7 iul. 2009

Ultima cireaşă

Avea trunchiul gros, coaja crăpată, pe alocuri îi izvora un lichid vâscos, cleios, ce se-ntindea până se-ntărea, sau se aduna grămadă de mărimea unui ochi de broscoi sau de bou, într-o paleta largă de culori. Avea şi cioturi, amintind de crengile avute când era copilandru de pom.
Îl luai în braţe să-l înduplec să mă lase să mă caţăr din creangă-n creangă în coroana lui deasă.
Ii întind o mână, mă prinde cu ciotul, degetele răsfirate de la cealată mână mi le prinde cu răşină. Mă răstingneşte pe trunchi cu faţa lipită de coaja lui aspră ca barba nerasă, nu-l las să mă spânzure mult, îmi îndoi picioarele agăţându-mă cu degetele de bube cu răşină, de cioturi. Două crengi firave cândva, primele din crengile lui, acum două crăci groase răsfirate în cruce îmi vin streaşină. Cu o palma sprijinită acolo, în zona inghinală dintre trunchi şi cracă, şi cu cealaltă mângâiată de scoarţă, mă trag pe trunchi ca soldatul pe burtă târâş, până ce cu un genunchi simt lustrul coajei, iar de celălalt genunchi mă prinde cealaltă cracă.

Rămân în genunchi , cu trunchiul pomului prins în braţe, îmi potolesc zvâgnirile sângelui din vine, ritmul alert al inimii. Caut o creangă mai sus, deasupra capului, ea mă prinde de mână şi mă ridică în picioare, lipindu-mă de trunchiul învelit în bandaje din coajă albicioasă pe alocuri pătată.
Mă primi în intimitatea lui. Din mine crescu crengi.

Sunt pom. Privesc de aproape coroana ca un candelabru cu braţe din crengi şi becuri din cireşe.
Îmi odihnesc privirea pe o crenguţă, mlădiţă de un an, împodobită cu rodul fecundării florilor în luna mai. Le-au fericit albinele, inconştiente de binele ce-l fac, când ele au adunat polenul florilor, cum se încarcă morarul cu făină pe tot corpul din cap până-n picioare. Sunt mari , cărnoase, negre de coapte. Sunt departe, până la ele ajung dacă fac echilibristică pe cracă.

O pasăre se opreşte din zbor chiar pe crenguţa plină cu cireşe. Ce simplu şi firesc pentru ea. Cât m-am căznit să mă caţăr în pom, genunchii îmi sunt zgâriaţi, coaja aspră a trunchiului îmi lăsase dâre roşii. Mă uit lung la ea, nu ştiu dacă e graur sau coţofană. Este o stăncuţă. Ea nu făcuse mare efort, se oprise din zbor, se prinse cu ghearele de crenguţă. Câte vizite pe furiş cireşului făcuse? Ea nu le adună în trăistuţă , ciuguleşte şi pleacă.

Eu mă uit în jur, o văd , întind mâna şi o prind - o cireaşă rămasă uitată pe o creangă apropiată. Îmi umple gura, zeama ei , ce gust plăcut au cireşele răscoapte.
Ar trebui să trăiesc o lună de vară în cireş! Nu! Ar trebui să mă urc în cireş primăvara când înfloreşte, să dorm cu el, să-l încălzesc, să-i topesc bruma din nopţile reci. Să-i fecundez florile pe care albinele grăbite le lasă virgine. Să cobor din cireş când bate vântul printre crengile rămase văduve de rod.

Eu şi pasărea ne privim! Ne desparte o creangă, o singură creangă ce mai rămase plină cu cireşe. Ea ar vrea să ciugulească una, eu să-mi umplu burta. Ea aşteaptă să fac un pas să vadă dacă sunt om sau o creangă mai groasă de pom. Eu aştept să se convingă că nu sunt om, să vină să ciugulească dintr-o cireaşă, nu mă grăbesc, îmi rămân destule să mă satur. Nu ştiu ce a fost în capul ei, mi-a intuit lăcomia ... îşi întinde ciocul şi bărbia, îşi desface în evantai aripile, bate aerul cu ele, crenguţa cu cireşe intră într-un dans săltăreţ, cu fiecare mlădiere de crenguţă câte-o cireaşă se desprinde din codiţă şi cade. După ce stăncuţa încetează să se mai dea uţa, pe crenguţă rămâne doar o singură cireaşă. Amară privelişte !
- Să o mănânce ea! Eu nu sunt graur!

Stăncuţa se desprinde de crenguţă, se ridică bătând aerul cu aripile, se duce-n văzduh, pe mine lăsându-mă cu ochii la cireaşă, plin de năduf.


3 iul. 2009

El ciocoi, ea ...

Nimic nu este mai periculos pentru un stat ce voieşte a se reorganiza, decât a da frânele guvernului în mâinile parveniţilor, meniţi de concepţiune a fi slugi şi educaţi într-un mod cum să poată scoate lapte din piatra cu orice preţ!
Scria, Nicolae Filimon în Prolog la Ciocoii vechi şi noi, roman pe care l-a publicat în 1863. Peste numai doi ani, se stingea din viaţă, la vârsta de 46 de ani. Din 1865 se odihneşte la Bellu. Ne-a lăsat o frescă , o cronică a moravurilor din vremea lui Caragea şi până la Gricore Ghica cum spunea criticul literar D. Panaitescu Perpessicius.

Cuvântul ciocoi nu a fost scos din dicţionar. Este de genul masculin, din două silabe, prima este anagramarea celeilate. Unei persoane de genul feminin îi spunem tot ciocoi? Amanta cicoiului cum se numeşte? Să-i spunem ioccoi , tot prin anagramarea primei silabe, sau două silabe in oglindă.
Ioccoi are o anumită conotaţie, dar tot de genul masculin îi: un ioccoi - doi ioccoi. Sunt acei bărbaţi viteji care după ce ies din delta Nilului vorbesc piţigăiat ... crocodilul ştie de ce. Să revenim! Cum s-ar scrie ciocoi la genul feminin? Ciocoaie sau ciocoaică! Fetelor le plac diminutivele.Atunci am găsit forma potrivită: ciocoiţă .
Ciocoii vremurile noastre , dar şi ciocoiţele, aşijderea, scot lapte din piatră, mai pe înţeles: din marmură de Ruşchiţa, din bordură, din drumul sau uliţa desfundate, din scândurile de brad ale scenei, din fotoliul de europarlamentar ...
Dintre sute de ciocoiţe care plecate de JOS să lupte să ajungă, şi unele chiar au ajuns, SUS la vârful PUTERII, am ales pe cele mai ... frumoase!





Amorul de patrie, libertatea, egalitatea şi devotamentul sînt vorbele sacramentale ale ciocoiului, pe care le rosteşte prin adunări publice şi private; dar aceste virtuţi cetăţeneşti de care face atîta pompă, nu sînt decît treptele scării pe care voieşte a se sui la putere; şi uneori cînd ele nu-i servă de ajuns , el aleargă la stăini şi primeşte de la dînşii posturi în ţara sa. (Nicolae Filimon, Prolog Ciocoii vechi şi noi)