În POST, fără ŞORIC şi TOBĂ

Duminică a fost şi zi de Lăsatul secului. O zi liberă de restricţii culinare, cu sens înţeles de acei dintre  creştinii ortodocşi  care urmau să treacă de a doua zi la regim fără de niciunele de-ale porcului, dar nu numai.   Se  ştie că nu trebuie să te mândreşti că ţii post, iar dacă nu ţii post, iarăşi nu trebuie să te făleşti. Luni, în prima zi de post,  un necredincios regimului, un fătălău,  s-a fălit în gura mare, s-a văzut şi pe sticlă, că el   mănâncă şoric şi tobă! Aşa se începe postul? Nu se poate, asta e defăimare soră bună cu  blasfemia. Omul poate să poftească la ŞORIC şi TOBĂ, înţeleg, dar trebuia să o fi făcut  înainte de a intra în post, dar se vede treaba că nu-i merge bila! Nu i-a căzut bine, ceea ce a mâncat.  I-a venit greaţă, adică nu a putut să digere şoric şi tobă. Nu i-a mers, cum ar fi trebuit,  bila. Sigur are o pietricică la bilă! Nu-i de glumă, doctorul de bilă, i-o va scoate  cu tot cu bilă, şi nu v-a mai putea să mânăce nici un neam de şoric şi nici un fel de tobă. Omul, fătulos, e ca şi intrat în post.  Şi totul s-a întâmplat pe fondul unei alte  blasfemii,  un necredincios, un păgân  a scos securea războiului în ziua de Lăsatul secului. Se petrecuse în urbea de sub PIETRICICA, unde ŞORIC-ul face legea, se dă mai mare decât este, chiar şi decât e TOBĂ. De ce s-a ajuns aici? Nu se ştie  că ŞORIC şi TOBĂ nici nu trebuie pomeniţi în POST? Până de ignat,  IGAŞ le va fi naşul! 

Flămând şi exaltat

Lui Grigore Flămându îi trecuse şi timpul în care a beneficiat de mila STAT-ului. După ajutor de şomaj ce ajutor să mai vină? Au venit cei de la GAZ şi i-au înfundat ţeava. Nu l-a afectat tare, se poate trăi şi fără gaz. Venise vremea să doarmă într-o atmosferă curată, fără resturi de gaze arse. 

La două zile, depărtare dintre mese, îşi frigea oul în tigaia de pe reşoul electric. Între cele două rare mese îşi omora timpul, stând în faţa televizorului. Nu urmărea nimic altceva decât emisiuni sportive, adică fotbal. Multe dintre meciuri le vedea de câteva ori, în reluare, fiindcă avea pe cablu multe canale sportive. Adormea cu Steaua şi se trezea cu Gaz Metan ... Ce-i mai înjura pe ăştia de la GAZ! 

Nu a durat mult acest nou mod de viaţă. Au venit cei de la LUMINĂ şi l-au scurtcircuitat, mai degrabă l-au lăsat în gol. Fără curent la priză eşti ca peştele pe uscat. Îţi numeri zilele... S-a dus să le spună celor de la CABLU să vină să-i taie legătura. Ăia chiar nu aveau de unde să ştie că lui Grigore Flămându îi bătea vântul prin prize... Mânca mâncarea rar şi rece, se culca în patul rece, se scula rece, ecranul era  negru ... 

Se apropia meciul Stelei cu olandezii de la Utrecht, se juca în Ghencea. Grigore  Flămându îşi frământă mintea, să găsească o cale de a vedea meciul ... Când ai mai tot timpul stomacul gol, mintea e tot timpul trează, merge brici. Grigore Flămându se sculă de dimineaţă, nu trebuia să se mai îmbrace, luă doar un rucsac în spate, aşa pentru a avea aliură de drumeag, ieşi din casa rece, părăsi oraşul-închisoare, întră în pădurea mărginaşă, ţinu poteca cu triunghi roşu, apoi cu pătrat galben, şi după vreo juma de zi de mers, pe cărare cu cerc portocaliu, ajunse sus, sus de tot pe vârful Postăvarul. Era o zi minunată de toamnă. Cerul te acoperea cu o pânză de un albastru... infinit, de se vedea departe dincolo de orizont ... Nu se înserase, aşa că oricât se chinui Grigore Flămându, nu putea să vadă ...stadionul din Ghencea. Aşteptă să vină noaptea ...să se aprindă nocturna. 

Nu se plictisea, aştepta călare pe o stâncă deasupra prăpastiei. Un urs flămând se apropie cu gândul de a se ospăta. Nici nu a schiţat un gest de căţărare, a mirosit că Grigoe Flămându are stomacul gol. A mai stat un timp să-şi ţină de urât, apoi cănd luceafărul apăru deasupra orizontului, ursul se depărta agale, mârâind în blana cafenie ...

De foame, sau de spaima ce i-o trase ursul, Grigore Flămându aţipi ... Era flămând după fotbal. Visă că e în faţa televizorului, şi căuta din telecomandă canalul pe care se transmitea meciul. De ciudă că nu-l găsise se trezi. 

Nu simţi frigul, era obişnit cu aerul rece de acasă. Se frecă la ochi ... se minună, săracul! 

În faţă avea un ecran mare plin cu stele ... la marginea de jos, un dreptunghi luminos, ca un teren de fotbal ... Da!, Griogore Flămându vedea stadionul din Ghencea! Nu desluşea numerele jucătorilor, dar îi ştia după cum aleargă... Nu vedea mingea , dar când stadionul a luat foc, de la petarde, a simţit bucuria imensă a golului mult aşteptat. 

Exaltat, Griogore Flămându a sărit în sus, ţopăind de bucurie, de pe vîrf de stâncă ... GOOOL! ...

Cine pe cine, cine cu cine

E de tot plânsul  ce s-a întâmplat astăzi, duminică 7 noiembrie, la amiază! Când trupul neînsufleţit al poetului Adrian Păunescu se afla în biserica Boteanu, venise acolo de la Ateneu, unde poposise de cu seară, la  televiziunea publică, care nu transmitea acest eveniment în direct,  se derula Ultima ediţie ( !?)  cu un moderator  de la ştirile de pe  programul doi,  şi cu esistul Andrei Cornea   invitat de onoare şi nu chiar din întâmplare ...

 Acesta  se arătă  revoltat, indignat  că s-a permis depunerea sicriului  la Ateneu., că Ateneul este instituţie  a statului  şi  nu este privată... Cum de s-a permis aşa ceva? se întreba pe sine eseistul de la Dielema Veche.  Ştiam că filozofii sunt mai sofisticaţi, nu aruncă  ocări, de felul: un poet medicru, un manipulator de mase, şi  nu pălumieşte un om  al cărui trup nici nu ajunsese la locul de veci. Cât a trăit poetul, de  ce nu avut bărbăţia să-i vorbească în faţă?   Acesta e doar un semnal, e doar începutul denigrărilor din partea acelor care nu s-au ridicat niciodată la înălţimea omului, poetului Adrian Păunescu. Ultima ediţie va fi, cred, şi  ultima. A venit din nimic, şi a plecat doar după câteva minute. Mai sunt şi creştini la tevere! … De ce Ateneul a căpătat tentă portocalie? Or fi de vină culorile toamnei?

Visul duşmanilor s-a împlinit: nu mai pot ieşi din casă, cum aş fi putut până ieri. Să fie liniştiţi, eu devin un caz clasat pentru domniile lor.  ( Adrian Păunescu,  Scrisoare către urmaşii mei   )

În cimitirul Bellu, pe Aleea Scriitorilor, Andrei Păunescu este vecin cu  Mihai Eminescu şi Nichita Stănescu!

Am citit:
Corina Creţu - Dor de Păunescu

Durerea femeiască, scrisă de Adrian Păunescu, o cântă Tatiana Stepa:

nemurire

nemuri-va izvorul, nemuri-va codrul, nemuri-va  doina, nemuri-va dorul, nemuri-va cântul, nemuri-va poetul … eminescu de-ar fi avut un fiu,  l-ar fi chemat  nichita, sau  adrian ... nemurire!

Pasărea clujeană mălai bavarez visează

Cum de s-a  ajuns în această situaţie, întinsă pe toată gama - de la onorantă la  jenantă? Să vină nemţii de la Bayern, vicecampioni ai Ligii Campionilor,  să se joace şi să-i joace pe ceferişti,  pe iarba de acasă, pe terenul  Gruia din Cluj! 

Louis van Gaal al lor, al nemţilor de la Bayern, opus Sorin vai Cârţu al nostru, al cheferiştilor de la Cluj!   

Nemţii  nu au venit cu aşii  lor, cu oamenii de gol. Au venit cu autocarul jumătate gol, sau jumătate plin, depinde de nivelul de cultură al depresiei din cele două tabere. Clujenii l-au văzut, trecând pe uliţa principală,  că-i jumătate gol. Ca aşa suntem noi! 

Franz Bechenbauer, Hagiul  nemţilor, din câteva vorbe bine ticluite, i-a adormit pe feroviari, parcă le-ar fi pus picături de odoleană în ceai: 

-  I-am lăsat acasă, în infirmerie,  pe  jucătorii de bază, de vază, aşa că aveţi ocazia  să ne bateţi! ... 

Ai lui Cârţu s-au lăsat  tocaţi ca pe varză!

Ocazia, această pasăre rară,  a zburat mai întâi ca un vultur, în cercuri,  deasupra gazonului, apoi ca o coţofană fâlfâind din aripile grele, şi în final s-a prăbuşit ca o stăncuţă  lovită în aripă de glonţul neputinţei, şi s-a  înfipt cu clonţul în iarba din spatele porţii lui ...Stăncioiu! A mai din aripi, un timp, până a auzit fluerul cheferistului: -

Feriţi linia întâi! ... Champions League.

Pasărea clujeană mălai munchenesc visă!  

Cele fără de cuvinte

Numai omul are grai. Furnica are? N-are! Dar nici că  i-ar trebui. Ar avea ea timp de  pălăvrăgeală? Dacă am avea răbdare, nu numai timp, să ne aplecăm, să privim de aproape un  muşuroi,  nu vom zări  două furnici  să stea la poveşti, să bârfească. Ar  avea dreptul să se oprească ca să-şi tragă sufletul, cum spunem noi, cei cu grai, adesea.

Dar numai furnica n-are grai? N-are nici melcul şi nici iepurele, nici râma şi nici şarpele, nici boul şi nici tigrul, nici găina şi nici vulpea. Nu au!, dar cand se intalnesc negrăitoarele, oare ce gândesc? E prea mult spus.  Să zicem - ce simt ele? Poate au un limbaj al lor. Nu cred că depunem un efort prea mare, noi, fiinte inteligente, pentru a intui ce işi spun pe limba lor, necuvântătoarele.

Doi melci de se intâlnesc, discută vrute şi nevrute, ca să le  treacă mai uşor timpul. De fapt ei nici nu trebuie să se oprească pentru a pălăvrăgi. Ei când merg parc-ar sta. Oricum, ei se înteleg de minune. Între ei există o pace veşnică. Aţi văzut doi melci să se ia la trântă, să-şi strice unuia altuia casa? Nu sunt invidioşi unul pe altul. Adevărul e că toţi arată la fel. Nu este unul mai urât ca  altul. Au şi casele aceeaşi linie arhitectonică.

Mult mai interesant de ştiut ar fi, ce ii spune melcul unei râme atunci cand aceasta se târâie pe lângă el? Sau pur şi simplu ei se neglijează: - Nu te-am vazut, nu m-ai vazut!

Dintre cele doua târâtoare (scuzati termenul!) mai degrabă râma ar avea ceva de spus. Şi nu din invidie.

Ce!, ea n-ar putea să ducă-n spinare o casa! Dar decât să se plimbe toată ziua cu ditamai imobilul  în spinare, tot mai bine e să se strecoare cu uşurinţă,  să intre repede-n pamânt, nu neapărat de ruşine, ci pentru că acolo se simte ea mai bine, sub pământ e raiul ei. 

Şi mai cred că melcul, în bunătatea lui nemăsurată,  nu are faţă de râmă un sentiment  de repulsie, mai degrabă de milă:  - Râma nu are nici cap şi nici coadă, aşa că nu e de mirare că nu are nici casă! Sigur că da,  melcul are toate motivele sa gândeasca aşa. Dacă din întamplare un melc şi-o râmă se-ntâlnesc în cale, el şi ea   nu au mai nimic să-şi spună.

Până când omul va născoci un traductor, care să transforme semnalele electice, transmise de creierele necuvântătoarelor, în cuvinte,  ar trebui să intuim ce işi transmit unele altora atunci când se întâlnesc.

Ce iş spun boii între ei nu ne interesează atât  cât ne-ar interesa ce işi spun, dacă mai au timp, doi tauri  sau doi berbeci, când  se bufnesc, se trântesc din gelozie pentru o vacă,  respectiv pentru o oaie. În acest caz nici n-am avea  nevoie de traductor. 

Ar fi tot atât de interesant, pentru  noi, fiinţele grăitoare, ce îi spune melcul unei furnici când micuţa-hărnicuţa, se urcă pe casa lui şi tropăie, sau  când îl muşcă de părţiele lui moi!

Mergeti de vedeti cum e  si in  lumea lor !

Între a săpa şi a croşeta

Un partid din opoziţie a iniţiat un proiect de lege pentru un TVA de 5 procente la alimentele de bază. Legea a fost votată ieri de Camera Deputaţilor. Legea a trecut, urmează să fie promulgată. Nu trecea dacă nu ar fi votat în favoarea propunerii şi deputaţi ai puterii. Ce să însemne? Mai întâi, după cum se vede, cu fiece zi ce trece, barca puterii ia tot mai multă apă, şi pompele din dealul Cotrocenilor nu mai fac faţă. Apoi, după cum se anticipează, când cei din actuala opoziţie vor ajunge la putere, îi vor chema în istanţă pe cei din actuala putere, pentru subminarea nivelului de trai.

Unii dintre pedeleii care au votat ieri în favoarea legii, astăzi s-au dezis. Nu au ştiut ce au votat! Curat murdar! Să nu regrete, mai târziu! Pedeapsa -muncă în folosul comunităţii- v-a fi nuanţată, de la a săpa un tunel pe sub Munţii Carpaţi ( de la autostradă ne luăm gândul), şi până la a croşeta pulovere şi ciorapi. Cine a votat şi s-a dezis apoi, va trece la târnăcop.

Dacă Elena Udrea nu se va dezice va avea mari şanse să (ne) croşeteze. Ea ştie bine cu andrelele! A dat probă la televizor. Pe bune! Nu avem noi lână cât ar fi putea ea să croşeteze. Cererea de pulovere şi ciorapi de lână va fi mare. Iarna care vine, după cum prevăd meteorologii de pretundindeni, va fi cea mai năprasnică dintre ultimele o sută de ierni. Dacă va depăşi norma, nu se ştie cu cât i se va diminua pedeapsa, dar va fi o şansă mare să ieşim din criză. Va creşte exportul de ciorapi de lână. Iarna va fi grea în toată Europa.

Viitor de lână ţara noastră are!

Un scenă dintr-un viitor apropiat:  Femina de Ioan Usca

Judecă şi tu!

În astă seară, la TVR1 am urmărit noua emisiune de toamnă:    “Judecă tu!”

 “Avem nevoie de capitalism în România? “  a fost întrebarea serii, dezbătută de către moderatoarea  Irina Păcurariu, (neschimbată),  împreună cu patru  invitaţi,  permanenţi, (  nu s-au ridicat din fotolii până la finele emisiunii) : un filozof - Andrei Cornea,  un eseist,-Mihail Neamţu, un om de afceri -Doru Lionăchescu şi Cristina Stănciulescu - redactor şef la revista Viva,  şi alţi trei,  invitaţi, navetişti: mai întâi liderul de sindicat  Dumitru Costin (nu Miron), apoi analistul Liviu Voinea şi în final Florin Pogonaru, presedintele oamenilor de afaceri români. 

Spre final, am văzut cum ultimul invitat,   Florin Pogonaru,  a băut din paharul cu apă aflat pe masa din faţa fotoliului său, pe care stătuse  înainte analistul Liviu Voinea,   iar  înaintea acestuia liderul de sindicat.

După stingerea emisiunii, am rămas cu această imagine, şi cu o întrebare: o fi băut toţi trei din  acelaşi pahar?

Până voi găsi înregistrarea video a emisiunii, cred că da! şi în baza acestei supoziţii  înseamnă  că   avem nevoie  de capitalism şi nu de socialism!

Cioca-Boca

Pe imaşul de lângă satul Cioca-Boca, unde şi pe mâţă o apucă strechea, s-a răsturnat automotocarul copilotat de Ponta. Din poziţia răsturnat peste cap a bolidului cu patru roţi, El Lidero a ieşit cu faţa curată, nevătămat.

În acele clipe de rostogolire, necontrolată de către pilot, copilotul a văzut stele verzi, şi printre ele, o cruce strălucindu-i. Aşa se explică că acest eveniment petrecut la graniţa paranormalului, nu l-a speriat, ci din contră, l-a îndîrjit.

El va continua lupta începută înainte de-a avea această revelaţie din poziţia rostogolit, de a-l răsturna pe Boc, prin moţiune de cenzură.

Dacă Boc, copilotul auto-moto-guvern-ului băsăscian, va fi trîntit, sper să nu se mai ridice, să nu mai fie lăsat, şi asta pentru a nu ştiu cîta oară, să copiloteze. Pentru a nu mai avea această nedorită surpriză, ar trebui ca liderul opoziţiei, călit în răsturnări, să-l trântească pe copilotul Boc, de să-i zboare fulgii din pilotă ca să nu-i mai fie, nici moale, nici cald, la iarnă.

Dacă aşa se va întîmpla, cine ştie să citească în stele mă poate contrazice, satul Cioca-Boca va fi medaliat de către viitorul preşedinte cu ordinul Crucea Victoriei...

Îmi fac şi eu o cruce, zicându-mi: - Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Să mai fie o minune: pe imaşul de lîngă Piaţa Victoriei copilotul Boc să se răstoarne cu auto-moto-carro!

Din satul Cioca-Boca, pe o scurtătură, se poate ajunge la … Margina !

Cîinele a priceput

În ultimul timp, cîinele era de nerecunoscut. Nu se mai speriau de el nici mîţele. Ajunsese ca la afrontul felin, o ploaie cu stropi de salivă, el să răspundă doar cu un mîrîit anemic. Tocmai el, cel care înspăimînta atunci cînd, proptit cu picioarele din faţă, cu toţi muşchii încordaţi, îşi dezvelea caninii mîrîind, ca o mobră, de le zbîrlea părul pe spate patrupedelor masculine.

În ziua aceea, stăpînul îl lăsase, întins pe covorul plin cu păr, în faţa televizorului. Îi pusese doar apă în farfuria de alăturea. Era lingav, nu mai mînca. Nu mai suporta să ţină pe cap chipiul, ca în zilele lui de mare crai canin. Sleit de puteri, el îşi trecea timpul mijind ochii la televizor, deşi nu-i mai aducea nicio plăcere canină. Nu-l mai interesa nici să butoneze telecomanda, aşa cum îi plăcea cîndva să apese cu laba pe butonul cu săgeată, pînă ajungea la planeta animalelor, unde privea la o piţipoancă de căţea participantă la un concurs de frumuseţe canină pînă i se scurgeau balele...

Cînd se-ntorsese stăpânul, cîinele nu mai era la locul lui, şi nici altundeva prin casă. Televizorul era deschis pe un canal de ştiri. Se dezbătea manifestarea poliţiştilor, întorcînd pe toate feţele lozinca pe care aceştia o strigaseră:

- Ieşi afară javră ordinară!

Cîinele a priceput! A ieşit. A plecat pentru totdeauna. A dispărut. Stăpînul lui nici nu schiţă vreo intenţie să iese să-l caute. El ştia că zilele lui sunt numărate. Dar nu se aşteptase să fie în stare să facă aşa ceva. Deşi arăta jalnic- era slăbit, îi cădea părul- a dovedit un simţămînt mai înalt decît al unora dintre oameni.

Înlăturaţi!

O spun direct, nu pe ocolite. Nu vreau să fiu pe de lături. Dar nici nu voi să intru în lături. Nu intra în lături că te mănîncă porcul. Dacă ai intrat în latura lui nu ai decît să te speli, altceva ce ai mai putea să faci dacă nu ai avut tăria să stai pe de lături. Ce vremuri zoioase,  murdare ca lăturile. Greu se  înlătură. Te fereşti să intri în lături, dar nici nu ştii  pe ce latură să te postezi. Desigur, mulţi sau multe sunt tenţaţi sau tentate să nu stea pe de lături, şi prea tîrziu se trezesc că au intrat în lăturile rîtului, sunt pe  un loc rîtos. Unii ţin laturile. Fericiţi sunt cei de pe lături, că a lor va fi laturea! După cum se vede, problema are mai multe laturi. Depinde pe ce latură eşti sau în ce latură ai nimerit. Fiecare cu  lăturile unghiului lui de  vedere. Cine se mai lătură astăzi unei cauze nobile. Dacă el nu intră în latura ta, nici tu să nu intri în latura lui. Clar? Hm! Destul de neclar! Nu voi să mă proţăpesc. Lătura-m-aş şi n-am cui, lătura-m-aş codrului! În lături cu ei! Înlăturaţi!

Bude offline

Ce poate fi mai expresiv, decît o vatră  încojurată de bude offline, o masă a neplăcerii, o masă a budelor false. Ce te nelinişteşte?

La ceas de taină, oare cîţi dintre aleşii neamului, constipaţi, conjuraţi, aferaţi s-au strîns în jurul unei atare vetre pentru a pune ţara la cale, pentru a o pîrjoli?

Iată, aceasta este masa la care se face politica la nivelul cel mai de jos!
Hai, să nu fim indiferenţi, să nu ne resemnăm!
Nu ajunge doar un singur par la un car de bude!

Pruna şi ţelina

Unde sunt cerşetorii noştri, ştim! Bîntuiesc prin Vest! Nu ştim cîţi sunt, deşi Vestul în ultima vreme, ne ajută, îi inventariază, îi îmbarcă şi ni-i trimit acasă. Şi cu asta ce-am făcut? cum zicea cîndva  C. Tănase. 

Ca antiteză, eu voi să ştiu unde ne sunt cercetătorii! În Vestul îndepărtat Măria Ta!, ar răspunde cineva din sala de cinema. 

Ei cînd vor veni acasă? Normal ar trebui să vină de voie, nu trimişi. Să vină să încline balanţa înspre bine, să vină să facă studii ştiinţifice. Dar câte nu sunt de analizat, de sintetizat, de aplicat… Nu ? 

Ce influenţă au fazele Lunii asupra ridichii se cunoaşte. Dar de rolul pe care îl are pruna asupra  sexualităţii, puţini ştiu. Mă exasperează cu cîtă abnegaţie cercetătorii din alte ţări, dezvoltate (aşa se spune), se apleacă asupra prunei, o cercetează, o expertizează. Pruna ! un fruct atât de exploatat la noi.

Potrivit unui studiu publicat în Jurnalul Britanic de Nutriţie , aceste fructe previn îngroşarea vaselor de sînge, curăţă arterele şi îmbunătăţesc circulaţia, ceea ce duce la o creştere a libidoului, spune Robert Fried, coautorul cărţii « Great Food, Great Sex » (sursa : ziarul Gândul).

Dacă prunele lor fac asemenea minuni, ale noastre,  care sunt de zece ori mai gustoase, câte grozăvii ar trebui să facă?

La noi, cine are prune şi nu mănîncă cu îndestulare pentru a vedea dacă... înseamnă că le strânge pentru cazanul de ţuică. De unde să ştie românul de rolul prunii ca afrodisiac! Dacă e aşa înseamnă că pruna e soră sau frate cu ţelina. La noi nu se fac studii de asemenea anvergură ! Şi avem o grădină mare de o parte şi de alta a munţilor Carpaţi. Se bănuie că şi ceapa şi ardeiul iute ar putea să se înrudească cu pruna! 

Dar vreau să aflu dintr-un studiu elevat elaborat de un grup de cercetători autohtoni. De ce la noi nu s-ar studia dacă gutuia sau gulia ar avea influenţe similare cu pruna? Dacă da, atunci nu s-ar mai mânca în draci prune şi nu s-ar diminua cantitatea de ţuică de pe piaţă. Rezultatele mai trebuie şi publicate. Este adevărat că nu avem reviste de specialitate de notorietate, dar s-ar putea publica într-o revistă mondenă. Avem destule, deşi sunt de un altfel de notorietate …

Cine ştie, va veni o zi, cînd Vestul ni-i va trimite acasă! Motive vor găsi ei, nu trebuie să le inventăm noi. 

Îi aşteptăm! Să ne spună dacă în adevăr aşa stă treaba cu pruna!

Vin stelele toamnei

hai, vino şi tu!
să culegem stelele toamnei,
ele cad frânte, sătule de traiul vegetal,
dornice de marele repaus.
 să ne grăbim!
 roua dimineţii le va da  sărutul.
hai, vino! să ne întâlnim iară
pe poteca cu stele ruginii!

Festivalul Naţional de Umor "Ion Cănăvoiu"

 Consiliul Judeşean Gorj, Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale, Biblioteca Judeţeană "Christian Tell", Şcoala Populară de Artă, Asociaţia Epigramiştilor din România, Asdociaţia Naţională a caricaturiştilor, Grupul de publicaţii "Flacăra", Liga Culturală "Fiii Gorjului", Consiliul local şi Primăria Runcu, Societatea Umoriştilor Gorjeni organizează, în perioada 22-24 oct. 2010, ediţia a XVIII-a a Festivalului Naţional de Umor  "Ion Cănăvoiu".

 Manifestarea este deschisă umoriştilor - profesionişti sau neprofesionişti- pe următoarele secţiuni:

1. Concurs de volum, concurs pentru cea mai bună carte de umor a anului;

Participă volumele de umor (epigramă, fabulă, proză scurtă/poezie umoristică ...) tipărite în perioada oct. 2009- oct. 2010.

2. Concurs de epigramă;

Se concurează cu 10 epigrame, câte 2 pe temele: "Piaţa şi Viaţa" şi "Norocul e o fată uşuratică", iar celelalte pe teme libere.

3. Concurs de fabule;

Se concurează cu 3 fabule.

4. Concurs de proză scurtă;

3 proze de  maximum3 pagini fiecare.

5. Concurs de parodie/poezie umoristică;

Câte 5 creaţii.

6. Concurs de caricatură/fotografie umoristică;

Se vor trimite minimum 5 caricaturi/fotografii, de format A4 în passepartou, pe teme libere.

Autorii interesaţi de concurs îşi vor trimite lucrările într-un singur exemplar, pe adresa: Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Gorj, str. Calea Eroilor 15, Târgu Jiu, cod 210135, Gorj, până la data de 18 octombrie 2010 (data poştei).

Vor fi respectate obişnuitele condiţii ale secretului participării (plicul mare cu motto, lucrăriele nesemnate, doar cu motto, plicul mic sigilat cu motto şi adresa în interior, obligatoriu va fi menţioant un telefon de contact). Pentru secţiunile volum şi caricatură condiţia de "motto" se exclude.

Un juriu local va selecta lucrările pentru fieacre secţiune şi vor fi propuse spre ierarhizare juriului naţinal al Festivalului, care include personalităţi ale umorului românesc pentru fiecare din cele patru secţiuni.

Vor fi acordate premii în abni pentru toate secţiunile. 

Câştigătorii şi invitaţii vor fi anunţaţi telefonic  sau telegrafic în timp util, pentru a fi prezenţi la festivitatea de premiere, din ziua de 24 octombrie a.c. Contravaloarea premiilor nu se expediază prin poştă.

Informaţii suplimentare la telefoanele:

0253.21.37.10 (Centrul Jud. pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţioanle);

0721.370.057  (Ion Cepoi- Director CJCPCT);

0766.715.938 (Constantin Popescu);

0227.930.333 (Viorel Surdoiu)

                                                                                                             

Sursa :  Revista REBUS nr.9 sept. 2010.

"Cobra Regală" scrisă de  Ion Cănăvoiu (n. 1932- d. 1992), o carte cu  epigrame,  publicată  postum, 1994.

  Unei poetese

Cartea ce mi-ai dăruit-o
Avea filele tăiate...
Nici aici, cum vezi, iubito,
N-am avut întâietate.

 

Singularitate

Într-o clipă, omenirea a rămas fără electricitate. Sarcina electrică a fost distrusă de acea forţă superioară care o zămislise. În acea clipă au murit subit toate echipamentele ce trăiau cu energie de la priză: calculatorul, televizorul,  radioul,  frigiderul, maşina automată de spălat, centrala termică,  prăjitorul  de pâine, automatul de cafea, fierul de călcat, uscătorul de păr, maşina de tuns, aspiratorul, lustra  şi alte echipamente numite, generic, electrice. Toate acestea au devenit inutilizabile. Erau moarte.  Pentru omenire  timpul se oprise, brusc, în aceeaşi clipă când divinitatea ascunsese electricitatea. Din inerţie, fără să conştientizeze, omul, acolo în casa lui,  a mai tras de timp, l-a lungit ca pe un elastic. El a  crezut că este o pană de curent, şi a luat telefonul să sune la deranjamente. Telefonul celular era mort, de fapt erau stinse  toate telefoanele din casă. Deşi avea acumulatoarele încărcate, bine! poate nu toate, dar din patru telefoane unul tot ar fi trebuit să aibă alimentare. Şi tot nu credea omul că timpul se opise-n loc. De ce ? Ceasul cu pendula mergea. El nu avea nevoie de electricitate. Era un ceas vechi rămas moştemire din tată-n fiu. Omul dacă s-ar fi uitat mai atent, ar fi rămas mut de uimire: acele ceasului se mişcau invers de cum e firesc să meargă un ceas! Deci timpul nu numai că se oprise în loc dar o luase îndărăt. Ceasul ticăia normal, dar acele se mişcau invers. Omul a dat  buzna afară, să ia maşina din parcare, să meargă la Electrica, să reclame pana de curent. Cheie în contact! Stupoare! Lipsă semnalizare la bord, lipsă lumini. Lipsă baterie? Nu! Bateria era la locul ei! Omul nu ştia că divinitatea anulase electricitatea.  A lăsat maşina şi uimit, mâhnit, îngrozit, speriat, alarmat, agitat a plecat pe jos! Omul s- a alăturat altor oameni, s-a format de îndată o mare de oameni agitată, o gloată. Pe străzi maşini abandonate…  şi o căruţă trasă de o gloabă de cal, bătut cu biciul de căruţaş, se strecura printre maşini mici şi mari, toate rămase blocate din acel  moment când electricitatea nu mai exista ca fenomen.  Unul mai  înţelept,  todeauna în momentele cruciale ale omenirii apar înţelepţii, s-a ferit din calea căruţii, a schiţat  o plecăciune săltându-şi cipilica de pe cap. Era omul căruia divinitatea l-a stropit cu un pic de viziune, şi i-a arătat în ce sens va merge omenirea… Lumea începuse să călătorească în trecut,  unii foarte repede, o sută de ani pe oră,  alţii la trapul calului, fiecare după tehnologia avută în dotare la momentul când divinitatea ascunsese electricitatea...

Poate dacă oamenii, cei  credincioşi, cerau ajutor de la divinitate: Tatăl nostru care eşti în ceruri ... dă-ne nouă astăzi sarcina electrică cea de toate zilele! ...Cine să fi ştiut?!

Codul lui Oreste

David Bruce Hughes

Filosofia ospăţului

Dacă nu aş fi citit Extremele culinare ale vieţii , autor Gabriel Liiceanu,  aş fi rămas cu părerea că un poet consacrat, tot aşa  şi un compozitor sau filosof , nu este preocupat de partea prozaică a vieţii lui:  de cum se îmbracă, cât şi unde doarme, de cum şi cât mănâncă … 

- Domnule Schopenhauer, nu numai raţiunea este  unicul drum spre fericire!

Extremele culinare ale vieţii- frugalitatea şi desfrîul - le-am trăit în două ocazii apropiate în timp şi într-un mod perfect paradoxal: în anii '80, cel mai sumar prînz l-am experimentat într-o ţară a opulenţei (Germania), iar cea mai barocă cină, într-o ţară a « mizeriei » (România).

În 1984, eram la Heidelberg cu Andrei Pleşu, în ultimele luni ale bursei Humboldt. Sîntem invitaţi de o prietenă comună din Germania la o reuniune de familie, în vila părinţilor ei dintr-un orăşel de pe malul lacului Konstanz. Tatăl prietenei era directorul Institutului Max Planck din München, iar vila unde am fost invitaţi avea o superbă grădină care dădea spre lac. 

Cînd am ajuns, masa era deja întinsă într-un chioşc şi toţi membrii familiei - gazdele (generaţia trecută de 60 de ani), copiii lor, adunaţi de prin diferite ţări ale Europei unde-şi aveau jobul, şi copiii acestora - ne aşteptau în grădină. Eram, parcă, adulţi şi copii, vreo 12 persoane. Pleşu, cu gîndul la ospăţul care urma să-nceapă, era destul de trist, pentru că invitaţia îl prinsese în prima săptămînă a dietei Scarsdale: în ziua aceea, la prînz, avea pui cu salată şi, extrem de conştiincios, venise, într-un pacheţel, cu porţia de pui, spunîndu-şi că din partea gazdelor va exista o deplină înţelegere pentru rigoarea lui alimentară. 

Şi masa a început. A fost adus un castron mare, plin cu salată verde. Trecîndu-l din mînă în mînă, fiecare şi-a pus în farfurie două-trei frunze de salată. După ce a făcut turul mesei, castronul s-a golit şi am început cu toţii, cu un aer oarecum pios şi preocupat, să mîncăm, pe-ndelete, frunzele de salată. Episodul nu a durat, totuşi, cu conversaţie cu tot, mai mult de cîteva minute. Apoi am aşteptat cuminţi pînă cînd doamna casei a apărut din bucătărie cu o bucată de pulpă de porc la cuptor, nu mai mare de 1 kilogram. «Kurt», i s-a adresat ea soţului ei, «am să te rog să tai tu friptura». 

Apoi, către noi: «Se pricepe grozav la tăiat friptură!». 

Directorul Institutului Max Planck din München s-a sculat în picioare, a luat platoul în faţă şi cu un cuţit cu lama lungă a început să taie carnea în felii nu mai groase de cîţiva milimetri. 

Era un adevărat maestru: nu am văzut niciodată o friptură de porc tăiată atît de subţire. Pe măsură ce tăia, fiecare îşi primea în farfurie felia de carne cît coala de hîrtie. O bucată cam de două degete a rămas mai departe, netăiată, pe platou şi a poposit, stingheră, în mijlocul mesei. În timp ce unul dintre copii umplea conştiincios paharele dintr-o carafă cu apă de la robinet, un castron cu cartofi a făcut turul mesei şi fiecare ne-am pomenit cu o jumătate de cartof alături de pojghiţa de carne. Cu un Guten Appetit! rostit voios de directorul Institutului, s-a dat semnalul pentru atacarea felului al doilea. Ţin minte că am terminat carnea şi jumătatea de cartof din trei înghiţituri, fără să manifest, însă, vreo formă de lăcomie. Apoi, am simţit cum urcă în mine, devastatoare, foamea. 

Pleşu, care stătea la masă lîngă mine, a văzut pesemne disperarea care-mi apăruse pe chip. Cu gesturi delicate, sub masă, a desfăcut pacheţelul cu carnea de pui şi mi-a strecurat o bucăţică. «Băi, mănîncă şi asta, mi-a şoptit, c-o să ţi se facă rău. Eşti livid». Am aruncat în gură, pe furiş, bucăţica de pui, zîmbind între timp politicos şi avînd aerul că sînt interesat de conversaţie. Masa nu durase, cu tăiatul fripturii cu tot, mai mult de zece minute. Farfuriile goale străluceau acum în faţa noastră. 

Şi-atunci s-a-ntîmplat ceva de necrezut. Directorul Institutului Max Planck s-a lăsat pe spătarul scaunului, parcă doborît de opulenţa prînzului, şi, cu mîinile la ceafă, a rostit satisfăcut: Ich könnte sagen, wir haben wunderbar gegessen! - Und denke nur, Schätzchen - îi răspunse doamna -, daß du Furcht hattest ein Kilo Fleisch wäre nicht genug. Wir haben noch was für morgen. («-Aş zice c-am mîncat excelent!» «-Şi cînd te gîndeşti, dragul meu, că te temeai că n-o să ne-ajungă 1 kilogram de carne. A mai rămas şi pentru mîine». 

Peste cîteva luni eram în ţară. In casa chirurgului , colecţionar împătimit de pictură şi bun prieten cu prietenul nostru, pictorul Horia Bernea. De bucuria revenirii noastre în ţară, Bernea ne propune să facem un salt pînă la Brad şi să sărbătorim aşa cum se cuvine revederea. «N-aţi trăit voi aşa ceva de cînd v-aţi născut!» ne-a asigurat el, şi ne-am urcat în Käfer-ul lui. Seara, către ora 7, eram în casa doctorului. 

Era o casă cu un singur nivel, cu camere multe şi o curte mare. Separat, un «atelier»-pinacotecă, în care doctorul îşi rînduise cu grijă comorile. Bernea ne-a prevenit de pe drum că la masă nu vor sta decît bărbaţii: tatăl doctorului, doctorul şi noi, cei veniţi din Bucureşti. Şi că, în timpul mesei, soţia doctorului, purtînd, special pentru acest eveniment, perucă albă, se va afla în spatele scaunului invitaţilor, urmărind ca totul să decurgă cum trebuie. Şi într-adevăr, la puţină vreme după ce am ajuns, am fost poftiţi la masă într-o spaţioasă sufragerie. Nu înainte, însă, de a ni se prezenta bucătăria - un adevărat laborator cu pereţii tapetaţi de rafturi pline cu cratiţe strălucitoare - şi cămara, din care mi-au rămas în minte şiragurile de cîrnaţi şi şunci afumate atîrnînd din tavan, brînzeturile în coajă şi borcanele mari, din acelea pentru murături, pline cu ouă. Masa a început cu gustări: pateuri cu carne şi cu brînză, buşeuri cu ciuperci, platouri cu chifteluţe, rulouri de şuncă umplute cu salată de boeuf şi alte platouri cu diferite soiuri de cîrnaţi. Toate stropite cu o palincă de pere. A venit apoi un borş de perişoare cu smîntînă. Bernea avusese dreptate: soţia domnului doctor, împodobită cu o perucă albă, trecea prin spatele fiecărui scaun şi se oprea cînd la unul, cînd la altul dintre musafiri, preluînd, oarecum, perspectiva acestuia asupra mesei şi urmărind, totodată, dacă îi lipseşte ceva. Mă încerca o oarecare nelinişte cînd îi simţeam mîinile strîngîndu-se pe spătarul scaunului meu şi cînd o voce şoptită mă întreba dacă totul este în ordine. Totul era, desigur, în ordine, dar cina ameninţa să ia o turnură ucigaşă. Au urmat sărmăluţe în foi de ştevie, apoi căprioară la tavă cu sos de capere. Prietenii mei erau în extaz. Începusem să gîfîi. Trecuse de miezul nopţii, cînd a apărut un uriaş tort, alb ca neaua şi ornat cu felii de portocală proaspătă. După ce Bernea, gurmand şi băutor de nădejde, ca să mai bea «cîteva şpriţuri rosé», a revenit scurt la cîrnăciorii de la începutul mesei, ne-am retras, mai corect spus ne-am tîrît, în dormitoarele noastre. Şi a venit a doua zi, pe care aveam să o petrecem tot la Brad. Programul era deja făcut: după micul dejun, urma să facem o excursie pînă la «gorunul lui Horia», apoi, pentru a vedea cruci de piatră din Secolul al XIV-lea, în cimitirul vechi din Brad. Pe la ora 11 dimineaţa eram apţi pentru «micul dejun», dacă acest nume se potriveşte cu ceea ce a urmat. Am fost puşi la masă, de astă dată în spaţioasa bucătărie-laborator. Masa era mare, aşa încît în mijlocul ei încăpeau (cu greu, ce-i drept) «gustările», aliniate pe căprării, destinate micului dejun: rînduri de brînzeturi, rînduri de cîrnaţi, altele de pateuri, rînduri de dulceţuri şi miere, lapte dulce şi lapte bătut, iaurturi, ouă fierte şi... palinci. Dar, înainte de a ne decide noi pe unde să atacăm deasa pădure de mîncăruri de pe masă, ne-am pomenit în farfurii cu două perechi de «vişle», crenvurşti ardeleneşti făcuţi din carne de capră. Pleşu a continuat cu o cană cu lapte şi un ţoi de palincă, o intrare lichidă destul de ambiguă, care avea, însă, avantajul că era deschiderea şi către partea mai angelică a micului dejun - dulceţurile - şi către cea drăcească - brînzeturile tari şi cîrnăţăria. Episodul alimentar matinal nu a durat mai mult de o oră şi jumătate, aşa încît, spre ora 1, ne-am început excursia. Însă, nu înainte ca, tocmai cînd eram pe punctul de a trînti portierele maşinii, mama doctorului să ţîşnească din casă cu o valijoară în mînă. «- V-o pun în portbagaj, ne-a spus, dacă vi se face cumva foame pe drum. Sînt nişte şniţele de pui. Şi murături. Şi să veniţi repede la masă!». Există cîteva poze pe care Bernea ni le-a făcut, lui Pleşu şi mie, în cimitirul de la Brad, din profil, stînd jos, rezemaţi fiecare de-o parte şi de alta a unei vechi cruci de piatră. Amîndoi aveam aerul unor oameni răpuşi de mîncare, cu burţile profilate în prim-plan. Din poză răzbate parcă geamătul celor doi, iar în urechi îmi stăruie şi acum rîsul fericit al lui Horia Bernea, care-şi degusta reuşita isprăvii puse la cale cu atîta drag în cinstea întoarcerii noastre în ţară. Dar nu trecuserăm încă de jumătatea încercării. Către 5 după-amiază, am ajuns acasă, unde eram aşteptaţi, desigur, cu «masa de prînz». Nu mai ţin minte ce am mîncat. Ştiu doar că, spre orele 7 seara, am fost poftiţi de gazda noastră să-i admirăm colecţia de pictură. Şi, în timp ce ziceam ba una, ba alta despre pînzele care, scoase cu mîndrie din rasteluri, ne treceau prin faţă, mama doctorului a intrat radioasă, cu o tavă de plăcinte cu brînză tocmai scoase din cuptor. «- Luaţi, ne-a zis, cît sînt calde, iar peste o oră mîncăm de seară». S-a petrecut atunci un fenomen ciudat, pe care nu-l înţeleg nici pînă în ziua de azi. E limpede că nici unul dintre noi «nu mai putea». Există, însă, pesemne, o logică şi-o psihologie pentru la «grande bouffe», care, odată declanşate, nu mai pot fi oprite decît prin moarte. De altfel, în filmul din 1973 al lui Marco Ferreri, în care se pune la cale un suicid gastronomic în patru, totul se petrece într-un weekend, aşadar pe parcursul a două zile. Noi ne apropiam de sfîrşitul acestei perioade. Ca la un semn, ne-am aruncat toţi asupra plăcintelor calde şi le-am devorat în cîteva clipe. Peste o oră, eram reinstalaţi la masă şi retrăiam, într-o nouă formulă culinară (din care nu-mi mai amintesc decît de o mîncare de gutui cu pulpe de curcan), ritualul cu peruca de cu o seară înainte. Eram, totuşi, foarte tineri. Nu am altă explicaţie pentru faptul că am rămas vii. 

 Gabriel Liiceanu

Lungă e calea spre bunatate (2)

Case care de mai care,  unele mai arătose decât altele, cu porţile deschise, cu maşini parcate în curte, se iveau de o parte şi de alta a drumului, dincoace de albia unui pârâu ce se întrezărea printre pâlcuri de pomi cândva livezi.

Mergea încet cu maşina, strecurându-se prin mulţimea pestriţă, învălmăşită, printre maşinile parcate de o parte şi de alta a drumului. Erau şi corturi instalate dincolo de şanţul drumului, iar în faţa corturilor, lângă drum, pe mese sau direct pe iarbă arsă, printre pungi, peturi, chiştoace, erau înşirate fel de fel de lucruri şi lucruşoare, de la podoabe femeieşti, clopuri, pălării, curele, ochelari de soare, până la ceaune, oale, ibrice, fluiere şi papuci. O mică piaţă din marea piaţă, piaţa comună europeană. Opri maşina. Căută un loc să parcheze sau să se întoarcă şi să plece de unde veni.

Baleind din priviri piaţa de sâmbăta, sperând să zărească mult visata grămadă de pepeni, privirea îi căzu pe un panou dintr-o scândură de brad, pe care stăteau scrise cuvintele, Spre Mânăstire. Urni maşina din loc, făcu la dreapta indicatorului, intră pe o alele străjuită de brazi tineri. La capătul micului drumeag se deschidea o poiană încojurată de o pădure de brazi şi fagi, iar în marginea de sus a ei, o  mănstire înconjurată de ziduri şi cu turle înălţate spre cer ca pentru  rugăciune. Lăsă maşina la umbra unui copac, trecu pe sub o poartă mare, din lemn de stejar, sculptată, intră pe o alee, străjuită de flori, de trandafiri. Asta să fie grădina Maicii Domnului?... Trecu pe sub bolta din zidul clopotniţei, intră în curtea mănăstirii. În mijlocul curţii văzu o biserică în haine vechi, în stânga o alee, apoi scări de marmură duceau la intrarea altei biserici, mult mai mare şi fără vechime după înfăţişare. Mult mai încolo, lângă zidul din stânga se vedea o fântână ca o troiţă. În partea dreaptă, pe toată latura se întindea o terasă joasă, la firul ierbii, cu un şir de coloane din marmură albă. El plecă întra-colo. Se opri în faţa uneia dintre plăcile funerare, din marmură, ca acelea ce se găsesc la marile mănăstiri. Este a voievodului Constantin Brâncoveanu, cel dintâi ctitor al mănăstirii. Voievodul, cei patru fii ai săi: Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi sfetnicul Ianache au fost decapitaţi din ordinul Sultanului, chiar de ziua Adormirii Maicii Domnului, împotrivindu-se trecerii la mahomedanism. O mare tragedie fără asemuire din şirul lung al nelegiurilor păgâne. Biserica ortodoxă i-a canonizat ca sfinţi martiri, ziua prăznuirii Sfinţilor Martiri Brâncoveni fiind aleasă nu întâmplător pe 16 august, a doua zi după Ziua Adormirii Maicii Domnului.

Mănăstirea a avut soarta ctitorului ei. În anul 1785 a fost distrusă din ordinul Curţii de la Viena şi a cozilor de topor din Transilvania...

Mănăstirea a fost renăscută din ruine de către Mitropolitul Dr. Nicolae Bălan, al doilea ctitor al mănăstirii. Lucrările au început în 1926 şi s-au încheiat la 15 august 1946, când a fost sfinţită. Trecuse 161 de ani.

Al treilea ctitor al acestei mănăstiri martoră a suferinţelor românilor din această parte de Transilvanie a fost Mitropolitul Antonie Plămădeală. Cu multă râvnă, dar şi cu mult curaj, sfidând interdicţiile mai marilor vremii, a ridicat din temelii o nouă biserică. Sfinţirea acesteia a avut loc în anul 1993 în Ziua Adormirii Maicii Domnului...

Plecase să cumpere pepeni, şi ajunge la mănăstirea cu două praznice, două hramuri, şi trei ctitori mari, o mănăstire martiră.

Este sâmbătă seara, ajunul prăznuirii Adormirii Maicii Domnului.Un călugăr bate toaca, anunţa începerea vecerniei, loveşte ritmic, după o anume partitură, cu un ciocănel, pe o scândură lucioasă de fag. În dangătul clopotelor, un alai iese din incinta mănăstirii. El se apropie şi se alătură mulţimii care iese pe sub bolta clopotniţei, părăseşte aleea, străbate o pajişte, intră în pădurea de fagi şi se opreşte la Altarul din pădure.

Pe o platformă pătrată, ca o scenă, altarul era o masă sub un foişor pe patru stâlpi îmbrăcaţi în ghirlande din cetină, de care era prinsă icoana Adormirii Maicii Domnului, şi multe, multe flori. Urcase mitropolitul Ardealului, episcopul de Sibiu, episcopul de Timişoara, zeci de preoţi, călugări. Se înalţă, spre ceruri, cântări Adormirii Maicii Domnului. Cântările urcă printre frunzele ramurilor de fagi, spre cerul înstelat, mai repede decât fumul tămâiat al cadelniţei. Oamenii sprijină fagii, fagii falnici ţin pe coroanele lor cerul înstelat, acoperiş al biserici Adormirii Maicii Domnului. Pe icoană Iisus Hristos ţine în braţe sufletul Maicii Lui.

El a rămas acolo, până târziu în noapte, fiind prins de vraja cântărilor, a rugăciunilor.

Nu-l întrista, îl bucurau cântările. Oamenii împresurară altarul, iluminându-l cu flăcările pâlpâinde ale lumânărilor ...

A băut apă de la fântâna din curtea mănăstirii, fântâna Izvorul Tămăduirii şi a plecat spre casa de odihnă a mănăstirii.

Şi-a găsit culcuş pe un pat tare. Până să-i vină somnul, citi la lumina slabă a unui bec de veghe, o carte ce o găsise la mănăstire. Cale spre bunătate o carte plină de cuvintele aceluia ccare a fost până nu de mult marele duhovnic, arhimandridul Teofil, căruia Dumnezeu i-a dat în lipsa vederii un mare dar, harul de a le lumina mintea acelora care veneau la el să se spovedească, călugări sau mireni.

Cine e mai mare în împărăţia cerurilor? „Eu sunt mic tu fă-mă mare, eu sunt slab tu fă-mă tare”. Aceste cuvinte le spun copiii, pentru că această rugăciune este o rugăciune a copiilor. Nu se mai potrivesc cuvintele acestea la vârstă înaintată, deşi sunt unii care şi la vârstă înaintată spun: „Eu sunt mic tu fă-mă mare, eu sunt slab tu fă-mă tare”, bineînţeles, poate nu gândindu-se la starea fizică , ci la starea sufletească, morală... 

Ori, de multe ori, noi nici nu ne dăm seama că suntem mici, nici nu ne dorim să fim mari, pentru că ne credem mari. De multe ori nu ne dăm seama că suntem slabi pentru a ne dori să fim tari. Nu putem răbda o jignire, o trecere cu vederea, o marginalizare, o nepăsare a cuiva faţă de noi, nu putem răbda multe din lucrurile care se întâmplă în jurul nostru şi atunci înseamnă că nu suntem tari. Un om care e tare nu poartă numai neputinţa lui, ci şi pe ale altora... Să căutăm să fim copii când e vorba de răutate, să nu fim stăruitori în cele rele, dar să fi oameni mari când e vorba de înţelepciune, de înţelegere ...

Aţipise ... Pe uşă intrase cineva. El se trezi. Deschise ochii ... şi cartea.

Domnule, mai întâi de toate care sunt criteriile după care se poate spune că cineva este mare duhovnic? Cei care fac astfel de afirmaţii ar trebui să spună de ce cineva este mare duhovnic. Sunt mare pentru cei care mă ascultă şi sunt mic pentru cei care nu mă ascultă. Fiecare dintre noi dorim să fim buni şi tot mai buni, ca să ne asemănăm cu bunul Dumnezeu...

De altfel se şi spune, pe drept cuvât, că realizarea cea mai de preţ a fiinţei omeneşti este bunătatea...

Dumnezeu iubeşte mai mult pe un păcătos decât iubeşte cel mai mare sfânt pe Dumnezeu...

Adormise de-a binelea...

Visă o movilă de pepeni spre care se îndreptau din toate părţile oameni ţipând şi cu mâinile agitate prin aer. El stătea deoparte şi privea. Cine apuca un pepene îl izbea cu îndârjire de pământ, pepenele se împrăştia în bucăţi, cei din preajmă tăbărau să prindă o bucată, hălpăiau, îşi umpleau gura cu pulpă şi zeamă, apoi aruncau resturile peste umeri.

Un pepene scăpat de urgia gloatei se rostogoli până la picioarele lui.

Îl luă în mâini, îl privi cu uimire ... nu mai avu putere să-l trântească. Pepenele avea ochi. Ochi mari şi roşii. Avea gură.O gură mare, roşie cu dinţi rari şi negri. Pepenele vorbea cum vorbeşte un om cu gura plină. Cu fiecare cuvânt ce-l rostea un dinte din gură sărea:

- Ce soartă avem noi pepenii! Noi cei buni, cei dulci suntem deopotrivă zdrobiţi de pământ, de-a valma cu cei răi, nedulci!

El îl luă repede sub braţ, să nu-l apuce altcineva. Vruse să plece. Cineva îi spunea să privească în spate. Întoarse capul. El vedea venind de departe spre el un om negru, cu capul înfăşurat în turban, fluturând prin aer un iatagan. Se întoarse şi o luă la fugă cu pepenele strâns la subsuoară. Alunecă pe o coajă de pepene, căzu, se lungi la pământ, se întoarse cu faţa în sus, ţinând pepenele deasupra capului. O fulgerare de iatagan ... În mâini îi rămase jumătate de pepene. Cealată jumatate zbură rostogolindu-se prin aer, omul negru o prinse cu mâna rămasă liberă, şi se tot duse fără a se opri din alergare.

Jumătatea lui de pepene mai avea doar gura roşie cu câţiva dinţi mari şi negri. În timp ce el îşi înfingea gura în miezul roşu şi zemos, şi îl mânca cu poftă, jumătatea de pepene îi vorbea:

- Să ştii că toţi avem un Dumnezeu. El este bun şi cu cel rău. Nici el, nici tu nu aveţi mai mult decât o jumătate din bunătatea mea. Cu câtă precizie! Hai, fii bun ca mine!

După ce el îi scuipă şi ultimul sâmbure, îi răspunse:

- Vei fi de-a pururi pomenit!...

Brusc se trezi, ochii i se opriră pe o pată de lumină, era lumina de către ziuă, însă el  nu izbuti să ştie unde se  află.  Cale spre bunătate se odihnea pe duşumea. Adormi de îndată, fără a mai visa ceva până la ziuă...

Lungă e calea spre bunătate

Ziua începuse cu zăpuşeală chiar de la primele ore ale dimineţii. Pe la amiază, el plecase spre piaţa mare de la  periferie. Luase maşina. Să aducă pepenii cu sacoşa  şi-ar fi întins tendoanele mâinilor. Şi ce durere! Prins în şirul de maşini cum e prinsă  zaua într-un lanţ, trecuse de piaţă. Nu putuse să întoarcă. Din loc în loc  organul cu caschetă şi girofar nu te ajuta să opreşti, te îndemna,  cu braţele făcute morişcă să ţii  banda, calea spre  shoul aerian, mult trâmbiţat toată săptămâna în mass-media. Dacă el ar fi ştiut că se găsesc acolo pe câmp şi pepeni  ar fi intrat. Vedea câte ceva departe sus pe cer,   atunci când lanţul  de maşini îşi incetinea deplasarea. Paraşutişti şi paraşutiste, avionete viu colorate  ţâşnesc spre cer ca nişte jucării teleghidate, desenând rotocoale pe albastrul cerului cum desenează copii cu creta pe asfalt.  Apoi lanţul iarăşi se urni, târându-se pe asfaltul încins, ca un şarpe pe nisipul ars de soare. Trecuse şi timpul, se adunase mai  mult de două ceasuri de când plecase după pepeni.  De pe toate drumurile, toate maşinile se duceau la shoul aerian.  Merse şi tot merse cu speranţa că va găsi o breşă pentru a întoarce. Când era linie întreruptă, banda de pe celălat sens era ocupată,  când ultima maşină din şir trecea,  linia de pe mijlocul şoselei era neîntreruptă. Ceva asemănător ca  şi cu soarta omului. De altfel şoseaua fiind impecabilă, cu un covor de asfalt nou aşternut de curând, începu să-i placă să conducă, era prins de vraja călătoriei. Banda pe care rula era liberă. Furat de muzica bună de pe un cd, nu văzu  că  pe sensul opus maşinile nu mai erau legate ca zalele unui lanţ. Se răriseră mult. Oprise să întoarcă. Aşteptând să treacă un autocar,  privirea îi fugi pe  un indicator din carton, pe  o săgeată stătea  scris:    Pepeni dulci. Cuvintele îi intrase în ochi, erau  scrise cu vopsea roşie. Cu gura plină de salivă şi cu mintea plutind ca un naufragiat pe o scândură, înconjurat de ape,  se gândi că nu trebuie să dispere, că mare e puterea Celui de Sus. Doar  plecase după pepeni.  Într-un alai de sunete pe diferite game şi tonalităţi  ale claxoanelor maşinilor înşirate-n spate, el semnalase la stânga,   părăsi  şoseaua care îl ţinuse captiv ceva  vreme. Intră  pe un drum de ţară, nevenindu-i să creadă, era asfaltat. Acest adjectiv de culoarea catranului l-a ajutat mult la o întretăiere de uliţe, o  mică intersecţie,  din care el ieşi urmărind catranul. Un drum de ţară asfaltat trebuie să ducă într-un loc important, într-un loc public, o piaţă, un târg, în centrul unei comune. Trecuse printr-un sat, trecuse şi prin al doilea, dar de un loc cu pepeni tot nu dăduse. În schimb aceeaşi şosea îngustă şi asfaltată ce-şi croia loc, şerpuind   printre pâlcuri de pomi şi fâneţe, îl ducea spre muntele  pleşuv din depărtare, crescut abrupt dintr-o pădure ce nu  reuşise să se ridice la fel de sus. Pe măsură ce soarele se dădea jos de pe cer, razele lui culcându-se pe pământ, umbra muntelui devenea  tot mai mare, iar pe măsură ce se alungea, invada pădurea şi podişul.  Acoperişuri cu olane roşii apăreau şi dispăreau, iar în depărtare,  în umbra de sub poala muntelui se ivi  pentru o clipă o cupolă aurie, apoi ea dispăru, maşina cotind, urmărind şoseaua străjuită de scaieţi,  tufe de măcieşi,  pomi. 

Nu mai întâlnise un alt carton indicator care să-i umple gura de salivă. I-ar fi prins tare bine, între timp gura i se uscase, îi era ca de  iască. Apăruse în schimb afişe care ofereau cazare. Înconjurate de fâneţe arse de soare sau de pomi răzleţi, casele, unele mai înalte decât altele, nu erau două la fel, dădeau impresia, că proprietarii lor le construise în mare grabă. După o livadă de pruni, pe o săgeată desenată pe o scândură citi: cazare vila Maria 100  lei camera.  El nu pricepea pentru ce  ar trebui să vină cineva, tocmai aici, pentru a dormi o noapte, sau poate mai multe. Vremea căutătorilor de comori să nu fi apus?  Cine poate şti!  El venise de fapt după pepeni, să-i pună la gheaţă,  să se răcorească cu zeamă rece şi dulce. Neam de pepene nu  vedea ...
(poate va urma)

Rugă canină

Rugă pentru duşmanul meu

Doamne, ai timp şi pentru mine,

fă ceva, nu mă lăsa pradă păcatului,

fă cumva ca atunci când ea s-o scula,

eu s-adorm de-ndată,

că de nu ,

jur pe ce am mai scump,

pe osu meu,

c-o rup cu dinţii ca pe o zdreanţă,

apoi îmi bag laba-n priză,

ai milă Doamne de mine şi de ea!

Poem născut din durere

Adrian Păunescu

Rugă pentru România

Tragica mea, condamnata mea ţară,
Din nou răstignită şi funerară,


În static şi jalnic galop antigalop,
Între secetă, foamete şi potop.
Tragica mea adorată Românie,
Calea nu ţi se mai ştie,
Asupra ta îşi continuă asaltul
Ba unul, ba celălalt, ba altul.
...

Vremea perambulării

A părăsit-o!  pentru ca ea să nu-i reproşeze că el i-a devenit o povara, şi povara lui o  va aduce pe ea  în incapacitate de  plată. Ea l-a folosit cât timp a fost bun de muncă, când trăgea  ca un  bou în  jug  pe vreme rea.  I-a dat, el nu poate să nege, dar numai  o parte din bani, ceealată   a reţinut-o pentru vremea când el nu va mai fi în stare decât să se preumble. Când i-a venit vremea, ea, nevrozata,  nu spera că el va ajunge şi vremea perambulării,  i-a spus că visteria ei e goală, şi că o să-i dea  când şi cât vrea ea. Parcă ea ar fi peşte şi el curvă. Din cât i-ar fi cuvenit, ea vrea să-i mai taie, cică îi prea mare dreptul, şi ea nu mai face faţă. El nu mai vrea să i se milogească, a lăsat-o crizată , a plecat să caute un  azil … politic pe la străini. Motivul  rămâne  destul de  întemeiat, s-au reîncărnat odiosu şi sinistra,  sunt acolo pe acelaşi deal.  

El a  găsit un  refugiu  la poalele Olimpului aşteptând să prindă o audienţă la Zeus. A lăsat cămaşa zălog pentru locul din rând şi a coborât la malul mării să se desfete în apa ei  uşor vălurită, bine încălzită,  lipsită de  greţoasele alge, de lipicioasele meduze, apoi să se usuce  pe nisipul fierbinte şi  mărunt ca mălaiul.

În crucea amiezii, când nisipul îl  ardea la tălpi ca flăcările iadului, a lăsat ibricul cu cafea să fiearbă la nisipul fierbinte, şi s-a retras la  umbra de  măslin, pe o bancă,  alături de un om al locului, pe nume Vasilis Stravopolus. 

Din vorbă în vorbă, fiecare pe limba mumii lui, el a aflat că  la ei se poate   trăi şi altfel. Cică ei nu sunt în krisis, ci doar sunt la  vremea judecăţii. Judecata şi-o face fiecare, şi nu ţipându-şi unul altuia. 

Nu sunt isterici,  nu le plac ciorbele, şi nici nu suflă-n ciorba ta, ei  nu te scuipă când îţi vorbeştesc, ei nu fac din ţânţar armăsar şi nici nu-l încalecă, nu-şi schimonosesc muzica, nu o dau pe manele, la ei  laptele e mai alb decât albul nostru şi e mult mai ieftin decât berea,  brânza-i  feta, măslina e la mare preţ nu-i corcoduşă, apa plată e apă plată, dansul e dans şi nu ţopăială, cântecul nu e  împrumut de la străini, seara se  aşează la masă pentru ospăţul care se întinde până la miezul nopţii…

Ce întâmplare!    sub un măslin stăteau  la taclale  urmaşi ai lui Ştefan şi Alexandru,  Mari deopotrivă amândoi, înaintaşii nu urmaşii.

După ce-şi vorbise şi-şi băuse  cafeaua fiartă pe  nisipul plajei, a plecat spre Muntele Olimp. Văzând deschisă uşa unei  bisericii ce-i apăruse în cale, a intrat, a luat două lumânări de  pe o masă pe care erau rânduite  lumânări mai mari sau  mai mici, nu era nici un om să le păzescă ,  a pus în urnă câte 15 de bănuţi pentru fiecare, atât cât era preţul afişat, le-a aprins în stânga şi-n dreapta, şi-a făcut cruce,...  nu mai văzuse aşa ceva. 

Apoi, el  a plecat mai departe sperând să ajungă la  Zeus, iar de nu, măcar să o seducă pe zeiţa Artemis… 

Spre alte zări

Elli Kokkinou, Den Ginete.

cât de prietenos îţi e şi vântul când el se potriveşte la pas cu tine,
să te duci ca vâtul înconjurând Pământul,
să le poţi vedea pe toate cele ce se fac sub soare...

Que viva Espanaaaa

La tragerea la sorţi, pentru stabilirea grupelor Mondialului din Africa de Sud, Spania nimerise în grupa H, ultima grupă. Azi-noapte, Spania a căştigat titlul suprem, de campioană mondială la fotbal. Nu am văzut ca jucătorii să-şi fi vopsit părul în galben sau roşu. Ai noştrii, ca brazii, când au trecut de o fază intermediară, de nebuneala ce îi cuprinseseră, s-au ras în cap, s-au vopsit. Dacă noi, sau numai o parte dintre noi, i-am dat lui Hagi titlul de rege, doar pentru că a avut meritul de a urca echipa până în sferturi de finală la un campionat mondial, atunci spaniolii cu ce titlul să-i înnobileze pe: Andres Iniesta, Iker Casillas, David Villa, Xabi Alonso, Xavi Hermandez, Pedro Rodriguez, Fernado Torres, Carles Puyol, Joan Capdevilla …

Mai erau câteva minute şi urma să se tranşeze trofeul, cumva ca la ruleta rusească.

Iniesta, i-a scutit pe spaniolii bolnavi de inimă să asiste la loteria loviturilor de la 11 metri.

Din momentul în care piciorul drept al lui Iniesta a trimis balonul în plasa porţii adverse, trecând aprope de vărfurile degetelor portarului olandez, valoarea lui, a piciorului, s-a ridicat la valoarea de la 22 de milioane euro, iute ca mercurul din termometrul pus în apă fierbinte.

E mult? E puţin? E puţin, dacă din sumă revine fiecărui spaniol câte 50 de eurocenţi.

Era mult pentru Federaţia lui Sandu şi Mitică? Nu, niciodată!

Ăsta e fotbalul! Are bogaţi şi săraci şi la propriu şi la figurat.

Şi asta e diferenţă dintre spanioli şi români, nu numai la fotbal ci şi ca număr de locuitori.

Astă-noapte, românii din Spania s-au bucurat şi ei de această mare victorie a spaniolilor?

Am ajuns să ne bucure spaniolii.

Numai cei cu sânge spaniol în vine au simţit astă-noapte cum este să devii campion al lumii, la fotbal.

Cu ce am rămas de la acest eveniment mondial? ... Îmi mai ţiuie urechile. Vrei, nu vrei, ascultă Grigore vuvuzeaua! O să-mi fie atât de dor de bâzâitura de vuvuzea, cam tot atât cât îmi este dor, iarna, de muzica asurzitoare, bubuitoare, şi manelistă ce se revarsă, vara, peste plajele litoralului autohton.

Aficanii au păţit ca la numta la care pleacă nuntaşii şi rămân lăutarii.

Ar fi trebuit ca o echipă africană să câştige marele trofeu. Ghana a fost cea mai aproape, la o lungime de două meciuri. S-ar fi bucurat toţi africanii, de la miazănoapte, din Alger, până la miazăzi, la Cap Town, de la apus, din Dakar, până la răsărit, în Moqdisho.

În schimb s-au bucurat spaniolii cât pentru toţi africanii la un loc.

O echipă regală a fost primită la Palat de Regele Juan Carlos.

Sursa: http://media.realitatea.ro/

O casa pentru nevoiasi

Să nu spui, nimănui, niciodată, bată-te Cel de Sus să te bată! Te încarci cu energie malefică şi ca un magnet atragi asupra ta urgia, năpasta.

Dacă te-ar lovi numai pe tine treacă- meargă, mai puţin cu un păcătos, dar prăpădul nu te poate ţinţi fără a lovi pe toţi cei aflaţi în calea lui.

Urgia nu caută păcătosul, sau căutându-l din amonte în aval, dacă năpasta are chip de puhoi, loveşte de-a valma, şi pe cel care are biblia la căpătâi.

Cum să nu cred aşa ceva, când mi s-a întâmplat să fiu lovit de urgia apelor. Nu zilele astea, ci cu ceva ani în urmă. M-a căutat năpasta şi nu m-a găsit acasă. Eram la peste două sute de kilometri distanţă. Sau poate îl căuta pe unul dintre vecinii aflaţimai la vale de casa mea. Tot ce se poate. Pe unul dintre ei îl ştiam că e frate cu ucidă-l Toaca.

Cu ce greşisem încât să mă lovească aşa năprasnic şi devastator? Nu i-a trebuit mai mult de o noapte puhoiului să-mi decoreze în stil apocaliptic livada cu meri din faţa casei, sinistru a fost drăguţ cu mine, nu mi-a atins casa. Urgia a săpat o albie adâncă cât un stat de om, lată de cinci, lungă de cinzeci, cu un strat gros de bolovani şi stânci, totul ambalat cu mâl de cea mai bună calitate.

Ajuns acasă, fluviul din faţa casei devenise un umil pârâiaş, fusese într-un târziu strangulat mai în amonte, priveam ce lăsase în urmă sinistru, şi mă întrebam de ce a căzut aşa de mare pedeapsă pe capul meu.

Cel mai dureros e când dimineaţi la rând vezi aceeaşi privelişte sinistră ce-ţi dă o stare depresivă dacă eşti slab de înger.

Mă simţeam aruncat pe maluri de ape. Nu te ajută nimeni, la modul real, doar câteva cuvinte de compătimire sau de: - Vai ce nenorocire! dar şi acestea spuse cu prefăcătorie. Ce se vede de la distanţă, la televizor, este un spectacol, din păcate, cu năpăstuiţi ai sorţii. Venea o moară pe Siret, de Mihail Sadoveanu. Comisii care evaluează, rezultate ce se centralizează, şi într-un târziu vin şi ceva bani care se cheltuie pe te miri ce.

Cu forţele din dotate, cu multă trudă, râvnă şi credinţă am înlăturat decorul selenar. Pământului din livadă i-au trebuit câţiva ani până să-şi recapete întrucâtva ţinuta de dinaintea prăpădului.
Drept mulţumire că am reuşit să închid rănile acelui sinistru, ofer casa spre găzduire unei familii a cărei gospodărie a fost distrusă de puhoaie ...

Ghinion vine de la Gyani

Cum se spune ghinion sau neşansă într-un dialect al ghanezilor? Până aseară nu ştiam. După drama trăită de ghanezi la miezul nopţii trecute, cuvâtul potrivit ar fi gyani. În gheata lui Gyani a stat şansa istorică a Ghanei de a se califica în semifinala celei mai mari competiţii de fotbal.
Jucătorul de fotbal este actor, într-un fel anume. Stadionul, terenul pe care el joacă seamănă cu arenele de teatru din Grecia antică. Unele partide de fotbal oferă spectatorilor scene comice dar şi dramatice.
În ultimul minut din prelungiri, uruguayanul Suarez a jucat rolul tragico-comic, a respins cu mâna mingea care ar fi depăşit linia porţii şi ar fi făcut fericiţi nu numai pe ghanezi ci şi pe toţi africanii de pe continet.
Uruguay ar fi pierdut calificarea în semifinală după o pauză de 40 de ani, iar el ar fi sfârşit accidentat de un glonte într-un bar din ţara sa. Din condamnat a devenit erou. L-a salvat nefericitul Gyani.
Gyanistul în loc să nimerească plasa porţii, a nimerit bara transversală. Ar trebui desfiinţată acestă bară, cum e la rugby. Ce a fost în inima lui Gyani s-a văzut pe faţa şi din gesturile lui. Ghanezii au ratat o şansă care nu se ştie când se va mai repeta. Au fost aprope de o victorie, şi împotriva cui? Uruguay de două ori a câştigat trofeul, şi a mai jucat o semifinală.
Ghanezii au irosit această şansă istorică cum a irosit şi naţionala noastră la Mondialul din SUA. Ne putem lua de mână cu ghanezii, sunt la număr cât şi noi, 22 de milioane.
Uruguay s-a calificat în urma loviturilor de la 11 m. Această fază a unui meci de fotbal se asemuie cu un poligon de tragere, unde ţinta e tot golul din jurul portarului până la barele porţii, arma e piciorul, glonţul este mingea. Am văzut ghanezi, vopsiţi pe faţă, chemând spiritele în ajutorul trăgătorilor. Geaba.
La Johannesburg pe arena Soccer City vuvuzelele au amuţit, s-a lăsat noaptea peste Ghana, s-au ivit zorii unei noi zile peste Uruguay.

Imagini pe site-ul FIFA:
http://www.fifa.com/worldcup/matches/round=249718/match=300061508/photolist.html