Casa părintească, de Mariana Mazilu 

Am fost în sat și m-am umplut de jale,

Căci moartea a făcut prăpăd la noi,

Atâtea porți închise ,atâtea case goale

Si-atâta lume dusă spre viața de apoi...

M-am dus să văd căsuța părintească,

Mi-era atât de dor... de mult nu am mai fost,

Dar nimeni nu era să mă primească

Și m-am simțit străină... fără rost...

Era ograda îmburuienită și pustie,

Iar troscotul întins peste cărare,

Copaci necurațați, crescuți parcă-n neștire,

Butuci de vie tologiți în soare...

Iar gardul stă să cadă spre vecini

Și stâlpii casei sunt macinați de vreme,

La toate ușile lacăte încuiate,

De parcă cineva de hoți s-ar teme.

Pe un perete, afară, la hambar,

Stă coasa tatei, bătrână, ruginită,

În șură, stativele mamei triste zac,

Uitate pe o scoarță de vremuri ciuruită.

Mă-neacă lacrimi grele și amare

Și un suspin adânc mă ține-n piept,

Nu îndrăznesc să fac un pas înainte

Nemaiștiind la ce să mă aștept.

M-așez pe prispa casei, buimăcită

Și mă gândesc că mâine dac-ar fi

Parinții noștri să se-ntoarcă acasă,

Pentru a doua oara, ar muri ...

Dac-ar vedea sudoarea lor de-o viață

Cum nu am fost în  stare s-ongrijim,

Că suntem toți departe și pe-acasă

Cu anii, câteodată, nu venim!

Mă scutur-un fior adânc de vină

Și gându-mi zboară iute în trecut,

O văd pe mama trebăluind pe-afară

Și-mi vine să mă duc să o sărut!

Văd casa noastră, albă, văaruită,

Cu flori în geamuri la veranda mare,

Pe tata, tot mereu cu sapa-n mână,

Prin crinii mamei, albi, lângă cărare...

Văd via ridicată pe sârmele întinse,

Prin frunze, văd ciorchini de struguri grei

Și pot să număr în boabele-nroșite

Clipe părăduite demult, în anii mei...

Un vânt ușor stă să-mi atingă fața,

Precum o mângâiere fină de năframă,

Din suflet curg cuvinte nerostite...

 Te rog mă iartă tată!

 Te rog mă iartă  mamă!

Noi vrem pământ. 8 februarie 1907

Anul acesta, în 8 februarie  se implinesc 117 ani de când în satul Flămânzi,  din județul Botoșani s-a aprins scânteia Răscoalei țăranilor din întreg Regatul.

    S-a întâmplat în 8 februarie 1907, 8/21: Are loc în satul Flămânzi (judeţul Botoşani) un incident care marchează începutul marii răscoale a ţăranilor, desfăşurată sub lozinca „Vrem pământ!"; prin amploare (în aproape două luni a cuprins majoritatea judeţelor Moldovei şi Munteniei), ca şi prin revendicările ţăranilor, răscoala a avut profunde consecinţe în viaţa economică, socială şi politică a ţării. În urma refuzului de a încheia învoieli mai lesnicioase, ţăranii l-au agresat pe administratorul unei moşii de aproape 30.000 de pogoane ce aparţinea unui nepot al fostului domnitor Mihail Sturza şi care fusese arendată trustului fraţilor Fischer. Cele petrecute la Flămânzi au găsit un amplu ecou printre ţăranii din satele învecinate.Timp de aproape două săptămâni s-au produs frământări, au fost depuse plângeri şi cereri şi s-au creat diverse agitaţii de masă în momentul întâlnirilor avute cu reprezentanţii autorităţilor.Realizând că nu obţin un răspuns favorabil la problemele lor, ţăranii din nordul Moldovei au trecut la lupta deschisă. Astfel, zeci de sate din judeţele Botoşani, Dorohoi şi Iaşi, s-au transformat în câmpuri de acţiune ale răsculaţilor.

Cauzele izbucnirii răscoalei de la 1907 au fost multiple şi au derivat din contradicţiile sistemului agrar românesc bazat pe marea proprietate moşierească, pe nedreapta împărţire a pământului, pe creşterea arenzilor ţărănimii şi nu în ultimul rând pe abuzurile marilor arendaşi, ce atingeau cote inimaginabile.Sistemul de învoiri agricole cu moşierii, la care ţăranii erau nevoiţi să apeleze din cauza lipsei de pământ, îi strângea „ca un cerc de foc”. De exemplu, într-o plângere din 1902, obştea sătenilor din Întorsătura-Dolj arăta: „Sunt opt ani de zile trecuţi, de când suportăm cele mai mari chinuri din partea domnului Pantelimon Constantinescu, arendaşul acestei moşii”.În timp ce exportul de grâne româneşti aducea venituri crescânde moşierilor şi arendaşilor, marea masă a ţăranilor se afunda în sărăcie şi datorii.Obiectivul luptei ţăranilor a fost acelaşi peste tot, chiar dacă uneori aceştia nu s-au exprimat la fel: înlăturarea exploatatării moşiereşti şi obţinerea în stăpânire a pământului pe care îl munceau de veacuri, de aici strigătul „Vrem pământ!”, sub semnul căruia s-a desfăşurat lupta.

În Moldova, răscoala s-a desfăşurat succesiv, de la nord la sud, cuprinzând pe măsura înaintării ei, noi localităţi, plăşi şi judeţe.În scurt timp, între 12/25 – 13/26 martie, ea s-a extins şi în Muntenia şi Oltenia, unde s-a concentrat în părţile şesului dunărean, de mare cultură cerealieră, unde exista şi cea mai întinsă proprietate latifundiară. Aici pământurile ajunseseră să fie cuprinse de un adevărat brâu de foc, iar ţăranii s-au organizat mult mai bine decât fraţii lor din Moldova.În paralel cu incendierea, ţăranimea a trecut la distrugerea sistematică a conacelor şi au început să-şi împartă pământurile.Populaţia nevoiaşă, în anumite locuri, a fraternizat şi ea cu răsculaţii. De exemplu, la Alexandria a luat parte la revoltă şi o unitate de rezervişti, iar în unele zone rezerviştii şi soldaţii aflaţi în concediu au devenit conducători ai grupurilor de ţărani, la fel şi învăţătorii sau preoţii. Oraşe precum Bacău, Craiova, Giurgiu, Buzău sau Piteşti au fost atacate de coloane formate din zeci de răsculaţi, care s-au izbit de rezistenţa Armatei. Astfel, au fost omorâţi un număr mare de ţărani, în timp ce alţii au fost torturaţi, fiind pusă în acţiune şi artileria care a bombardat numeroase sate în judeţele Vlaşca, Teleorman, Olt, Dolj şi Mehedinţi.În cele din urmă revolta a fost înăbuşită în sânge de către guvernanţii vremii, care au pactizat în vederea salvării poziţiilor moşierimii şi ale burgheziei.

La 12/25 martie 1907, cu toate că deţinea majoritatea în Parlament, guvernul conservator a fost constrâns să-şi prezinte demisia asigurând însă, noul guvern liberal, de întregul său sprijin. Astfel a doua zi a avut loc o şedinţă extraordinară, în care cei doi lideri, conservator şi liberal, Gheorghe Gr. Cantacuzino şi D. A Sturza, şi-au mărturisit bunele intenţii, sub semnul înţelegerii intereselor superioare ale patriei aflate în pericol. Paralel cu organizarea represiunii, încredinţată generalului Alexandru Averescu (ministru de Război în noul cabinet), s-a întocmit „Manifestul către ţărani” care promitea adoptarea unor măsuri ce urmau să facă obiectul legiuirilor agrare în perioada imediat următoare. Răscoala de la 1907 a pus în mişcare, în funcţie de interesele proprii, toate forţele şi grupările sociale şi a produs o intensă frământare în întreaga societate. Intelectualitatea, care a vădit o mare înţelegere pentru cauza ţărănimii, s-a pronunţat pentru grabnica îmbunătăţire a ei. Aşa au luat atitudine figuri remarcabile ale culturii româneşti, cum ar fi: Ion Luca Caragiale (care a scris „1907 din toamnă până-n primăvară”, unde a înfierat atacul armat asupra ţăranilor), Alexandru Vlahuţă (cu poezia „1907”), George Coşbuc (ce a scris „Noi vrem pământ!”)

Surse:

Armata Română și Răscoala din 1907. Documente.Ediție îngrijită de Maior dr. Florin Șperlea, Lucian Drăghici, Manuel Stănescu. Serviciul Istoric al Armatei. Editura Militară, București, 2007

http://flamanzi.ro/111-ani-de-la-rascoala-din-1907-flamanzi-cum-inceput-ultima-mare-revolta-taraneasca-din-europa/

https://www.rri.ro/ro_ro/componenta_antisemita_a_rascoalei_din_1907-2543075

https://www.dacoromania-alba.ro/nr29/remember_1907.htm

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/110-ani-de-la-rascoala-din-1907-cum-a-inceput-ultima-mare-revolta-taraneasca-din-europa

https://radioromaniacultural.ro/rascoala-din-1907/