cu atât mai mult i se părea că nevoia creşte”,scria Carmen Sylva, în ”Povestea unei reginei binefăcătoare, un autoportret potrivit pentru prima regină a României, cea pe care poporul a numit-o ”mama răniţilor”.  Elisabeth Pauline Ottilie Luise de Wied, devenită Regina Elisabeta a României, a fost nu doar prima doamnă a României cu titlu de regină, ci şi o figură literară importantă. Ca om de litere, şi-a spusCarmen Sylva, alegându-şi pseudonimul cu care s-a făcut cunoscută în întrega lume, cu gândul la poezie şi pădure. Peste 30 de biografii şi sute de articole s-au scris despre viaţa şi activitatea celei mai îndrăgite regine a României, o personalitate complexă al cărei nume a fost celebru nu doar în Europa, ci şi în America sau Australia. Un sondaj din 1905, publicat într-un ziar din Berlin, o clasa pe Elisabeta a României pe locul cinci în topul celor mai importante persoane din lume.  

Principesa de Wied s-a născut pe 29 decembrie 1843 în Neuwied Germania. Fiica lui Hermann, prinţ de Wied, s-a căsătorit în 1869 cu Karl von Hohenzollern- Carol I al României, devenind astfel prima reginã a României. Elisabeta avea 26 de ani la data căsătoriei cu Carol şi nu era considerată o frumuseţe. Se spune că vasta ei cultură şi aerul intelectual ar fi ţinut pretendenţii la distanţă şi aşa ar fi ajuns  fără soţ, la vârsta de 26 de ani.  Întâlnirea cu Carol I n-a fost dragoste la prima vedere. I-au unit aceleaşi principii şi Elisabeta a fost atrasă de misiunea cu care Carol urca pe tronul României.  "Atâta vreme cât era aici şi îmi vorbea despre măreţia misiunii sale şi despre greutăţile avute, totul mergea bine, mă molipsisem de entuziasmul lui şi eram pregătită să fac orice mi-ar fi cerut. Fiindcă datoria era pentru mine cel mai important lucru din lume şi mi se părea că niciodată nu primeam de lucru îndeajuns", scria regina în memoriile sale despre căsătoria cu Carol.  Şi-a pierdut unicul copil la vârsta de 4 ani  Pe 8 septembrie 1870, la un an de la căsătorie, regina Elisabeta a adus pe lume o fetiţă pe care a botezat-o Maria. La patru ani, copilul Elisabetei a murit de scarlatină şi regina a trăit drama vieţii ei. În ciuda încercărilor, nu a mai putut avea copii. Faptul că nu a mai putut rămâne însărcinată a fost cea mai mare durere a reginei, care povestea: "Când mă gândesc că de şaptesprezece sau optsprezece ori am pierdut sarcinile, de multe ori nu mai îndrăzneam să vorbesc despre asta, ştiind deja că - deşi erau mereu semne şi mi-era rău, un rău de care, spre deosebire de alte femei, n-aveam dreptul să mă plâng, el fiind semnul sigur că pot spera - la mine iar nu va fi nimic!".  

Mama răniţilor, prietena artiştilor  Regina cu origini în Germania a fost atrasă, imediat după venirea în România, de cultura şi obiceiurile româneşti. A introdus portul popular românesc la curtea regală şi şi-a îndemnat doamnele din suita regală să poarte cu mândrie straiele tradiţionale româneşti. A transformat Castelul Peleş de la Sinaia, locul care i-a fost cel mai drag, într-un adevărat centru de promovare a meşteşugurilor populare. 

În timpul rãzboiului din 1877, Regina Elisabeta a înfiinţat spitale şi a cumpărat medicamente pentru răniţii români. A înfiinţat Societatea Regina Elisabeta care a ajutat mii de pacienţi nevoiaşi cu medicamente şi asistenţă medicală şi a patronat peste 20 de societăţi de caritate.  A iniţiat un sistem de burse prin care a sprijinit tinerii talentaţi în domeniul artelor. 

Salonul reginei a fost un loc de promovare a tinerilor artişti români. Elena Văcărescu, domnişoara de onoare a reginei Elisabeta, pictorul Nicolae Grigorescu, compozitorul George Enescu şi poetul Vasile Alecsandri făceau parte din anturajul reginei iubitoare de artă. Poeta Carmen Sylva  Regina Elisabeta a României a devenit scriitoarea Carmen Sylva în 1880, odată cu debutul în literatură, făcut după vârsta de 30 de ani. A început cu traduceri. "Deşi trecusem deja de treizeci de ani, n-aveam nici cea mai mică noţiune clară despre artă poetică. Cel mai bine am învăţat-o traducând", scria regina în memorii. Pseudonimul (carmen-cântec/poezie, silva-pădure) şi l-a ales cu gândul la poezie şi la locurile natale.  ”Carmen este viersul, Sylva e pădurea, Viersul de la sine e menit să sune Şi de-aş fi născută şi creşteam aiurea, Cântecele mele n-ar avea ce spune. Le-am furat în treacăt de la păsărele, Freamătul pădurii mi-a vorbit de ele- Inima-mi pe urmă ritmul le-a adaos, viersul şi pădurea sunt al meu repaos."  

A ales să-şi publice scrierile sub pseudonim de teamă că prejudecăţile vremii nu vor aprecia o regină scriitoare. Primele opere literare le-a publicat în limba germană, în 1880, încurajată de poetul Vasile Alecsandri. Bardul de la Mirceşti a fost cel care i-a văzut primele scrieri şi a încurajat-o să le publice. Doi ani mai târziu, după debutul literar din Germania, sub numele de Carmen Sylva, regina dezvăluie identitatea pseudonimului său şi operele încep să fie publicate şi în România.  "Când îmi vine o idee, indiferent că vreau sau nu, trebuie să mi-o exprim şi s-o strecor în versurile mele; doar cu acest preţ îmi regăsesc linistea", mărturisea regina-scriitoare în memorii, despre dragostea sa pentru scris. 

Pe lângă propriile sale poezii, regina a tradus în limba germană poeziile lui Alecsandri şi Mihai Eminescu. Opera sa a fost apreciată şi premiată de Academia Franceză.  A scris peste 1000 de poezii  Regina Elisabeta a României, scriitoarea Carmen Sylva, a fost cea mai prolifică regina din Europa în domeniul literar. Peste 1.000 de poezii, 90 de nuvele, 30 de opere dramatice şi patru romane a lăsat scriitoarea regină moştenire literaturii. Scrierile sale cuprind poeme, basme, povestiri, memorii. A tradus în limba română din opera lui Pierre Loti şi a fost co-autor al unui roman, scris împreună cu Mite Kremnitz, cumnata lui Titu Maiorescu, care a făcut parte din anturajul său.  

Cartea cea mai cunoscută a reginei-scriitoare este ”Povestirile Peleşului”, volum în care regina şi-a exprimat dragostea faţă de ţara a cărei regină a fost. Regina Elisabeta a completat veniturile casei regale a României, una dintre cele mai sărace din Europa, cu bani câştigaţi din publicitate. Ea a apărut în prima reclamă publicitară din lume de tip testimonial pentru o companie producătoare de maşini de scris. Scrieri dispărute  Se spune că unele dintre scrierile Elisabetei şi unele dintre scrisorile sale au dispărut. Unii istorici susţin că vinovat pentru dispariţia unor scrieri ar fi însuşi soţul scriitoarei, regele Carol, care a considerat că publicarea acestora ar fi compromiţătoare pentru monarhie.  Se vorbeşte despre existenţa unui volum numit „Cartea sufletului", o cronică în care regina îşi însemnase trăirile şi observaţiile făcute în timpul unor şedinţe de spiritism ţinute la Peleş. După unii istorici, o astfel de carte a existat, dar a fost distrusă.  

Admiratoare a lui Eminescu  Regina Elisabeta a fost o mare admiratoare a poetului Mihai Eminescu. L-a recompensat cu ordinul Bene Merenti şi a vrut să îl ajute cu o importantă sumă de bani, însă poetul a refuzat să ridice premiul, cunoscută fiind atitudinea sa opozantă faţă de regele Carol I. Regina a ajuns să îi cunoască scrierile lui Eminescu prin intermediul lui Mite Kremnitz. Când poetul amorezat i-a dedicat lui Mite poezia ”Atât de fragedă”, muza i-a citit-o reginei, iar Elisabeta a rămas impresionată.  Regina a vrut să îl cunoască pe poet şi l-a invitat la curte. ”Ne apărea neliniştit şi răvăşit, ca venit dintr-o altă lume; îmi amintea de Manfred şi de Faust, de chipurile palide şi răvăşite ale marilor romantici... Mi-a sărutat mâna, privindu-mă cu o privire potolită, dar pătrunzătoare, ce voia parca a-mi secătui spiritul, spre a rămâne pentru el un subiect de curiozitate sau interes, mă compătimi că nu cunoşteam îndeajuns Moldova sa natală. Privirile-i căutau departe, dincolo de ziduri... Trăsăturile feţei trădau oboseala unei tinereţi trăite fără bucurie. Degetele-i erau lungi şi îngheţate, gura foarte expresivă, cu buze fine, îi traducea toate emoţiile. Avea vocea răguşită, dar duioasă, ca a turturelelor toamna... Când i-am laudat versurile, a înălţat din umeri: «Versurile se desprind de noi ca frunzele moarte de copaci»”, a suspinat el, povesteşte Elisabeta despre întâlnirea cu Eminescu.  

Pus să citească o poezie a reginei, Eminescu nu s-ar fi arătat impresionat.  ”Se povesteşte că în timpul audienţei, regina i-a dat o poezie de-a ei să o citească şi să-şi dea părerea. Poetul a citit-o cu atenţie, a recitit-o, apoi cu «originala lui sinceritate», cum scria Delavrancea într-un articol, i-a spus: «Majestate! În forma actuală cred că ar fi bine să nu fie publicată... » Regina, obişnuită să nu i se refuze nimic, îi spune: «Uiţi că vorbeşti cu regina României?». «Da, dar nu cu regina poeziei!», evocă Gheorghe Eminescu, nepotul poetului, întâlnirea lui Eminescu cu Regina Elisabeta.  

Prietena lui Sissi,  Regina Elisabeta a României a legat o frumoasă prietenie cu împărăteasa Austro-Ungariei. Firi sensibile, cele două au fost unite de pasiunea pentru artă si frumos. Regina Elisabeta s-a întîlnit cu împărăteasa Austro-Ungariei de zeci de ori, după cum notează biografii lui Carmen Sylva. Cele două s-au aflat în aprilie 1887 într-o vizită incognito într-o staţiune balneară din Transilvania.  Se spune că regina României ar fi îndemnat-o pe Sissi să-i urmeze exemplul şi să-şi publice scrierile, însă aceasta nu i-a urmat sfatul. Împărăteasa Elisabeta a Austriei a vizitat-o în acelaşi an pe poeta regină Carmen Sylva la Castelul Peleş şi se presupune că între cele două, de-a lungul anilor de prietenie, a existat o corespondenţă, care însă nu s-a păstrat.  ”Sigur că a urmat o corespondenţă după această vizită, din păcate ea s-a pierdut între timp. Ştim doar că după moartea misterioasă la Mayerling în 1859 a arhiducelui Rudolf, moştenitorul tronului Austro-Ungariei, Carmen Sylva i-a făcut o vizită lui Sissi care părea că şi-a pierdut minţile pretinzînd că fiul său este încă în viaţă şi că trebuie să sosească dintr-o clipă în alta în salon. La întoarcerea în România, ea i-a scris mai multe scrisori ca să-i mai aline durerea. Ele însă au rămas fără răspuns. Mareşalul curţii, principele Montenuovo, i-a cerut să nu mai corespondeze cu împărăteasa "a cărei stare nervoasă nu-i permite să primească scrisori şi nici să-i răspundă“."Scrisorile au fost trimise soţiei lui Rudolf, arhiducesa Ştefania, dar au rămas tot fără răspuns”, se arată în biografia ”Carmen Sylva, uimitoarea regină Elisabeta a Romaniei”.  

Nu s-a amestecat în politica ţării, dar a vrut să o facă pe Elena Văcărescu regina României  Preocupată mai mult de artă, decât de politică, regina Elisabeta nu s-a amestecat niciodată în treburile lui Carol I. A fost la un pas însă să schimbe istoria, încurajând relaţia amoroasă dintre urmaşul la tron, Ferdinand, şi domnişoara sa de onoare, Elena Văcărescu. Elisabeta a fost cea care a încurajat şi a sprijinit relaţia celor doi, vâzând posibilă căsătoria lui Ferdinand cu Elena. Se spune chiar că cei doi s-au logodit sub privirile reginei, în biblioteca acesteia.  Consiliul de miniştri şi regele Carol au pus însă capăt idilei celor doi amorezi, Elena Văcărescu fiind trimisă în exil. Aşa s-a spulberat visul reginei Elisabeta care văzuse în Elena fiica de care nu avusese parte. Regina fumătoare  Potrivit articolelor apărute în presa străină din secolul trecut, regina-scriitoare ar fi avut un viciu: fumatul. 

Regina Elisabeta a României era menţionată, alături de Sissi, împărăteasa Austro-Ungariei, şi alte feţe încoronate drept fumătoare. „Împărăteasa Austriei obişnuieşte să îndepărteze gândurile negre cu ajutorul ţigărilor, regenta Spaniei găseşte în ţigări o alinare a problemelor ei, în vreme ce «Carmen Sylva», talentata regină a României, îşi scrie poeziile sub inspiraţia lor“,scria pe 25 februarie 1899 cotidianul „Evening Post“. Aceeaşi informaţie apare şi în ”The Star” din 7 februarie 1908: „Regina României fumează în mod continuu. E o femeie cu tensiune nervoasă crescută şi a declarat în mod public că ţigările au asupra ei un efect calmant, mai mult decât soluţiile oferite de medici”. 

Moartea tragică a reginei  După ce regele Carol a murit în 1914, Carmen Sylva a rămas singură. ”Avea o groaznică impresie de parăsire: fără bărbat, fără copii, fără preoţii legii ei, departe de rudele, de ţara ei”, scrie I.G. Duca în ”Amintiri politice".  Se spune că Elisabeta şi-a dorit să moară cât mai repede pentru a ajunge alături de Carol, în cripta de la Curtea de Argeş. Regina obişnuia să-şi petreacă iernile în apartamentele îngheţate şi aşa ar fi ajuns să se îmbolnăvească de o gripă. ”Cu vreo două săptămâni înainte de-a muri am fost în audienţă la dânsa. M-a izbit insistenţa cu care mi-a vorbit de moarte, de fericirea cu care aşteapta trecerea ei în lumea cea de veci, iar când, în ajunul morţii, doctorii se căzneau să o smulgă din ghearele ei, ea spunea necontenit: «De ce nu mă lăsaţi să mor, nu vedeţi că pe lumea acesta nu mai am nici loc, nici rost?», mai notează I. Ghe. Duca.  A fost înmormântată la Curtea de Argeş, alături de soţul ei, regele Carol. Între mormintele celor doi, la dispoziţia Reginei Maria, au fost depuse osemintele prinţesei Maria, copilul pierdut de Elisabtea.

 Din cugetările unei regine  “La miezul nopţii cei care umblă pe străzi sunt oamenii fericiţi; la ora patru dimineaţa, cei nefericiţi; poate că, între miezul nopţii şi patru dimineaţa, fericirea a trecut în mare grabă”  „Există o bunătate care te respinge şi o răutate atrăgătoare” „Nu putem fi spirituali decât atunci când cei care ne înconjoară sunt şi ei spirituali”  „În artă, nu trebuie să spui un adevăr, ci adevărul. Iar asta e tot atât de greu ca şi în viaţă"  ”Dragostea te transformă; căsătoria fără dragoste, nicidecum”  ”Iubirea este ca o veveriţă: îndrăzneaţă şi sfioasă totodată”  ”«Simplul adevăr» este mai complex ca o femeie”  ”Fericirea e ca un ecou; îţi răspunde, dar nu vine”  ”Politica este ca păianjenul: un animal de pradă”  ”Nu existădecât o singură fericire, datoria. Nu există decât o singură consolare, munca Nu există decât o singură bucurie, frumosul”.

Elisabeth Bouleanu