Sunt semnele unei confruntări civilizate pentru ocuparea tronului de la Cotroceni.
Bibliotecarul a dat tonul : mai bine poet decât dictator
M-am străduit dar nu am reuşit pentru început mai mult:
O stea zgârie bolta cerului din nadir spre zenit
De la Cotroceni, din clopotele ce bat necontenit,
Aşchii de sunete explodează spre cele patru zări,
Cuvintele cârmaciului adunate în duioase cântări
Lovesc timpanele supuşilor, sacadat
Ca valurile ce se sparg de uscat
Să trăiţi cum o vrea Domnu´,
Să mâncaţi ce-a tăiat Ciomu ...
12 oct. 2009
11 oct. 2009
Sămănătoriştii
A început campania "semănaturilor de toamnă" pentru o nouă cultură cincinală. De la răsărit la apus, de la miază-zi la miază-noapte, cinci semănători împrăştie seminţe. Seminţele o fi de calitate? Câte nu sunt seci , şi câte de neghină? Unele cad la margine de ogor, altele în bălării, printre spini, în teren mlăştinos sau pietros. Câte dintre cele bune vor ajunge în pământ fertil? Cine dintre semănătorii pastorali va conduce turma? În Evanghelie după Luca se spune că va împărăţi numai acela care va face ca seminţele să dea roade. În altă evanghelie , Evanghelia după Traian , se spune că un păstor a cules ceea ce a semănat. O mai fi iarăşi o minune: să semeni neghină şi să culegi grâu?
1 oct. 2009
De când îi Luna cu Pământul (2)
Andromeda , fiica Cassiopeei, copilărise cu Gaea. Aşa i se spunea de mic copil Pământului. Chaos i-a dat viaţă, după chinuri şi dureri. Nu a acceptat să nască prin cezaratomie. A fost ajutată de Hemera, de moaşa luminii şi de Upis protectoarea naşterilor . Gaea a fost un copil precoce, neastâmpărat, plin de viaţă. Simţea că locul lui nu-i în împărăţia cerească Astromedia, unde văzuse lumina aurie. Îl atrăgea misterioasa lume a stelelor din împărăţia Calea Lactee. A plecat, învârtindu-se de-a lungul şi de-a latul împărăţiei, a bătut la poarta multor Luminaţi-împăraţi, dar nu şi-a găsit rostul , menirea decât la curtea regelui Helios.
A însufleţit viaţa regatului, care până la venirea lui era monotonă şi rece. Dar şi-a atras şi invidii. A pătimit mult Pământul până a câştigat poziţia de rang trei în ierahia curţii regelui Helios. A primit soli din îndepărtatul spaţiu al regatului, a primit şi propuneri de căsătorie. Cu Neptun şi Uranus nu era de trăit. Marte era prea impulsivă şi arogantă, era roşie tot timpul de mânie. Nu se putea face casă cu ea. Cu Atlanta a fost dragoste la prima vedere. Atlanta a umplut Pământul de atlanti. În acele vremuri de aşezare a Pământului, în îndepărtata Astromedia s-a petrecut un fapt în afara canoanelor morale ale Cerurilor. La marginea galaxiei fusese abandonată, într-un car de argint, o copilă din flori de stele. Stelele pitice au transmis zvonul : copila a fost zămislită din dragostea împăratului de aur Helios cu Peony, diva cea mai strălucitoare din Calea Lactee.
Andromeda şi-a călcat pe trena din puzderie de stele, a crescut fata la sânul ei. Selena era o fecioară sălbatică, singuratică şi cutreiera constelaţia însoţită de o haită de găuri negre ucigând tot ce i se ivea în cale.
Insensibilă la dragoste, îi pedepsea pe toţi cei care încercau să se apropie de ea, sau dacă la rându-i încerca să se apropie de vreo stea, dragostea ei era rece şi stranie . Iubea în taină o planetă îndepărtată ce i se arăta în vis noapte de noapte.
Andromeda a invitat la ceai pe mama Pământului. Mult s-a mirat Chaos, nu intuia rostul. A acceptat invitaţia.
- Ce vesti mai ai de la copilul tău pribeag , deschide discuţia împărăteasa galaxiilor.
- Nu sunt deloc bune. Are o droaie de copii. Ei îi mănâcă viaţa. Atlanţii nu-şi respectă Pământul.
-Sunt şi eu informată. Poate nu ştii, dar atlanţii au răvăşit Pământul, au aflat taina creaţiei şi a naşterii luminii. Pământul nu mai are viaţă lungă cu atlanţii.
- Ajută-mă cu puterea minţii tale, să-l salvăm.
În acest punct dorea să aducă discuţia, Andromeda.
- Mă gâdesc să încercăm să-i schimbăm complet viaţa Pământului... Am o copilă de măritat. Nu se poate să nu o cunoşti, o cheamă Selena.
- A, fata aia sălbatică ?
- Am crescut-o după legile împărăţiei mele. Mai mult nu pot să o luminez. Dar a venit vremea ca Helios să-şi recunoască păcatul. Să o ia acasa pe Selena. Dar eu nu sunt rea , îi caut un rost în viaţă.
Au băut multe căni de ceai din pulberi de stele, hotărând soarta neprihănitei Selene. Au întors-o pe ambele feţe.
-Nu te uita aşa la ea ! Este cuminte, ascultătoare , unde o pui acolo stă. Tânjeşte după dragoste. Pământul are nevoie de o fată aşa cum e Selena. Ca să o scăpăm de blestemele ei, sa-i schimbăm numele. Să –i spunem Luna. Poate se va linişti.
- O văd, este cenuşie la faţă, se usucă pe picioare. Se vede că nu a cunoscut nici un bărbat.
- Nu, nu a cunoscut niciun bărbat, dar îşi doreşte. Dar mai ai curajul să pui la îndoială curăţenia ei morală, când ştim cu toatele că feciorul tău a mai fost căsătorit ?
- De ce să mint. A mai fost, de n-ar mai fi fost ! Atlanta i-a sucit polii ! A umplut Pământul cu atlanţi. Cu mintea lor iscoditoare atlanţii au dat o altă faţă Pământului, de nu se mai recunoşte nici el. Au ajuns prea departe. Vin-o mai aproape ! Îţi spun numai ţie, deşi cred că ştii, am văzut că eşti bine informată, să nu mă audă stelele pitice. Atlanţii au ajuns cu mintea lor să găsească secretul vieţii. Au ajuns să dea viaţă unor monstruozităţi jucându-se cu formula vieţii. Vor să producă ca pe bandă rulandă fiinţe cu un nivel mai mic de inteligenţă ca al lor, pentru a fi buni pentru muncile fizice, muncile pământului. Atlanţii nu mai ascultă de Cel care le-a dat viaţă. Se va produce un mare cataclism, Îmi e teamă că voi pierde Pământul. Aşa că ai venit la timp. Nu-mi place Luna, ti-o spun deschis, dar îmi place ideea! Să o aruncăm în braţele Pământului ! Poate că Luna va tempera elanul creator al atlanţilor, sau poate îi va linişti pentru totdeauna.
- Mi-ai luat vorba din gură . Ascultă-mă pe mine, Andromeda, altă cale nu-i. Pământul tău va renaşte. Va avea alţi copii, mult mai liniştiţi la minte decît atlanţii. Copii din copiii zămisliţi cu Lună. Şi apoi el nu se va plictisi. Se va învârti ca şi până acum , dar va fi mândru având pe lângă el Luna. Sigur, o să bârfească toate stelele.
- E frumuşică Luna, dacă mă uit mai bine la ea. Dar să ştii, ţi-o spune Chaos : cum îi Pământul meu nu mai există altul în nesfârşitul cerului.
Aşa s- a hotărât la ceas de taină, ca Pământului să i se dăruiască Luna.
22 sept. 2009
De când îi Luna cu Pământul (1)
Văd Luna ca pe o broşă de sidef prinsă de cămaşa de noapte a cerului.
Văd Luna ca o damă de moravuri uşoare căci nu mi se arată toată deîndată.
Dar cine mai asistă noapte de nopate la spectacolul ei de striptis, să vadă cum se dezveleşte, în acorduri de muzică celestă ?
Pe unii poate îi mai fascinează, îi mai incită sau îi mai aţâţă.
Ea nu mă mai miră. Mă sperie muţenia, răceala ei. Nu mă încălzeşte nici lumina ei, deşi am auzit că unii sau unele fac plajă la lumina rece a Lunii, pe acordurile Sonatei Moonlight de Beethoven. Se suferă şi de inlunaţie nu numai de insolaţie.
Sunt impresionat de altceva, de mariajul Pământului cu Luna.
Ea este Luna, Zâna zorilor. El este Pământul, Făt-frumos pe cal albastru.
Conveţuiesc pe acest plai cosmic, colţ de rai, de când e lumea sau dinaintea ei. Este o dragoste mai aparte. Nu sufocantă, una platonocă. Exsită o depărtare care dă senzaţia că El şi Ea au un grad mare de mişcare, de lejeritate, de libertate. O depărtare care îi menţine atraşi. El nu poate trăi fără Ea. Este ceva fenomenal. Când Luna se dezveleşte toată ca o damă de moravuri uşoare, Pământul simte mângâierea cu mai multă intensitate. Sunt zilele, nopţile lor de drăgălăşenie .
Apele Lui se umflă de plăcerea Ei, sămânţele puse în pământul Lui germinează . Apoi când Ea îşi pune pe ea dresul, pe ochi vălul, apele Lui se retrag, eliberate de atracţia Ei. Şi se repetă aceste scene de amor cosmic, fără să-i tulbure cineva. Oamenii se nasc şi mor. El şi Ea sunt nemuritori. Oamenii acestei lumi sunt copiii mariajului lor. A fost o vreme când El trăia singur în această parte de cosmos. Când şi cum a căzut Ea - Luna - în braţele Lui- Pământu ? Cu ce a atras-o El pe Ea ? Ce a găsit El la Ea ? În afară că-i misterioasă, este urâţică , dar cu un suflet frumos. Are o faţă arsă de soare, cu urme de pojar sau de vărsat de vânt cosmic.
Multe a pătimit în timpul călătoriei din satul celui mai îndepărtat colţ al cerului. Sau o fi având o frumuseţe interioară, pe care numai Pământul o cunoşte, şi nu vrea să ne spună şi nouă. E clar ca Luna , că Pământul a ademenit-o cu frumuseţea lui sălbatică, aşa cum îi stă bine unui bărbat. Şi Marte se întreabă :
- Ce-o fi găsit Pământul de s-a luat cu sluta de Lună? Nu i-a plăcut de Venus?
Da, se pare că Marte ştie ceva. Cândva Pământul şi Venus s-au iubit cu foc, fără să se ferească de acele stele bârfitoare ale cerului. Iubirea pătimaşă, înfocată, se stinge repede, nu are trăinicie. Sau o fi numai bârfe de-ale fandositului şi îngâmfatului de Marte. De! el e primul copil al împăratului Soare.
Nu, nu cred că El, Pământul a ademenit-o pe sluta de Lună? Sau poate Luna a plecat de acasă, de undeva dintr-un sat cosmic, în căutarea iubitului ei celest. Să fie El, Pământul ceea ce Ea, Luna visa cu ochii deschişi privind necuprinderea ? Să fi fost El, visul Ei ? Sau poate a fost adusă cu forţa, să fie la casa ei, să nu rămână fată bătrână la ea în satul uitat de Cel ceresc.
A fost un mariaj din interes. Cineva deasupra lor au hotărât să se ia pe vecie. Cine a fost peţitoarea ? Numai cineva care cunoştea Pământul, de când a fost copil.
19 sept. 2009
Furnicarul galben
Un foto-model nipon de dăruire, altruism, întrajutorare. La noi, el nu se va implementa cât timp vom dori să moară şi capra vecinului.
17 sept. 2009
Cârnaţul electoral
Sursa foto
În aceste zile, de dinaintea alegerilor pentru Bundestag, cancelarul german Angela Merkel colindă landurile, cu trenul istoric 'Rheingold', pentru a-i convinge pe electori să o aleagă încă o dată. Pentru a fi pe gustul alegătorilor din Eufurt, a ţinut să le arate că-i place cârnaţul lor- cârnaţul Thuringian.
Pare a fi un obicei cu rădăcini în spaţiul nostru mioritic. Greierul Trăienel ne cântă la fluier: nea Alecu tunde oaia şi berbecu, iar turista, demnitarul-prădoi savurează cârnaţul de Pleşcoi.
Există o mare diferenţă, la noi se tunde, berbecu, şi se mănâncă, cârnatu, perpetuu.
15 sept. 2009
Caii albaştri
- Cum simţi tu dragostea, afecţiunea aproapelui?
- Eu o simt venind călare pe cuvinte. Cuvintele izvorâte din suflet, din inimă sunt caii albaştri ai dragostei.
- Cai domestici, sau sălbatici?
- Nu contează, să fie albaştri.
- Cuvintele pline de ură sunt caii sălbatici ai sufletului?
- Nu numai, sunt şi cai domestici care te lovesc pe neaşteptate.
- Sunt cuvintele grele venite tocmai de la aceeia la care nu te aşteptai?
- Aici este miezul chestiunii în discuţie. Cuvintele de ură nu vin călare numai pe un cal sălbatic. Vin călare şi pe calul de lângă casă. Durerea este mult mai mare.
- Ce poţi să-i mai faci unui cal domestic, după ce te loveşte în piept cu copita?
- Unii ar zice să stai mai departe de copita lui, să care cumva să mai primeşti alta, şi să continui să-i dai mai departe ovăz.
- Şi nu este aşa?
- Asta s-ar numi resemnare, să trăieşti alături de cal, de cel care te-a apostrofat cu o copită. Sufletul poartă amprenta copitei.
- Poate ar trebui îmblânzit.
- Cel nărăvaş din naştere greu se mai vindecă.
- Nu ar fi mai simplu să împuşti calul?
- Numai un om cu copită în loc de cap poate să împuşte un cal, fie şi acela nărăvaş, domestic sau sălbatic.
- Adică unui cuvât de ură să nu-i răspunzi cu un cuvânt de ură!
- Pe câmpul de luptă vor fi pierderi de ambele părţi. Nu va fi nimeni învingător. Oamenii au nevoie de dragoste tot aşa cum au nevoie de aer şi apă. Mai puţină pâine şi mai multă dragoste! Să iubim caii albaştri !
Cristi si Gabriela Iacob venind la nuntă pe un cal ... albastru!
- Eu o simt venind călare pe cuvinte. Cuvintele izvorâte din suflet, din inimă sunt caii albaştri ai dragostei.
- Cai domestici, sau sălbatici?
- Nu contează, să fie albaştri.
- Cuvintele pline de ură sunt caii sălbatici ai sufletului?
- Nu numai, sunt şi cai domestici care te lovesc pe neaşteptate.
- Sunt cuvintele grele venite tocmai de la aceeia la care nu te aşteptai?
- Aici este miezul chestiunii în discuţie. Cuvintele de ură nu vin călare numai pe un cal sălbatic. Vin călare şi pe calul de lângă casă. Durerea este mult mai mare.
- Ce poţi să-i mai faci unui cal domestic, după ce te loveşte în piept cu copita?
- Unii ar zice să stai mai departe de copita lui, să care cumva să mai primeşti alta, şi să continui să-i dai mai departe ovăz.
- Şi nu este aşa?
- Asta s-ar numi resemnare, să trăieşti alături de cal, de cel care te-a apostrofat cu o copită. Sufletul poartă amprenta copitei.
- Poate ar trebui îmblânzit.
- Cel nărăvaş din naştere greu se mai vindecă.
- Nu ar fi mai simplu să împuşti calul?
- Numai un om cu copită în loc de cap poate să împuşte un cal, fie şi acela nărăvaş, domestic sau sălbatic.
- Adică unui cuvât de ură să nu-i răspunzi cu un cuvânt de ură!
- Pe câmpul de luptă vor fi pierderi de ambele părţi. Nu va fi nimeni învingător. Oamenii au nevoie de dragoste tot aşa cum au nevoie de aer şi apă. Mai puţină pâine şi mai multă dragoste! Să iubim caii albaştri !
Cristi si Gabriela Iacob venind la nuntă pe un cal ... albastru!
13 sept. 2009
DOUA ROSII
O reverie în această toamnă hazlie.
Sa vezi în toata gradina doar un vrej cu doua ROŞII, două gogonele, chiar la început de toamnă, e de tot spanacul.
Este o reverie cu aceasta toamnă dilie.
Doua ROŞII din aceeaşi semintie, guvernează peste bălării!
Speranta vine de la cele două gogonele , ce se opun de mama focului sa devina ROŞII.
Două gogonele murate să ne facă imuni la viruşii crizei?, criză de bilă!
Să sun un prieten, să-mi puna pe note reveria : Un vrej cu doua rosii guvernează peste o grădină în paragină, ruginită.
Mă înscriu la festivalul ROSII D'OR care ne va ocupa toată toamna.
Sa vezi în toata gradina doar un vrej cu doua ROŞII, două gogonele, chiar la început de toamnă, e de tot spanacul.
Este o reverie cu aceasta toamnă dilie.
Doua ROŞII din aceeaşi semintie, guvernează peste bălării!
Speranta vine de la cele două gogonele , ce se opun de mama focului sa devina ROŞII.
Două gogonele murate să ne facă imuni la viruşii crizei?, criză de bilă!
Să sun un prieten, să-mi puna pe note reveria : Un vrej cu doua rosii guvernează peste o grădină în paragină, ruginită.
Mă înscriu la festivalul ROSII D'OR care ne va ocupa toată toamna.
8 sept. 2009
N-a fost sa fie
Acum pot să-ţi povestesc! Trei zile nu am fost bun de nimic, vorbeam de unul singur. Să vezi cum a fost!
Ziua aceea nu a început bine, chiar deloc! Dimineaţa obisnuiesc să-mi alung ceaţa, de pe ochi, cu o cafea. Nu am găsit în cutie, cafea, nici macar pentru o porţie. Mi-am facut ceai de coada şoricelului, neindulcit. Nu ştiu cum, dar de un timp încoace nu mă ajung cu banii de la o chenzină la alta. ... Mi-am făcut un sandvici, nevasta când îi supărată pe mine, mă flituieşte în felul ăsta: nu-mi pune pacheţelul, se face că doarme profund. M-am uitat scârbit pe geam. Ploua marunt, sâcâitor. M-am hotărât să iau maşina... I-am dat o cheie... N-a vrut s-o ia... Am repetat manevra pînă am dedus că nu mai e benzină-n rezervor. Altădată nu ştiu cum se făcea că îmi ajungea benzina de la... Am plecat spre birou, pe jos, acompaniat de o ploaie enervantă...
Îmi aduc bine aminte, mă îndreptam spre biroul şefului, rutina zilnică, când simt vibrâd în buzunarul de la spate al pantalonului, celularul. Eu acolo îl ţin, în zona mai puţin sensibilă.
-Alo?... Da!... Da, eu sunt!... Este numele meu... Da!... Aşa este... Cum?... CNP-ul ?... Să nu vi-l mai dau?... Îl ştiţi şi pe ăsta? Da, este al meu, îl ştiu fără să mă uit în buletin. L-am folosit, o vreme, ca şi parolă... Da, nu e relevant... Da! Am atâtea pe caaap! Am uitat că m-am înscris prin sms la concursul ăsta... Da, îmi aduc aminte, "MAŞINI LUXOASE, FEMEI FRUMOASE"... Cum? Nu se poate! Am fost ales eu?... De către calculator?... Dacă sunt norocos de felul meu?... Nuuu! Nici vorbă! Se lipeşte norocul de mine ca apa de gâscă... Mint, am câştigat, o singură dată, la loz în plic, "mai trage o dată"... Aşa-i, nu-i relevant, timpul costă bani... Aveţi perfectă dreptate!... Cum ? ... Am cîştigat o maşină?... Lamborghini!!... Staţi să mă aşez, mă strânge de gât... cravata... Să nu mă grăbesc?... Nu-i a mea încă?... Tot eu am fost ales? N-o fi altul ?... Să se căsătorească cu mine?... Nu sunt burlac!... Nu contează?... Cum ziceţi că o cheamă?... Carmen?... Şi mai cum îi zice?... Electra? ... Electra! Carmen Electra!! ... Alo? Nu, nu s-a întâmplat nimic, am căzut , acuma au spălat linoleumul... trebuie să mă decid?... Să aleg?... "Maşina sau un weekend cu Electra?"... Nu am câştigat şi maşina şi... Ori, nu şi... Scuzaţi, m-am zăpăcit... Cum? Nu am timp mult de gândire?... Calculatorul aşteaptă... Cât?... Un minut?... 60 de secunde!... Aşa de mult?... M-am zăpăcit. Aşa de puţin timp îmi lăsaţi?... Staţi, nu închideţi!... Da! Pot să mă gâdesc şi în online!... Vă spun! Gata ! Vă spun!... Imediat!... Nu! .... Da!... Acuma!...
Lamborghini!! Numai în vis mă vedeam cu aşa maşină. Nici nu-mi trebuie Carmen Electrica! Cu o maşină luxoasă, repede găsesc o femeie tânără şi frumoasă. Dar nu am garaj! Nu am curte! Până intru în scara blocului, mi-o şi fură ... Nuuu! Mai bine Carmen Silva! M-am prostit! Carmen Electra!! Trebuie să fiu prost, ea să mă vrea şi eu să o refuz. Energie, scântei ! Ce ochi, ce buze ! Ce picioare! O, cât de aţâţătoare! Da, o şi văd cum stă tolănită... pe coperta din Playboy. Avion special pentru mine, până la vila ei, în insula ei... Câte secunde mai am?... Ajung pe insulă. O văd! Mă vede! O noapte!... Apoi aruncat ca o zdreanţă afară, pe geam, nici măcar pe uşă, cu siguranţă aşa o să mi se întâmple! Cum mai ajung eu înapoi în ţară?... Nu!... Mai bine Lamborghini! Woau, mă şi văd în ea. Invidie pe mine, în jurul meu pe distanţă de o mie de kilometri... Viteză!... 200!... 300 !!... Întuneric... Doi îngeri mă iau de aripă... Nu! Nu!... Mai bine o noapte cu Carmen...
"Oferta noastră a expirat! Ne pare rău! Rămâneţi în baza noastră de date. Mai avem concursuri... Piu! Piu! Piu!..." Se uscase linoleumul şi eu tot priveam celularul. Îmi venea să-l calc-n picioare.
Când o zi începe prost se termină şi mai prost. Nici a doua zi nu îmi revenisem. Lamborghini şi Carmen Electra! Nu! Lamborghini sau Carmen Electra! Oare de ce mi-au cerut să aleg? De ce nu mi-au lăsat încă un minut? Cred că si o oră nu-mi era de ajuns , cu logica, cu prudenţa mea ...
Ziua aceea nu a început bine, chiar deloc! Dimineaţa obisnuiesc să-mi alung ceaţa, de pe ochi, cu o cafea. Nu am găsit în cutie, cafea, nici macar pentru o porţie. Mi-am facut ceai de coada şoricelului, neindulcit. Nu ştiu cum, dar de un timp încoace nu mă ajung cu banii de la o chenzină la alta. ... Mi-am făcut un sandvici, nevasta când îi supărată pe mine, mă flituieşte în felul ăsta: nu-mi pune pacheţelul, se face că doarme profund. M-am uitat scârbit pe geam. Ploua marunt, sâcâitor. M-am hotărât să iau maşina... I-am dat o cheie... N-a vrut s-o ia... Am repetat manevra pînă am dedus că nu mai e benzină-n rezervor. Altădată nu ştiu cum se făcea că îmi ajungea benzina de la... Am plecat spre birou, pe jos, acompaniat de o ploaie enervantă...
Îmi aduc bine aminte, mă îndreptam spre biroul şefului, rutina zilnică, când simt vibrâd în buzunarul de la spate al pantalonului, celularul. Eu acolo îl ţin, în zona mai puţin sensibilă.
-Alo?... Da!... Da, eu sunt!... Este numele meu... Da!... Aşa este... Cum?... CNP-ul ?... Să nu vi-l mai dau?... Îl ştiţi şi pe ăsta? Da, este al meu, îl ştiu fără să mă uit în buletin. L-am folosit, o vreme, ca şi parolă... Da, nu e relevant... Da! Am atâtea pe caaap! Am uitat că m-am înscris prin sms la concursul ăsta... Da, îmi aduc aminte, "MAŞINI LUXOASE, FEMEI FRUMOASE"... Cum? Nu se poate! Am fost ales eu?... De către calculator?... Dacă sunt norocos de felul meu?... Nuuu! Nici vorbă! Se lipeşte norocul de mine ca apa de gâscă... Mint, am câştigat, o singură dată, la loz în plic, "mai trage o dată"... Aşa-i, nu-i relevant, timpul costă bani... Aveţi perfectă dreptate!... Cum ? ... Am cîştigat o maşină?... Lamborghini!!... Staţi să mă aşez, mă strânge de gât... cravata... Să nu mă grăbesc?... Nu-i a mea încă?... Tot eu am fost ales? N-o fi altul ?... Să se căsătorească cu mine?... Nu sunt burlac!... Nu contează?... Cum ziceţi că o cheamă?... Carmen?... Şi mai cum îi zice?... Electra? ... Electra! Carmen Electra!! ... Alo? Nu, nu s-a întâmplat nimic, am căzut , acuma au spălat linoleumul... trebuie să mă decid?... Să aleg?... "Maşina sau un weekend cu Electra?"... Nu am câştigat şi maşina şi... Ori, nu şi... Scuzaţi, m-am zăpăcit... Cum? Nu am timp mult de gândire?... Calculatorul aşteaptă... Cât?... Un minut?... 60 de secunde!... Aşa de mult?... M-am zăpăcit. Aşa de puţin timp îmi lăsaţi?... Staţi, nu închideţi!... Da! Pot să mă gâdesc şi în online!... Vă spun! Gata ! Vă spun!... Imediat!... Nu! .... Da!... Acuma!...
Lamborghini!! Numai în vis mă vedeam cu aşa maşină. Nici nu-mi trebuie Carmen Electrica! Cu o maşină luxoasă, repede găsesc o femeie tânără şi frumoasă. Dar nu am garaj! Nu am curte! Până intru în scara blocului, mi-o şi fură ... Nuuu! Mai bine Carmen Silva! M-am prostit! Carmen Electra!! Trebuie să fiu prost, ea să mă vrea şi eu să o refuz. Energie, scântei ! Ce ochi, ce buze ! Ce picioare! O, cât de aţâţătoare! Da, o şi văd cum stă tolănită... pe coperta din Playboy. Avion special pentru mine, până la vila ei, în insula ei... Câte secunde mai am?... Ajung pe insulă. O văd! Mă vede! O noapte!... Apoi aruncat ca o zdreanţă afară, pe geam, nici măcar pe uşă, cu siguranţă aşa o să mi se întâmple! Cum mai ajung eu înapoi în ţară?... Nu!... Mai bine Lamborghini! Woau, mă şi văd în ea. Invidie pe mine, în jurul meu pe distanţă de o mie de kilometri... Viteză!... 200!... 300 !!... Întuneric... Doi îngeri mă iau de aripă... Nu! Nu!... Mai bine o noapte cu Carmen...
"Oferta noastră a expirat! Ne pare rău! Rămâneţi în baza noastră de date. Mai avem concursuri... Piu! Piu! Piu!..." Se uscase linoleumul şi eu tot priveam celularul. Îmi venea să-l calc-n picioare.
Când o zi începe prost se termină şi mai prost. Nici a doua zi nu îmi revenisem. Lamborghini şi Carmen Electra! Nu! Lamborghini sau Carmen Electra! Oare de ce mi-au cerut să aleg? De ce nu mi-au lăsat încă un minut? Cred că si o oră nu-mi era de ajuns , cu logica, cu prudenţa mea ...
7 sept. 2009
Septembrie, luni
Cântăreţul italian Antonino a luat trofeul Cerbul de aur cu melodia Septembrie , luni.
... sau aici, daca nu vedeti mai sus nimic!
Septembrie, luni in interpretarea lui Horia Brenciu:
... sau aici, daca nu vedeti mai sus nimic!
... sau aici, daca nu vedeti mai sus nimic!
Septembrie, luni in interpretarea lui Horia Brenciu:
... sau aici, daca nu vedeti mai sus nimic!
6 sept. 2009
Marius Tuca de vorbă cu Ion Cristoiu
Domnule Cristoiu, aţi împlinit 60 de ani. Cum i-aţi împărţi? Cum ar fi împărţeala lor? I-aţi împărţi înainte şi după Revoluţie sau cum?
Eu îi împart în două. Înainte de Revoluţie şi după Revoluţie, dar nu cum fac unii, împărţindu-i în perioada neagră şi în perioada luminoasă, ci invers. Pentru mine, perioada luminoasă a fost înainte de ’89, pentru că aveam timp să citesc, să scriu, să mă mai gândesc la mine, şi perioada întunecată este după decembrie ’89, pentru că pierd timpul cu fleacuri de 20 de ani, în timp ce, uitându-mă acum, e şi un prilej de bilanţ, pentru că, din 1972, am scris în fiecare zi câte o pagină de proză şi am vreo 40 de caiete. Le-am dat acum la redactat şi îmi dau seama cât de bun eram înainte şi cât de prost scriu acum.
Apropo de împărţitul ăsta, nu întâmplător v-am întrebat, pentru că, după ce aţi terminat facultatea, aţi trăit 20 de ani în comunism şi 20 de ani în democraţie. Care sunt punţile ce leagă aceste două trăiri, care sunt diferenţele cele mai importante dintre ele, în afară de faptul că înainte aveaţi mai mult timp să citiţi şi să scrieţi? Au trecut mai repede ăştia 20 de ani?
Nota comună, în cazul meu, ar fi că am scris în fiecare zi şi că, şi înainte, şi după Revoluţie, am trăit cu iluzia că voi ajunge un mare scriitor, că voi scrie odată cartea vieţii mele, ceea ce nu s-a întâmplat. Pentru ceilalţi, pentru România, este o notă comună: e la fel de veselă ca înainte de Revoluţie. Nu întâmplător, următoarea mea carte, pe care zic eu că pariez, se intitulează "Veselia generală". Părerea mea e că poporul român nu s-a schimbat, e acelaşi ca şi înainte de ’89. Atunci însă se stătea mai mult prin casă, nu se prea vorbea şi se credea că este mult mai serios. Acum are posibilitatea să se dea în spectacol, să iasă în stradă şi ne dăm seama că e mai rău decât credeam noi înainte de ’89, ca seriozitate, ca spirit critic, zic eu, sau chiar ca spirit occidental.
N-au schimbat nimic aceşti 20 de ani? Vă întreb, oamenii au rămas aceiaşi?
Au rămas aceiaşi, cu deosebirea că acum pot fi ei înşişi. Înainte nu puteau fi ei înşişi, pentru că nu se puteau exprima. Dar şi acum sunt aceiaşi. De ce să se schimbe, aveau vreun motiv?
Spuneaţi despre ideea de a ajunge un mare scriitor, care v-a urmărit înainte. Eu cred că ăsta e un mod foarte inteligent şi un mod de a cocheta cu celebritatea, alergând după un lucru, iar pe de altă parte, câştigând alte 100. Pentru că asta cu marele scriitor poate că o s-o hotărască posteritatea. Până una-alta, Ion Cristoiu a făcut unele lucruri, şi-n materie de presă, şi-n materie de televiziune, de analiză politică. Nu cumva ne fluturaţi prin faţa ochilor "scriitorul ratat"la nesfârşit şi aţi urmărit cu totul altceva?
Păi, eu nu sunt scriitor ratat!
Nu, de fapt, voiam să spun că ne fluturaţi neîmplinirea unui mare scriitor şi de fapt vi s-au împlinit alte vise pe care le-aţi avut.
Da, în istorie sau în domeniul cercetării sunt foarte multe situaţii în care cineva care credea că a descoperit nu ştiu ce formulă şi că s-a afirmat în chimie se afirmase de fapt în zoologie. Probabil că e posibil şi asta, considerând gazetăria ca o activitate colaterală, să rămân în istoria gazetăriei şi considerând literatura ca activitate principală, importantă, să nu intru niciodată în istorie ca scriitor. De cele mai multe ori, şi în cazul meu, este aproape sigur – întotdeauna am avut succes cu lucruri pe care nu le-am luat în serios. De aceea, niciodată, de câte ori am lansat un ziar sau am lansat o emisiune sau o carte, de câte ori am pariat zicând că va fi un lucru extraordinar, nu a ieşit mare lucru. Şi invers. Cred că este o caracteristică, în general, îmi imaginez că nu se va împlini ceea ce doresc şi se împlineşte în realitate. Sau, deseori, te trezeşti cu lucruri pe care nu ţi le-ai dorit, iar pe cele pe care ţi le-ai dorit probabil că nu o să le ai niciodată.
De unde obsesia asta, a marelui scriitor?
Iniţial, nu a fost o obsesie de mare scriitor, ci obsesia de a-mi apărea numele undeva. În liceu am fost fericit când mi-a apărut numele în revista Rebus. Eu aşa am debutat, în Rebus. Erau nişte "prostioare" în Rebus, desenai un măr şi o pară şi din ele ieşea un cuvânt. Şi a scris acolo: "Ion Cristoiu, elev...". Atunci a apărut numele meu pe ceva tipărit. A fost o obsesie a notorietăţii, a notorietăţii pe care ţi-o dă scrisul, iar după asta a venit, pe măsură ce am consumat diferite etape, o permanentă autonemulţumire. În facultate era un post de radio al complexului studenţesc, iar eu când îi ascultam pe unii de-acolo, cum sunt acum moderatorii, îmi ziceam: "Dom’le, s-ajung eu să vorbesc la radio ăla...". Am ajuns la radio şi am ajuns şi directorul radioului. Apoi mi-am dat seama că ninge la fel, că frunzele sunt la fel şi că nu eşti mult mai fericit decât erai înainte. După asta, citeam Viaţa studenţească, şi era acolo subredacţia Vieţii Studenţeşti. Ei bine, am ajuns şi acolo, am ajuns subredactorul Vieţii Studenţeşti, cu jumătate de salariu, am ajuns şi redactor-şef. Pe urmă, mi-am zis: "Hai s-ajung şi la televiziune!...". Am ajuns şi la televiziune şi sunt la fel de posomorât ca pe vremea când mă duceam cu vaca. Poate că şi de-asta îmi propun. Pentru că dacă îţi propui să ajungi şef de stat e un ideal realizabil. Dacă îţi propui să ajungi un mare scriitor e un ideal, pentru că nu vei şti niciodată, după cum spuneai, dacă ajungi un mare scriitor.
Pe de altă parte, când vă propuneaţi să faceţi ceva ce vă doreaţi foarte mult, să aveţi mare succes, n-aţi avut, dar când nu aţi dat importanţă unor lucruri s-a întâmplat să obţineţi succesul pe care vi-l doreaţi altădată cu orice dinadins.
Da, probabil că e o caracteristică.
Mă întorc la cei 20 de ani dinainte şi după Revoluţie. Spuneţi-mi, cum au trecut primii şi ceilalţi de după ’89?
Care au curs mai repede, pe care i-aţi simţit mai intens, care a fost diferenţa între cele două perioade?
Sigur, dacă m-aş gândi la perioada dinainte de ’89, e o perioadă cenuşie, dar în sensul bun al cuvântului. În sensul că mari lucruri nu s-au întâmplat, a fost o perioadă mai calmă, iar după ’89 a fost şi este o perioadă agitată, inutil de agitată, am avut impresia unei bolboroseli permanente, poate şi din cauza societăţii, poate şi pentru că am trăit în mediul gazetăresc, unde ai impresia, în fiecare zi, că s-a întâmplat un lucru extraordinar, dar, de fapt, nu s-a întâmplat. Pe când înainte nu se întâmplau lucruri extraordinare, nici destinele nu erau extraordinare.
Dacă mă uit în urmă, sunt perioade mari din viaţa mea, înainte de 1989, când nu au existat mari întâmplări: facultatea, apoi, din ’72 până-n ’81 am fost la Viaţa Studenţească şi Amfiteatru, redactor-şef adjunct, din ’81 până-n ’87 la Scînteia Tineretului şi la supliment, pe când după ’89 sunt multe lucruri, proiecte, lucruri făcute, neterminate... multe întâmplări, multe evenimente, să spunem...
Care dintre aceşti ani au fost mai condensaţi? Mi se pare că în aceşti 20 de ani am trăit de 10 ori mai mult decât în cei 20 de ani dinainte de ’89.
Corect, aşa este! Dar asta nu înseamnă că eu am făcut mai mult acum decât înainte. E o intensitate a întâmplărilor.
Nu vă plac onomasticile, nu vă plac aniversările zilelor de naştere, fugiţi de astfel de zile, nu sunteţi deloc un animal social. De ce?
În primul rând, nu-mi place să sărbătoresc, pentru simplul motiv că n-am contribuit cu nimic, pentru că oricum împlineam 60 de ani. Mi se pare stupid. Mai degrabă sărbătoreşti o carte, ridicarea unei clădiri, dacă eşti arhitect, formarea unui partid... atunci, zici că ai făcut ceva... Oricum, dacă eram acum un beţiv şi un cartofor, tot făceam 60 de ani. Oricum îi împlineam, deci n-am nici o contribuţie.
Nici de Sfântul Ion nu răspundeţi la telefon, fugiţi de toate astea. Fugiţi cumva de clişeele ce apar atunci când este vorba de o aniversare?
Dar toată lumea ştie asta... Atunci, toată lumea vrea să fie amabilă şi este amabilă obligatoriu. Eu sunt mai sensibil, aşa... contrar aparenţelor. Chiar sunt poet ca fire. Prost de poet, în sensul ăsta. Prefer gestul spontan şi obişnuit. Parcă şi văd cum toţi se uită acolo, cum fac, de pildă, politicienii, în agendele lor sau îşi pun secretarele să vadă cine e Sfântul Ion: cutare, cutare, cutare... şi pe urmă le pun să sune.
Dar îi ţineţi minte pe cei care nu vă sună?
Ţin minte în sensul că mă mir cum au fost atât de proşti, ca politicieni, să nu-şi dea seama că sunt atât de uşor de câştigat. Mie n-ar trebui să-mi dea nici un Mercedes, nici o casă... e de-ajuns să mă sune unul într-o dimineaţă şi să-mi spună că mi-a citit un editorial, o proză. Dar ei nu se gândesc la asta, ei se gândesc să te cumpere aşa cum sunt cumpăraţi ei. Dacă ei sunt cumpăraţi, cred că şi eu pot fi...
Eu pot fi cumpărat cu o vorbă bună. Din punctul ăsta de vedere, e o mare slăbiciune.
Dar, pe de altă parte, nu vă gândiţi că îi nedreptăţiţi pe cei care cu adevărat vor să vă spună "La Mulţi Ani!", să vă ureze, să vă dea un cadou, de exemplu?
Acum, la 60 de ani, nu s-au prea ostenit. Tocmai pentru că am fost discret, nu s-au prea ostenit. Aici, chiar mă temeam, în prostia mea, evident, că o să fie aşa, o mică sărbătoare a presei. N-a fost. Mă refer la generaţiile de tineri pe care i-am format eu...
De ce nu există recunoştinţă în România? De ce e atât de rară recunoştinţa, mai ales în presă?
Pentru că toţi cei pe care i-am crescut şi cei pe care i-ai crescut şi tu ajung şi ei mari şi sunt convinşi că au ajuns prin ei înşişi şi că sunt mai mari decât tine.
Atât de simplu să fie răspunsul?
Da, este foarte simplu din acest punct de vedere. Recunoştinţă au numai când eşti şeful lor, după aceea nu mai există nici o recunoştinţă.
Recunoştinţa există numai atunci când ai un interes, practic, nu?
Poate că, anticipând o întrebare, e nedrept când se spune că am format generaţii numai după ’89. Am avut prilejul acum să mă uit pe suplimentul literar artistic al Scînteii Tineretului. L-am sunat pe Stelian Tănase să-i spună lui Mircea Dinescu, cu care nu vorbesc, nu ştiu cu ce se ocupă acum, că i-am găsit nişte tablete extraordinare în acel supliment. Mi-am exprimat încă o dată amărăciunea că nu face publicistică literară. Aşa am descoperit câţi oameni au publicat la Viaţa Studenţească şi în altele...
I-aţi promovat?
Iarăşi este o nedreptate. Niciodată nu s-a sărbătorit când s-au împlinit nu ştiu câţi ani de la supliment, a fost o adevărată şcoală, erau acolo Matei Vişniec, Mircea Cărtărescu... a ieşit acum o pagină întreagă de versuri şi nimeni nu s-a mai gândit acum...
Aveţi colecţia, o păstraţi acasă?
Nu, mă duc la bibliotecă.
Dar nu aveţi pasiunea de a colecţiona, de a ţine colecţii cu ziarele pe care le-aţi făcut?
Nu, nu mai au loc. O să-i cadă într-o zi planşeul celui care stă sub mine... Nu mai am loc de cărţi!
Eu v-am vizitat demult, odată, acasă, nu mai ştiu cu ce ocazie, şi am fost uimit de faptul că, atunci când vine vorba despre documentare, sunteţi de-a dreptul diabolic. Aveaţi o foarfecă şi tot ceea ce vă interesa decupaţi şi puneaţi într-un dosar, legat de un subiect sau de un personaj anume. Aveţi şi-acum obiceiul acesta?
Da. Am şi-acum tot felul de dosare. La un moment dat, mi-am pus problema, pentru că unele sunt din 2004 şi aşa mai departe, şi în politică s-au schimbat atât de multe, încât n-am curajul să le arunc, pentru că foarte multe lucruri le poţi găsi acolo.
Cum se face că Ion Cristoiu, care este un fan, aş putea spune, al telefoanelor de ultimă generaţie, atunci când e vorba de documentare, face o documentare empirică, cu foarfeca, ziarul şi dosarul?
E o chestiune de scris. Poţi să le pui şi pe foldere. La mine, subiectele sunt pe teme, personaje, probleme. Adunate la un loc – le pui, să zicem, de-a lungul unei săptămâni, cum ar fi cele despre o criză –, când le reciteşti pe toate, le iei ca pe o broşură, descoperi foarte multe lucruri şi ideile îţi vin mai uşor. Pe când, pe internet le descoperi mai greu în foldere.
Mai primiţi mesaje în timpul emisiunii?
Primesc. Nu aşa de multe cum primeai tu, dar primesc.
Toate sunt legate de emisiune sau de o informaţie despre subiectul pe care îl discutaţi?
În primul rând, nu recunosc niciodată numerele, sunt multe pe care nu le-am trecut în agendă, dar majoritatea sunt comentarii cu partenerii de dialog. Oricum, când sunt lucruri interesante, le spun.
Pentru că tot sunt 60 de ani şi vorbim despre vârsta aceasta, spuneţi-mi care ar fi definiţia unui scriitor pentru timp? Are scriitorul Ion Cristoiu o definiţie pentru timp?
O, ce întrebare grea! ... Nina Cassian are o poezie pentru timp şi mi-a plăcut cum a scris, că "fuge timpul cu piciorul ridicat".
Fuge foarte tare?
Sigur, în materie de timp eşti obligat, ca şi în materie de viaţă şi de moarte, să spui că aşa e. Trece timpul, chiar trece!... Probabil că la 20 de ani nu-mi imaginam că o să ajung la 60 de ani.
V-aţi trăit viaţa la timpul potrivit? Aţi trăit, ca să pun o întrebare filozofică, în timpul vieţii dumneavoastră?
Da, nu cred că putea fi mai mare noroc ca la vârsta maturităţii să trăieşti atâtea lucruri. N-am trăit un război mondial, dar am apucat regimul comunist, am prins o "minirevoluţie", să-i zic, după asta am trăit democraţia şi sper să prind şi prăbuşirea capitalismului şi revenirea comunismului. Chiar c-ar fi interesant!
Practic, dacă ar fi să vă alegeţi o epocă în care să trăiţi, aţi alege aceeaşi perioadă?
Aceeaşi perioadă, pentru că ai posibilitatea să compari. De exemplu, înainte de 1989, nu-mi făceam prea mari iluzii privind capitalismul, pentru că ştiam, cunoşteam capitalismul de la scriitori. Şi, pornind de la premisa că sunt sceptic, nu-mi făceam iluzii că o să fie Raiul pe Pământ, dar nici nu-mi imaginam că o să fie un capitalism cum e cel românesc, adică în sensul de capitalism comunist, în care, ca să rezolvi ceva, ai nevoie tot de pile. Nu! În comunism îmi era mult mai uşor. Dădeam un telefon, spuneam: "Alo, sunt Ion Cristoiu", şi rezolvam mult mai uşor. Acum, îmi este mult mai greu.
Da, dar acum e o diferenţă mare între ce eraţi şi ce sunteţi. Înainte dădeaţi un telefon şi spuneaţi: "Sunt Ion Cristoiu, de la Scînteia Tineretului sau de la suplimentul literar al Scînteii Tineretului", iar acum spuneţi doar atât: "Sunt Ion Cristoiu!".
Păi, acum e democraţie şi economie de piaţă. Acum n-are importanţă. Şi încă ceva, spre deosebire de mulţi colegi de generaţie, eu nu cred în puterea presei, şi sunt sincer când o spun.
Nu credeţi în puterea presei, dar aţi trăit din puterea presei!
Adică nu cred în puterea presei de a rezolva ceva... Are putere când i se dă putere.
Când vor cei de la putere?
Da, corect, când vor cei de la putere. Uitaţi-vă, poţi să duci campanii, cum duce şi Jurnalul Naţional, şi tot nu se rezolvă nimic. E de-ajuns să i se dea un dosar unui ziar de către un politician care vrea ca problema respectivă să se rezolve şi a doua zi, adversarul lui e dat afară, după ce apare articolul.
Cât de lung şi de dureros e drumul de la Ion Cristoiu de la Scînteia Tineretului la simplul Ion Cristoiu?
E un drum pe care, sigur, camionul în care m-am urcat a fost ce s-a întâmplat în decembrie 1989. Pentru că deja în 1987, când am fost trimis în "exil" la revista Teatrul, fusesem trimis de la redactor-şef adjunct, la Scînteia Tineretului, la o revistă lunară. În primul rând, nu-mi imaginam că o să cadă comunismul.
Am avut însă o mare inspiraţie că mi-am adunat – am scris mai multă proză satirică şi am adunat totul într-o carte, bătută la maşină – şi-am zis atunci: "Am scris o carte!"... Şi am pus-o în raft. Sigur că, după 1989, am reuşit s-o public.
Câţi ani aveaţi în ’89?
M-am născut în ’48. Aveam...
41 de ani!
Ce tânăr eram!... Eram puţin trist, aşa, înainte să împlinesc 60 de ani, dar m-a liniştit puţin fostul prim-ministru Adrian Năstase, care m-a sunat de dimineaţă, că PSD-iştii sunt buni la d’astea, şi mi-a zis: "Domnule Cristoiu, şi eu sunt neliniştit că voi împlini 60 de ani, dar când mă gândesc că Ion Iliescu avea, în decembrie 1989, 60 de ani şi a mai condus ţara şi a făcut politică încă 20 de ani, sunt optimist"... Uneori, mă gândesc şi eu că dacă Iliescu, la 60 de ani, s-ar fi considerat "terminat"... De fapt, destinul lui mare a început la 60 de ani. Poate că şi pe noi ne aşteaptă un asemenea dar. Vreau să spun un lucru foarte important, pe care mulţi nu-l înţeleg, mai ales cei tineri, că există momente în viaţă despre care crezi că sunt nenorociri, dar, de fapt, ele se dovedesc, din perspectivă, benefice. Mutarea mea la revista Teatrul, la un lunar, mi-a dat posibilitatea să scriu mai mult.
Dramele la timpul prezent pot deveni în timp...
Nu pot deveni... De exemplu, toată lumea care zice "ce nenorocire a fost în februarie 1997, când aţi plecat de la Evenimentul Zilei! A fost momentul cel mai bun al vieţii mele acea plecare. Imaginaţi-vă acum, eu, la Evenimentul Zilei!... Ei, plictisiţi de mine, eu, plictisit de acest ziar... A fost o relansare pentru mine.
E un fel de-a spune că eu trăiesc o mare nenorocire, pentru că sunt de 15 ani în acelaşi loc?
Da, nu ţi-ar strica o schimbare în viaţă! În sensul că, de cele mai multe ori, noi considerăm că e un necaz, dar, de fapt, dacă te gândeşti bine, poţi să şi transformi acest necaz într-un lucru bun, uite că până la urmă se dovedeşte că e invers. Şi plecarea de la Realitatea a fost un lucru bun. Vă imaginaţi să fi fost în continuare, de la ora opt şi jumătate sau nouă dimineaţa, până la ora două noaptea în televiziune...
Din punctul ăsta de vedere, înseamnă că sunteţi un om fără regrete.
Da. Şi cel mai bun lucru ar fi dacă s-ar închide presa! Pentru mine, ar fi soluţia ideală.
Chestia asta este pur şi simplu genială!
Da, pentru că sunt suficient de slab, ca să nu rezist la notorietatea ieftină pe care ţi-o dă presa. Dar atunci m-aş închide în bibliotecă şi aş spune: "Dom’le, asta-i viaţa, n-am ce să fac, trebuie să citesc"...
V-aţi imaginat vreodată la 60 de ani?
Nu. Şi mi se păreau ăia de 60 de ani foarte bătrâni... Dar eu, acum, la 60 de ani, am impresia că sunt tânăr.
Frumos spus! Asta era în următoarea întrebare: Ce diferenţă este între ceea ce credeaţi că veţi fi la 60 de ani şi ceea ce sunteţi acum?
Păi, nici nu-mi imaginam că voi împlini vreodată 60 de ani.
Care sunt întrebările vârstei de 60 de ani?
E o întrebare destul de dificilă! Cred că întrebările sunt legate de un lucru pe care l-a spus un tip, care se numeşte Fidel Castro.
A spus că "nenorocirea acestei vârste" – el avea 70 de ani când spunea asta – "este că spiritul rămâne tânăr, ca la 25 de ani, dar forţele fizice"...
Cu alte cuvinte, aţi mai vrea, dar nu mai puteţi!
Sursa: Jurnalul Naţional
Eu îi împart în două. Înainte de Revoluţie şi după Revoluţie, dar nu cum fac unii, împărţindu-i în perioada neagră şi în perioada luminoasă, ci invers. Pentru mine, perioada luminoasă a fost înainte de ’89, pentru că aveam timp să citesc, să scriu, să mă mai gândesc la mine, şi perioada întunecată este după decembrie ’89, pentru că pierd timpul cu fleacuri de 20 de ani, în timp ce, uitându-mă acum, e şi un prilej de bilanţ, pentru că, din 1972, am scris în fiecare zi câte o pagină de proză şi am vreo 40 de caiete. Le-am dat acum la redactat şi îmi dau seama cât de bun eram înainte şi cât de prost scriu acum.
Apropo de împărţitul ăsta, nu întâmplător v-am întrebat, pentru că, după ce aţi terminat facultatea, aţi trăit 20 de ani în comunism şi 20 de ani în democraţie. Care sunt punţile ce leagă aceste două trăiri, care sunt diferenţele cele mai importante dintre ele, în afară de faptul că înainte aveaţi mai mult timp să citiţi şi să scrieţi? Au trecut mai repede ăştia 20 de ani?
Nota comună, în cazul meu, ar fi că am scris în fiecare zi şi că, şi înainte, şi după Revoluţie, am trăit cu iluzia că voi ajunge un mare scriitor, că voi scrie odată cartea vieţii mele, ceea ce nu s-a întâmplat. Pentru ceilalţi, pentru România, este o notă comună: e la fel de veselă ca înainte de Revoluţie. Nu întâmplător, următoarea mea carte, pe care zic eu că pariez, se intitulează "Veselia generală". Părerea mea e că poporul român nu s-a schimbat, e acelaşi ca şi înainte de ’89. Atunci însă se stătea mai mult prin casă, nu se prea vorbea şi se credea că este mult mai serios. Acum are posibilitatea să se dea în spectacol, să iasă în stradă şi ne dăm seama că e mai rău decât credeam noi înainte de ’89, ca seriozitate, ca spirit critic, zic eu, sau chiar ca spirit occidental.
N-au schimbat nimic aceşti 20 de ani? Vă întreb, oamenii au rămas aceiaşi?
Au rămas aceiaşi, cu deosebirea că acum pot fi ei înşişi. Înainte nu puteau fi ei înşişi, pentru că nu se puteau exprima. Dar şi acum sunt aceiaşi. De ce să se schimbe, aveau vreun motiv?
Spuneaţi despre ideea de a ajunge un mare scriitor, care v-a urmărit înainte. Eu cred că ăsta e un mod foarte inteligent şi un mod de a cocheta cu celebritatea, alergând după un lucru, iar pe de altă parte, câştigând alte 100. Pentru că asta cu marele scriitor poate că o s-o hotărască posteritatea. Până una-alta, Ion Cristoiu a făcut unele lucruri, şi-n materie de presă, şi-n materie de televiziune, de analiză politică. Nu cumva ne fluturaţi prin faţa ochilor "scriitorul ratat"la nesfârşit şi aţi urmărit cu totul altceva?
Păi, eu nu sunt scriitor ratat!
Nu, de fapt, voiam să spun că ne fluturaţi neîmplinirea unui mare scriitor şi de fapt vi s-au împlinit alte vise pe care le-aţi avut.
Da, în istorie sau în domeniul cercetării sunt foarte multe situaţii în care cineva care credea că a descoperit nu ştiu ce formulă şi că s-a afirmat în chimie se afirmase de fapt în zoologie. Probabil că e posibil şi asta, considerând gazetăria ca o activitate colaterală, să rămân în istoria gazetăriei şi considerând literatura ca activitate principală, importantă, să nu intru niciodată în istorie ca scriitor. De cele mai multe ori, şi în cazul meu, este aproape sigur – întotdeauna am avut succes cu lucruri pe care nu le-am luat în serios. De aceea, niciodată, de câte ori am lansat un ziar sau am lansat o emisiune sau o carte, de câte ori am pariat zicând că va fi un lucru extraordinar, nu a ieşit mare lucru. Şi invers. Cred că este o caracteristică, în general, îmi imaginez că nu se va împlini ceea ce doresc şi se împlineşte în realitate. Sau, deseori, te trezeşti cu lucruri pe care nu ţi le-ai dorit, iar pe cele pe care ţi le-ai dorit probabil că nu o să le ai niciodată.
De unde obsesia asta, a marelui scriitor?
Iniţial, nu a fost o obsesie de mare scriitor, ci obsesia de a-mi apărea numele undeva. În liceu am fost fericit când mi-a apărut numele în revista Rebus. Eu aşa am debutat, în Rebus. Erau nişte "prostioare" în Rebus, desenai un măr şi o pară şi din ele ieşea un cuvânt. Şi a scris acolo: "Ion Cristoiu, elev...". Atunci a apărut numele meu pe ceva tipărit. A fost o obsesie a notorietăţii, a notorietăţii pe care ţi-o dă scrisul, iar după asta a venit, pe măsură ce am consumat diferite etape, o permanentă autonemulţumire. În facultate era un post de radio al complexului studenţesc, iar eu când îi ascultam pe unii de-acolo, cum sunt acum moderatorii, îmi ziceam: "Dom’le, s-ajung eu să vorbesc la radio ăla...". Am ajuns la radio şi am ajuns şi directorul radioului. Apoi mi-am dat seama că ninge la fel, că frunzele sunt la fel şi că nu eşti mult mai fericit decât erai înainte. După asta, citeam Viaţa studenţească, şi era acolo subredacţia Vieţii Studenţeşti. Ei bine, am ajuns şi acolo, am ajuns subredactorul Vieţii Studenţeşti, cu jumătate de salariu, am ajuns şi redactor-şef. Pe urmă, mi-am zis: "Hai s-ajung şi la televiziune!...". Am ajuns şi la televiziune şi sunt la fel de posomorât ca pe vremea când mă duceam cu vaca. Poate că şi de-asta îmi propun. Pentru că dacă îţi propui să ajungi şef de stat e un ideal realizabil. Dacă îţi propui să ajungi un mare scriitor e un ideal, pentru că nu vei şti niciodată, după cum spuneai, dacă ajungi un mare scriitor.
Pe de altă parte, când vă propuneaţi să faceţi ceva ce vă doreaţi foarte mult, să aveţi mare succes, n-aţi avut, dar când nu aţi dat importanţă unor lucruri s-a întâmplat să obţineţi succesul pe care vi-l doreaţi altădată cu orice dinadins.
Da, probabil că e o caracteristică.
Mă întorc la cei 20 de ani dinainte şi după Revoluţie. Spuneţi-mi, cum au trecut primii şi ceilalţi de după ’89?
Care au curs mai repede, pe care i-aţi simţit mai intens, care a fost diferenţa între cele două perioade?
Sigur, dacă m-aş gândi la perioada dinainte de ’89, e o perioadă cenuşie, dar în sensul bun al cuvântului. În sensul că mari lucruri nu s-au întâmplat, a fost o perioadă mai calmă, iar după ’89 a fost şi este o perioadă agitată, inutil de agitată, am avut impresia unei bolboroseli permanente, poate şi din cauza societăţii, poate şi pentru că am trăit în mediul gazetăresc, unde ai impresia, în fiecare zi, că s-a întâmplat un lucru extraordinar, dar, de fapt, nu s-a întâmplat. Pe când înainte nu se întâmplau lucruri extraordinare, nici destinele nu erau extraordinare.
Dacă mă uit în urmă, sunt perioade mari din viaţa mea, înainte de 1989, când nu au existat mari întâmplări: facultatea, apoi, din ’72 până-n ’81 am fost la Viaţa Studenţească şi Amfiteatru, redactor-şef adjunct, din ’81 până-n ’87 la Scînteia Tineretului şi la supliment, pe când după ’89 sunt multe lucruri, proiecte, lucruri făcute, neterminate... multe întâmplări, multe evenimente, să spunem...
Care dintre aceşti ani au fost mai condensaţi? Mi se pare că în aceşti 20 de ani am trăit de 10 ori mai mult decât în cei 20 de ani dinainte de ’89.
Corect, aşa este! Dar asta nu înseamnă că eu am făcut mai mult acum decât înainte. E o intensitate a întâmplărilor.
Nu vă plac onomasticile, nu vă plac aniversările zilelor de naştere, fugiţi de astfel de zile, nu sunteţi deloc un animal social. De ce?
În primul rând, nu-mi place să sărbătoresc, pentru simplul motiv că n-am contribuit cu nimic, pentru că oricum împlineam 60 de ani. Mi se pare stupid. Mai degrabă sărbătoreşti o carte, ridicarea unei clădiri, dacă eşti arhitect, formarea unui partid... atunci, zici că ai făcut ceva... Oricum, dacă eram acum un beţiv şi un cartofor, tot făceam 60 de ani. Oricum îi împlineam, deci n-am nici o contribuţie.
Nici de Sfântul Ion nu răspundeţi la telefon, fugiţi de toate astea. Fugiţi cumva de clişeele ce apar atunci când este vorba de o aniversare?
Dar toată lumea ştie asta... Atunci, toată lumea vrea să fie amabilă şi este amabilă obligatoriu. Eu sunt mai sensibil, aşa... contrar aparenţelor. Chiar sunt poet ca fire. Prost de poet, în sensul ăsta. Prefer gestul spontan şi obişnuit. Parcă şi văd cum toţi se uită acolo, cum fac, de pildă, politicienii, în agendele lor sau îşi pun secretarele să vadă cine e Sfântul Ion: cutare, cutare, cutare... şi pe urmă le pun să sune.
Dar îi ţineţi minte pe cei care nu vă sună?
Ţin minte în sensul că mă mir cum au fost atât de proşti, ca politicieni, să nu-şi dea seama că sunt atât de uşor de câştigat. Mie n-ar trebui să-mi dea nici un Mercedes, nici o casă... e de-ajuns să mă sune unul într-o dimineaţă şi să-mi spună că mi-a citit un editorial, o proză. Dar ei nu se gândesc la asta, ei se gândesc să te cumpere aşa cum sunt cumpăraţi ei. Dacă ei sunt cumpăraţi, cred că şi eu pot fi...
Eu pot fi cumpărat cu o vorbă bună. Din punctul ăsta de vedere, e o mare slăbiciune.
Dar, pe de altă parte, nu vă gândiţi că îi nedreptăţiţi pe cei care cu adevărat vor să vă spună "La Mulţi Ani!", să vă ureze, să vă dea un cadou, de exemplu?
Acum, la 60 de ani, nu s-au prea ostenit. Tocmai pentru că am fost discret, nu s-au prea ostenit. Aici, chiar mă temeam, în prostia mea, evident, că o să fie aşa, o mică sărbătoare a presei. N-a fost. Mă refer la generaţiile de tineri pe care i-am format eu...
De ce nu există recunoştinţă în România? De ce e atât de rară recunoştinţa, mai ales în presă?
Pentru că toţi cei pe care i-am crescut şi cei pe care i-ai crescut şi tu ajung şi ei mari şi sunt convinşi că au ajuns prin ei înşişi şi că sunt mai mari decât tine.
Atât de simplu să fie răspunsul?
Da, este foarte simplu din acest punct de vedere. Recunoştinţă au numai când eşti şeful lor, după aceea nu mai există nici o recunoştinţă.
Recunoştinţa există numai atunci când ai un interes, practic, nu?
Poate că, anticipând o întrebare, e nedrept când se spune că am format generaţii numai după ’89. Am avut prilejul acum să mă uit pe suplimentul literar artistic al Scînteii Tineretului. L-am sunat pe Stelian Tănase să-i spună lui Mircea Dinescu, cu care nu vorbesc, nu ştiu cu ce se ocupă acum, că i-am găsit nişte tablete extraordinare în acel supliment. Mi-am exprimat încă o dată amărăciunea că nu face publicistică literară. Aşa am descoperit câţi oameni au publicat la Viaţa Studenţească şi în altele...
I-aţi promovat?
Iarăşi este o nedreptate. Niciodată nu s-a sărbătorit când s-au împlinit nu ştiu câţi ani de la supliment, a fost o adevărată şcoală, erau acolo Matei Vişniec, Mircea Cărtărescu... a ieşit acum o pagină întreagă de versuri şi nimeni nu s-a mai gândit acum...
Aveţi colecţia, o păstraţi acasă?
Nu, mă duc la bibliotecă.
Dar nu aveţi pasiunea de a colecţiona, de a ţine colecţii cu ziarele pe care le-aţi făcut?
Nu, nu mai au loc. O să-i cadă într-o zi planşeul celui care stă sub mine... Nu mai am loc de cărţi!
Eu v-am vizitat demult, odată, acasă, nu mai ştiu cu ce ocazie, şi am fost uimit de faptul că, atunci când vine vorba despre documentare, sunteţi de-a dreptul diabolic. Aveaţi o foarfecă şi tot ceea ce vă interesa decupaţi şi puneaţi într-un dosar, legat de un subiect sau de un personaj anume. Aveţi şi-acum obiceiul acesta?
Da. Am şi-acum tot felul de dosare. La un moment dat, mi-am pus problema, pentru că unele sunt din 2004 şi aşa mai departe, şi în politică s-au schimbat atât de multe, încât n-am curajul să le arunc, pentru că foarte multe lucruri le poţi găsi acolo.
Cum se face că Ion Cristoiu, care este un fan, aş putea spune, al telefoanelor de ultimă generaţie, atunci când e vorba de documentare, face o documentare empirică, cu foarfeca, ziarul şi dosarul?
E o chestiune de scris. Poţi să le pui şi pe foldere. La mine, subiectele sunt pe teme, personaje, probleme. Adunate la un loc – le pui, să zicem, de-a lungul unei săptămâni, cum ar fi cele despre o criză –, când le reciteşti pe toate, le iei ca pe o broşură, descoperi foarte multe lucruri şi ideile îţi vin mai uşor. Pe când, pe internet le descoperi mai greu în foldere.
Mai primiţi mesaje în timpul emisiunii?
Primesc. Nu aşa de multe cum primeai tu, dar primesc.
Toate sunt legate de emisiune sau de o informaţie despre subiectul pe care îl discutaţi?
În primul rând, nu recunosc niciodată numerele, sunt multe pe care nu le-am trecut în agendă, dar majoritatea sunt comentarii cu partenerii de dialog. Oricum, când sunt lucruri interesante, le spun.
Pentru că tot sunt 60 de ani şi vorbim despre vârsta aceasta, spuneţi-mi care ar fi definiţia unui scriitor pentru timp? Are scriitorul Ion Cristoiu o definiţie pentru timp?
O, ce întrebare grea! ... Nina Cassian are o poezie pentru timp şi mi-a plăcut cum a scris, că "fuge timpul cu piciorul ridicat".
Fuge foarte tare?
Sigur, în materie de timp eşti obligat, ca şi în materie de viaţă şi de moarte, să spui că aşa e. Trece timpul, chiar trece!... Probabil că la 20 de ani nu-mi imaginam că o să ajung la 60 de ani.
V-aţi trăit viaţa la timpul potrivit? Aţi trăit, ca să pun o întrebare filozofică, în timpul vieţii dumneavoastră?
Da, nu cred că putea fi mai mare noroc ca la vârsta maturităţii să trăieşti atâtea lucruri. N-am trăit un război mondial, dar am apucat regimul comunist, am prins o "minirevoluţie", să-i zic, după asta am trăit democraţia şi sper să prind şi prăbuşirea capitalismului şi revenirea comunismului. Chiar c-ar fi interesant!
Practic, dacă ar fi să vă alegeţi o epocă în care să trăiţi, aţi alege aceeaşi perioadă?
Aceeaşi perioadă, pentru că ai posibilitatea să compari. De exemplu, înainte de 1989, nu-mi făceam prea mari iluzii privind capitalismul, pentru că ştiam, cunoşteam capitalismul de la scriitori. Şi, pornind de la premisa că sunt sceptic, nu-mi făceam iluzii că o să fie Raiul pe Pământ, dar nici nu-mi imaginam că o să fie un capitalism cum e cel românesc, adică în sensul de capitalism comunist, în care, ca să rezolvi ceva, ai nevoie tot de pile. Nu! În comunism îmi era mult mai uşor. Dădeam un telefon, spuneam: "Alo, sunt Ion Cristoiu", şi rezolvam mult mai uşor. Acum, îmi este mult mai greu.
Da, dar acum e o diferenţă mare între ce eraţi şi ce sunteţi. Înainte dădeaţi un telefon şi spuneaţi: "Sunt Ion Cristoiu, de la Scînteia Tineretului sau de la suplimentul literar al Scînteii Tineretului", iar acum spuneţi doar atât: "Sunt Ion Cristoiu!".
Păi, acum e democraţie şi economie de piaţă. Acum n-are importanţă. Şi încă ceva, spre deosebire de mulţi colegi de generaţie, eu nu cred în puterea presei, şi sunt sincer când o spun.
Nu credeţi în puterea presei, dar aţi trăit din puterea presei!
Adică nu cred în puterea presei de a rezolva ceva... Are putere când i se dă putere.
Când vor cei de la putere?
Da, corect, când vor cei de la putere. Uitaţi-vă, poţi să duci campanii, cum duce şi Jurnalul Naţional, şi tot nu se rezolvă nimic. E de-ajuns să i se dea un dosar unui ziar de către un politician care vrea ca problema respectivă să se rezolve şi a doua zi, adversarul lui e dat afară, după ce apare articolul.
Cât de lung şi de dureros e drumul de la Ion Cristoiu de la Scînteia Tineretului la simplul Ion Cristoiu?
E un drum pe care, sigur, camionul în care m-am urcat a fost ce s-a întâmplat în decembrie 1989. Pentru că deja în 1987, când am fost trimis în "exil" la revista Teatrul, fusesem trimis de la redactor-şef adjunct, la Scînteia Tineretului, la o revistă lunară. În primul rând, nu-mi imaginam că o să cadă comunismul.
Am avut însă o mare inspiraţie că mi-am adunat – am scris mai multă proză satirică şi am adunat totul într-o carte, bătută la maşină – şi-am zis atunci: "Am scris o carte!"... Şi am pus-o în raft. Sigur că, după 1989, am reuşit s-o public.
Câţi ani aveaţi în ’89?
M-am născut în ’48. Aveam...
41 de ani!
Ce tânăr eram!... Eram puţin trist, aşa, înainte să împlinesc 60 de ani, dar m-a liniştit puţin fostul prim-ministru Adrian Năstase, care m-a sunat de dimineaţă, că PSD-iştii sunt buni la d’astea, şi mi-a zis: "Domnule Cristoiu, şi eu sunt neliniştit că voi împlini 60 de ani, dar când mă gândesc că Ion Iliescu avea, în decembrie 1989, 60 de ani şi a mai condus ţara şi a făcut politică încă 20 de ani, sunt optimist"... Uneori, mă gândesc şi eu că dacă Iliescu, la 60 de ani, s-ar fi considerat "terminat"... De fapt, destinul lui mare a început la 60 de ani. Poate că şi pe noi ne aşteaptă un asemenea dar. Vreau să spun un lucru foarte important, pe care mulţi nu-l înţeleg, mai ales cei tineri, că există momente în viaţă despre care crezi că sunt nenorociri, dar, de fapt, ele se dovedesc, din perspectivă, benefice. Mutarea mea la revista Teatrul, la un lunar, mi-a dat posibilitatea să scriu mai mult.
Dramele la timpul prezent pot deveni în timp...
Nu pot deveni... De exemplu, toată lumea care zice "ce nenorocire a fost în februarie 1997, când aţi plecat de la Evenimentul Zilei! A fost momentul cel mai bun al vieţii mele acea plecare. Imaginaţi-vă acum, eu, la Evenimentul Zilei!... Ei, plictisiţi de mine, eu, plictisit de acest ziar... A fost o relansare pentru mine.
E un fel de-a spune că eu trăiesc o mare nenorocire, pentru că sunt de 15 ani în acelaşi loc?
Da, nu ţi-ar strica o schimbare în viaţă! În sensul că, de cele mai multe ori, noi considerăm că e un necaz, dar, de fapt, dacă te gândeşti bine, poţi să şi transformi acest necaz într-un lucru bun, uite că până la urmă se dovedeşte că e invers. Şi plecarea de la Realitatea a fost un lucru bun. Vă imaginaţi să fi fost în continuare, de la ora opt şi jumătate sau nouă dimineaţa, până la ora două noaptea în televiziune...
Din punctul ăsta de vedere, înseamnă că sunteţi un om fără regrete.
Da. Şi cel mai bun lucru ar fi dacă s-ar închide presa! Pentru mine, ar fi soluţia ideală.
Chestia asta este pur şi simplu genială!
Da, pentru că sunt suficient de slab, ca să nu rezist la notorietatea ieftină pe care ţi-o dă presa. Dar atunci m-aş închide în bibliotecă şi aş spune: "Dom’le, asta-i viaţa, n-am ce să fac, trebuie să citesc"...
V-aţi imaginat vreodată la 60 de ani?
Nu. Şi mi se păreau ăia de 60 de ani foarte bătrâni... Dar eu, acum, la 60 de ani, am impresia că sunt tânăr.
Frumos spus! Asta era în următoarea întrebare: Ce diferenţă este între ceea ce credeaţi că veţi fi la 60 de ani şi ceea ce sunteţi acum?
Păi, nici nu-mi imaginam că voi împlini vreodată 60 de ani.
Care sunt întrebările vârstei de 60 de ani?
E o întrebare destul de dificilă! Cred că întrebările sunt legate de un lucru pe care l-a spus un tip, care se numeşte Fidel Castro.
A spus că "nenorocirea acestei vârste" – el avea 70 de ani când spunea asta – "este că spiritul rămâne tânăr, ca la 25 de ani, dar forţele fizice"...
Cu alte cuvinte, aţi mai vrea, dar nu mai puteţi!
Sursa: Jurnalul Naţional
5 sept. 2009
Condiţia decăderii
Ai intrat vreodată într-un stup? Nu cu picioarele!... Deschizi, doar, capacul stupului!
Vezi o altă lume, după alte reguli făcută decât regulile care guvernează lumea nostră.
Lumea lor ţine în viaţă lumea noastră...
Nu eşti curios, sau teama te opreşte ?
De acul albinei să nu-ţi fie teamă! Nu te-nţeapă albina aşa aiurea, că n-ar avea ea ce face altceva mai bun cu acul ei. Îl foloseşte doar în caz de pericol, după ce-o altă albină vigilentă sună la 112.
Ai tras brusc de ramă? Stupul se zdruncină, pericolul îi gata! Se dă alarma: 112! Ai băut cam mult înainte, chipurile să ai curaj sau eşti cu hainele murdare, sau pur şi simplu eşti transpirat? Stejar, extremă urgenţă!
Să fii curat şi uscat! Fără miros de deodorante. Albina se autosesizează. Scoate sunete stridente, turează turbina reactivă, încarcă rezervorul cu venin şi pleacă iute, ca glonţul din ţeava puştii. Se aruncă cu capul înainte. Cade asupra ţintei ca un kamikaze. Dar nu se pulverizează, nu se împrăştie la impact. Albina rămâne întreagă, ancorată cu acul de mâna sau faţa ta. Acul îi ca harponul de la avionul care aterizeză pe puntea navei. Instantaneu te înjectează cu venin. Ea rămâne vie. Dar, vai! Ce soartă crudă! Nu mai reuşeşte să decoleze, acul o ţine ancorată la locul faptei. Este ac de unică folosinţă. Este steril, nu are rugină. Asta ar mai trebui să te composteze ca pe o carpetă, şi să mai contactezi nu se ştie ce virus. Se învârte în jurul ancorei, cu motorul la ralanti, e nervoasă rău, are un plâns bâzâit, are dureri mari mititica. Se forţează, şi mai rău îşi face. Cade, e sleită, are viscerele afară, zici că a fost înjunghiată. Mă întreb - doar sunt mai deştept, nu mai harnic decât albina!! - oare dacă ar şti cum va sfârşi, s-ar mai repezi, sau s-ar codi, aşteptând să se arunce surata din celula alăturată?
Nu le da, Doamne, minte albinelor! (Bine! atâta cât poate să încapă în creierul lor punctiform.)
Cum ar fi viaţa albinelor deştepte, sclipitoare la minte?
Se vor răzvrăti, se vor mânca între ele de invidie, vor ataca regina, o vor mânca friptă pe o lespede de piatră încălizită de soare? Se vor bate, se vor lua de aripi, îţi vor rupe gâtul pentru un trântor? Albine mii, trântori sute. Se vor lua de mână, de aripă, albina şi trântorul, perechea fericită se va va opri pe o floare şi o vor spurca?
O, Doame, nu fă aşa ceva! Nu le da nici măcar un grăunte de minte! Ele se vor întreba la ce bun să alerge toată ziulica şi apoi să moară. Ce uşor moare o albină, pe drumul de întoarcere la stup, şi pentru ce, se vor întreba câd se trezesc dimineaţa. Pentru prea multă dragoste de nectar? Vor deveni şirete, hoaţe, vor pleca de dimineaţă , chipurile să strângă nectarul florilor, şi nu se vor mai întoarce. Îşi vor spune că viaţa e tare scurtă şi trebuie trăită din plin. Adio polenizarea florilor. Adio miere. Acuma ăsta să fie necazul că nu vom mai avea miere. Produsul finit al muncii lor , mierea este doar un pretext, pe care ele nu-l conştientizează. Sunt bine îndoctrinate. Ţine- le, Doamne, inconştiente! Cine s-ar mai obosi să zboare pe distanţe mari, fără alimentare în aer, să colinde florile, să le culeagă nectarul, băutura zeilor. Din munca lor inconştientă omul are pe masă miere, fructe, legume, pâine. Albinele de vor gândi, gândirea le va duce încet, încet la pierzanie. Vor iubi leneveala, vor deveni imorale - cine a mai văzut albine să se tăvălească cu trântorii prin flori. Ei sunt născuţi doar pentru a fecunda o singura dată, nobila albina-regină. Dintre zeci de trântori care îşi iau zborul în înaltul cerului după trena reginei virgine doar unul şi numai unul o va face mamă pe regină. Şi asta se întâmplă din simplu motiv că Domnul nu le-a dat albinelor nici un dram de minte.
Albinele de vor gândi, se vor îmbăta cu iluzii, îşi vor trăi intens scurta viaţă, chefuind cu băuturi tari din nectar fermentat în botcă părăsită de matcă. Familii întregi vor dispărea. Decăderea lor va duce la dispariţia lumii lor. După ce ele nu vor mai fi, floarile vor rămâne sterile. Pomul, mărul nu vor mai rodi.
Când mărul, cu fructul său care păstrează în subconştientul omului amintirea păcatului iniţial, nu va mai rodi, el, măria sa Omul, va dispărea, sau în cel mai fericit caz va pleca pe o altă planetă cu altfel de flori şi altfel de albine!
Vezi o altă lume, după alte reguli făcută decât regulile care guvernează lumea nostră.
Lumea lor ţine în viaţă lumea noastră...
Nu eşti curios, sau teama te opreşte ?
De acul albinei să nu-ţi fie teamă! Nu te-nţeapă albina aşa aiurea, că n-ar avea ea ce face altceva mai bun cu acul ei. Îl foloseşte doar în caz de pericol, după ce-o altă albină vigilentă sună la 112.
Ai tras brusc de ramă? Stupul se zdruncină, pericolul îi gata! Se dă alarma: 112! Ai băut cam mult înainte, chipurile să ai curaj sau eşti cu hainele murdare, sau pur şi simplu eşti transpirat? Stejar, extremă urgenţă!
Să fii curat şi uscat! Fără miros de deodorante. Albina se autosesizează. Scoate sunete stridente, turează turbina reactivă, încarcă rezervorul cu venin şi pleacă iute, ca glonţul din ţeava puştii. Se aruncă cu capul înainte. Cade asupra ţintei ca un kamikaze. Dar nu se pulverizează, nu se împrăştie la impact. Albina rămâne întreagă, ancorată cu acul de mâna sau faţa ta. Acul îi ca harponul de la avionul care aterizeză pe puntea navei. Instantaneu te înjectează cu venin. Ea rămâne vie. Dar, vai! Ce soartă crudă! Nu mai reuşeşte să decoleze, acul o ţine ancorată la locul faptei. Este ac de unică folosinţă. Este steril, nu are rugină. Asta ar mai trebui să te composteze ca pe o carpetă, şi să mai contactezi nu se ştie ce virus. Se învârte în jurul ancorei, cu motorul la ralanti, e nervoasă rău, are un plâns bâzâit, are dureri mari mititica. Se forţează, şi mai rău îşi face. Cade, e sleită, are viscerele afară, zici că a fost înjunghiată. Mă întreb - doar sunt mai deştept, nu mai harnic decât albina!! - oare dacă ar şti cum va sfârşi, s-ar mai repezi, sau s-ar codi, aşteptând să se arunce surata din celula alăturată?
Nu le da, Doamne, minte albinelor! (Bine! atâta cât poate să încapă în creierul lor punctiform.)
Cum ar fi viaţa albinelor deştepte, sclipitoare la minte?
Se vor răzvrăti, se vor mânca între ele de invidie, vor ataca regina, o vor mânca friptă pe o lespede de piatră încălizită de soare? Se vor bate, se vor lua de aripi, îţi vor rupe gâtul pentru un trântor? Albine mii, trântori sute. Se vor lua de mână, de aripă, albina şi trântorul, perechea fericită se va va opri pe o floare şi o vor spurca?
O, Doame, nu fă aşa ceva! Nu le da nici măcar un grăunte de minte! Ele se vor întreba la ce bun să alerge toată ziulica şi apoi să moară. Ce uşor moare o albină, pe drumul de întoarcere la stup, şi pentru ce, se vor întreba câd se trezesc dimineaţa. Pentru prea multă dragoste de nectar? Vor deveni şirete, hoaţe, vor pleca de dimineaţă , chipurile să strângă nectarul florilor, şi nu se vor mai întoarce. Îşi vor spune că viaţa e tare scurtă şi trebuie trăită din plin. Adio polenizarea florilor. Adio miere. Acuma ăsta să fie necazul că nu vom mai avea miere. Produsul finit al muncii lor , mierea este doar un pretext, pe care ele nu-l conştientizează. Sunt bine îndoctrinate. Ţine- le, Doamne, inconştiente! Cine s-ar mai obosi să zboare pe distanţe mari, fără alimentare în aer, să colinde florile, să le culeagă nectarul, băutura zeilor. Din munca lor inconştientă omul are pe masă miere, fructe, legume, pâine. Albinele de vor gândi, gândirea le va duce încet, încet la pierzanie. Vor iubi leneveala, vor deveni imorale - cine a mai văzut albine să se tăvălească cu trântorii prin flori. Ei sunt născuţi doar pentru a fecunda o singura dată, nobila albina-regină. Dintre zeci de trântori care îşi iau zborul în înaltul cerului după trena reginei virgine doar unul şi numai unul o va face mamă pe regină. Şi asta se întâmplă din simplu motiv că Domnul nu le-a dat albinelor nici un dram de minte.
Albinele de vor gândi, se vor îmbăta cu iluzii, îşi vor trăi intens scurta viaţă, chefuind cu băuturi tari din nectar fermentat în botcă părăsită de matcă. Familii întregi vor dispărea. Decăderea lor va duce la dispariţia lumii lor. După ce ele nu vor mai fi, floarile vor rămâne sterile. Pomul, mărul nu vor mai rodi.
Când mărul, cu fructul său care păstrează în subconştientul omului amintirea păcatului iniţial, nu va mai rodi, el, măria sa Omul, va dispărea, sau în cel mai fericit caz va pleca pe o altă planetă cu altfel de flori şi altfel de albine!
18 aug. 2009
Cuvinte de folos
Dacă vă este dor de Zoe Dumitrescu- Buşulenga - Maica Benedicta, o găsiţi în convorbirile avute în ultimii ani de viaţă cu Grigore Ilisei, Teodora Stanciu, Mihaela Onofrei, Fabian Anton, Radu Comănescu, convorbiri strânse ca un mănuchi de spice de grâu în “ Caietul de la Văratec Convorbiri şi cuvinte de folos.”
Convorbiri consemnate de Mihaela Onofrei
- Stimată doamnă academician, ce credeţi dumneavoastră despe propria persoană? Cum o vede Zoe Dumitrescu-Buşulenga pe ... Zoe Dumitrescu-Buşulenga?
- Per total nu m-am gândit niciodată la mine. Nu m-am socotit o persoană atât de importantă încât să mă privesc ca pe un obiect demn de contemplat. M-am văzut pe bucăţi . Iar opiniile pe bucăţi erau foarte diverse , raportat la funcţia pe care o îndeplinea fragmentul acela din mine. Când eram copil, eram foarte timidă . După părerea mea eram şi foarte cuminte. Mă socoteam puţin nedreptăţită. În jurul meu erau copii foarte frumoşi- verişoarele mele- care-mi dădeau complexe încă de atunci. Cu vremea mi-au mai trecut complexele . De toate nu am scăpat nici până azi. De cel mai grav , mai ale de timiditatea în public nu m-am vindecat. În întreaga mea carieră universitară făceam puls peste 90 la fiecare curs şi la fiecar seminar- ori de câte ori le vorbeam stundenţilor. Şi aveam până la şase ore pe zi. Eram încleştată, crispată, de fiecare dată. Pe măsură ce vorbeam, sub înrâurirea ideilor care se succedau în mintea mea, această stare se risipea.Tot din pricina concepţiilor mele despre ce ar trebui să fie nobleţea unui fizic nu m-am dus la mare decât după 50 de ani, când am zis că nu mai sunt femeie, sunt un obiect , deci mă pot expune. Am avut însă şansa (consolarea mai degrabă) că studenţii mei se ataşau foarte mult de mine. Asta era un medicament pentru complexele mele.
- La ce lucraţi acum?
- Încă mă mai ocup de literaturile străine, de arte. Am început să reiau marile cărţi, pe care am zis că trebuie să le recitesc înaitea sfârşitului. Am început cu Goethe şi dante.
- Şi Sofocle? Cândva eraţi îndrăgostită de Sofocle ...
- El vine la rând acum. Împreună cu Eschil, nu se poate altfel. De câteva zile citesc Leonardo Da Vinci.
- Aveţi mulţi prieteni?
- Da, reuşesc să stabilesc foarte uşor punţi de comunicare cu oamenii. Vin încă la mine oameni foarte tineri. Unii au legătura cu filologia, cei mai mulţi nu. Am legături foarte strânse cu Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi. În ultimii 4-5 ani aproape că m-am stabilit la Mănăstirea Văratec. Stau acolo cel puţin opt luni pe an.Respir în acel loc sacralitate. Vin tineri , şi de la Teologie, şi călugări şi mă vizitează. Preocupările mele au încetat să mai fie exclusiv literare, au devenit şi legături spirituale. Îl caut pe Dumnezeu.
- Care este relaţia dvs. cu Dumnezeu?
- Este o problemă foarte personală. Pot să vă spun atâta : că-l caut. Cei care mă vizitează acum Îl caută şi ei. Unii, dintre călugării mai vârstnici, dintre preoţi L-au şi găsit. Sunt pe calea unei nădejdi. Aşa şi reuşesc să ies din contingent. Altfel n-aş putea să trăiesc cu uşurinţă în atmosfera actuală.
- De ce?
- Pentru că formaţia mea este de umanist, de carte, de cultură, aşa cum o înţelegeam pe vremuri noi, intelectualii. Aveam nişte modele, pe care am încercat să le urmăm, scara de valori era cumva fixată. Trăiam într-o lume singură , în măsura în care cultul valorilor stabile îţi paote da ţie sensul unei stabilităţi. Azi , pentru mine personal, pentru cei puţini rămaşi din generaţia mea, specatcolul lumii contemporane este dezarmant. Mă simt într-o mare nesiguranţă, pentru că toată tabla de valori în care am crezut s-a zguduit. N-aş vrea să spun că s-a prăbuşit. Suntem încă neliniştiţi, puţin nedumeriţi, suntem şi trişti; ceea ce se petrece pe planetă nu-ţi dă senzaţia unei liniştiri iminete. Ce se întâmplă acum seamănă cu perioada prăbuşirii Imperiului Roman, dar acele zguduiri erau provocate de venirea lui Iisus: era înlocuită o pseudo–spiritualitate cu spiritualitatea adevărată. Dar cine vine la noi astăzi? Ai zice că mai degrabă vine Anticristul, nu Mântuitorul. Nădăjduiesc că omenirea să-şi revină din această clipă de orbire, care cam durează. Opere care nu se mai citesc, lucrări muzicale care nu se mai cântă ...
- Există şi o criză a culturii?
- Da. Mă uit la programele Universităţilor. Nu mai găsec nici urmă de greacă, de latină. Respectul pentru clasici nu mai există. Nu ne interesează trecutul, numai prezentul. Iar asta ne taie rădăcinile. O lume fără rădăcini este o lume fără morală. Se vorbeşte puţin despre intelectualii dintre cele două războaie mondiale. Sunt nume care nu se mai pronunţă, opere care nu se mai citesc, lucrări muzicale care nu se mai cântă. Există un fel de indiferenţă faţă de trecut. Lumea a început să uite să vorbească, pentru că nu mai citeşte.
- Ce puteţi spune despre literatura zilelor noastre?se ami scrie literatură de calitate în România?
- Din fericire mai sunt câţiva scriitori din cei vechi. Nu ştiu în ce măsură mai sunt ei productivi. Primesc foarte multe cărţi, mai cu seamă poezie. Sunt autori noi, foarte tineri. Mă întreb însă de ce nu mai scriu cei vechi- D.R. Popescu, Breban, Bălăiţă. Acum apar nume noi. Se fac tot felul de ciudăţenii în numele postmodernismului. Am încercat să aflu ce este postmodernismul. I-am înterbat pe ei. N-au fost în stare să-mi răspundă. E o artă din cioburi- totul este fărâmiţat- mi s-a spus. Dar Spiritul ar o facultate : aceea de integrare, de a face din fragmente o totalitate. Asta au făcut clasicii. Azi am senzaţia că trăim procesul invers- ne diseminăm, ne risipim.
- Susţineţi, deci, că postmodernismul nu e artă?
- Eu nu înţeleg un lucru: când e atâta frumuseţe întreagă pe lume, cum pot să mă duc să mă uit la firimituri, când eu am bucuria integrală a frumuseţii ? Şi, dacă fărâmiţăm frumuseţea, cum vom mai putea face drumul invers? Credeţi că de la manele ne vom mai putea întoarce la Johann Sebastian Bach?
- Ce părere aveţi despre proferarea unor trivialităţi despre care apoi se pretinde ca sunt poezie? Consideraţi că aceasta poate fi poezie?
- Nu. Eu cred că e expresia unei anomalii – nu ştiu dacă intelectuale. Mă tem că e mai grav. De la Freud încoace s-a produs o mutaţie: s-a pus sexul în locul capului. Asta este tristeţea cea mai mare. Vedeţi, la noi, la români, există o cuviinţă. Anumite cuvinte nu se pronunţau- nu erau nişte tabu-uri dar exista o pudoare. Acum “cuviinţă” , cuvântul acesta , a dispărut din dicţionar. Nu am prejudecăţi de nici un soi, dar felul în care ne purtăm ucide frumuseţea. “Trupul este cortul lui Dumnezeu”, a spus Pavel. Ce facem noi cu el? Îl expunem, ca pe o bucată oarecare de carne. E cumplit. Cumplit e şi ceea ce s-a întâmplat cu relaţiile dintre femei şi bărbaţi. După părerea mea, aici s-a săvârşit o crimă. Fiorul primei întâlniri, dragostea, aşteptarea căsătoriei, toate astea au dispărut. Ce se întâmplă cu noi? Eram un popor de ţărani cu frica lui Dumnezeu. La sat încă s-au mai păstrat bunele obiceiuri. Nu se vorbeşte urât, şi asta e bine. Mântuitorul este în noi, e lumina necreată, şi noi Îl pironim cu fiecare cuvânt al nostru, rău sau murdar.
- Revenind la poezie, aţi putea să ne daţi o definiţie, să ne spuneţi ce este poezia?
- Pentru mine, marea poezie a fost întodeauna baia de frumuseţe în care m-am cufundat când am avut nevoie de intrarea în altă dimensiune. Poezia ţine, după părerea mea , de partea cea mai ascunsă, cea mai intimă a fiinţei noastre. Poezia echivalează aproape cu o rugăciune. În poezie te cufunzi pentru a te întoarce cu frumuseţe. În rugăciune intri pentru a te integra absolutului.
- De ce noi, românii, nu avem nici un Premiu Nobel pentru literatură? Se spune că, la un moment dat, Blaga ar fi fost propus la premiu …
- Se pare că nu a fost aşa. Am să vă povestesc însă altceva. În octombrie 1964, în Italia, la Veneţia, marea eminescologă Rosa Del Conte, împreună cu preşedintele Academiei dei Lincei, Angelo Monteverdi, au organizat la Veneţia un colocviu în cinstea lui Eminescu. S-au strâns atunci, la un loc, românii de acasă şi românii din diasporă. La sfârşit, în seara închiderii, Angelo Monteverdi şi Rosa Del Conte au prezentat o propunere de Premiu Nobel pentru Arghezi. Toată lumea a fost entuziasmată. A rămas stabilit ca a doua zi această scrisoare de propunere sa fie redactată şi apoi semnată de toţi participanţii la colocviu. Toată lumea a fost de acord, inclusiv Bazil Munteanu, care se afla acolo. A doua zi însă, când propunerea fusese redactată, Bazil Munteanu s-a ridicat şi a spus: „Eu sunt contra. Nu e cazul să se dea un premiu unui poet care a pactizat cu roşii”. Ne-am despărţit cu cele mai dureroase sentimente. Noi românii nici n-am ştiut să ne facem relaţii. Grecii au ştiut şi au avut o mulţime de premii Nobel. Cioran ar fi putut să primească un Nobel. Şi Mircea Eliade, şi Eugen Ionesco.
- De ce şi-au pierdut oamenii dorinţa de a citi?
- Pentru că intrăm în zona computerului. Eu sunt un cetăţean al Galaxiei Guntenberg. Umanismul culturii se sprijină pe lectură, nu pe imagini fugitive. Lectura îţi lasă popasurile necesare pentru reflecţie, pentru meditaţie. Pierderea obişnuinţei lecturii este pericolul cel mai mare care ameninţă planeta, pentru că slăbeşte intelectul, puterea de gândire, şi te face să uiţi limba. Chiar şi eu, după ce am stat cinci ani în Italia, la întoarcere a trebuit să pun mâna pe Eminescu şi pe Sadoveanu, ca să-mi refac limba.
- O ultimă întrebare: cine a fost iubirea vieţii dvs.?
- Marile mele iubiri au fost Eminescu şi Enescu. Bărbatul vieţii mele a fost soţul meu, Apostol Buşulenga. Un om admirabil. Un om de o cultură clasică admirabilă. Cunoştea latina şi greaca. Poate asta m-a şi atras la el. Am fost căsătoriţi 45 de ani. Pe verigheta mea este gravat numele lui. Pe verigheta lui era gravat numele meu. Am dat-o la Cadedrala Sfântul Ioan din Suceava, să se aurească obiecte de cult. Pe a mea o s-o dau la Văratec.
- Încă o întrebare- vă promit că aceasta este chiar ultima: ce înseamnă moartea pentru dvs.?
- Eliberarea de acest trup. Trecerea în lumea celor vii. Lepădarea acestui trup vremelnic şi trecerea în lumea celor vii. Nădăjduiesc. Dacă merit. Asta numai Mântuitorul ştie.
- Per total nu m-am gândit niciodată la mine. Nu m-am socotit o persoană atât de importantă încât să mă privesc ca pe un obiect demn de contemplat. M-am văzut pe bucăţi . Iar opiniile pe bucăţi erau foarte diverse , raportat la funcţia pe care o îndeplinea fragmentul acela din mine. Când eram copil, eram foarte timidă . După părerea mea eram şi foarte cuminte. Mă socoteam puţin nedreptăţită. În jurul meu erau copii foarte frumoşi- verişoarele mele- care-mi dădeau complexe încă de atunci. Cu vremea mi-au mai trecut complexele . De toate nu am scăpat nici până azi. De cel mai grav , mai ale de timiditatea în public nu m-am vindecat. În întreaga mea carieră universitară făceam puls peste 90 la fiecare curs şi la fiecar seminar- ori de câte ori le vorbeam stundenţilor. Şi aveam până la şase ore pe zi. Eram încleştată, crispată, de fiecare dată. Pe măsură ce vorbeam, sub înrâurirea ideilor care se succedau în mintea mea, această stare se risipea.Tot din pricina concepţiilor mele despre ce ar trebui să fie nobleţea unui fizic nu m-am dus la mare decât după 50 de ani, când am zis că nu mai sunt femeie, sunt un obiect , deci mă pot expune. Am avut însă şansa (consolarea mai degrabă) că studenţii mei se ataşau foarte mult de mine. Asta era un medicament pentru complexele mele.
- La ce lucraţi acum?
- Încă mă mai ocup de literaturile străine, de arte. Am început să reiau marile cărţi, pe care am zis că trebuie să le recitesc înaitea sfârşitului. Am început cu Goethe şi dante.
- Şi Sofocle? Cândva eraţi îndrăgostită de Sofocle ...
- El vine la rând acum. Împreună cu Eschil, nu se poate altfel. De câteva zile citesc Leonardo Da Vinci.
- Aveţi mulţi prieteni?
- Da, reuşesc să stabilesc foarte uşor punţi de comunicare cu oamenii. Vin încă la mine oameni foarte tineri. Unii au legătura cu filologia, cei mai mulţi nu. Am legături foarte strânse cu Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi. În ultimii 4-5 ani aproape că m-am stabilit la Mănăstirea Văratec. Stau acolo cel puţin opt luni pe an.Respir în acel loc sacralitate. Vin tineri , şi de la Teologie, şi călugări şi mă vizitează. Preocupările mele au încetat să mai fie exclusiv literare, au devenit şi legături spirituale. Îl caut pe Dumnezeu.
- Care este relaţia dvs. cu Dumnezeu?
- Este o problemă foarte personală. Pot să vă spun atâta : că-l caut. Cei care mă vizitează acum Îl caută şi ei. Unii, dintre călugării mai vârstnici, dintre preoţi L-au şi găsit. Sunt pe calea unei nădejdi. Aşa şi reuşesc să ies din contingent. Altfel n-aş putea să trăiesc cu uşurinţă în atmosfera actuală.
- De ce?
- Pentru că formaţia mea este de umanist, de carte, de cultură, aşa cum o înţelegeam pe vremuri noi, intelectualii. Aveam nişte modele, pe care am încercat să le urmăm, scara de valori era cumva fixată. Trăiam într-o lume singură , în măsura în care cultul valorilor stabile îţi paote da ţie sensul unei stabilităţi. Azi , pentru mine personal, pentru cei puţini rămaşi din generaţia mea, specatcolul lumii contemporane este dezarmant. Mă simt într-o mare nesiguranţă, pentru că toată tabla de valori în care am crezut s-a zguduit. N-aş vrea să spun că s-a prăbuşit. Suntem încă neliniştiţi, puţin nedumeriţi, suntem şi trişti; ceea ce se petrece pe planetă nu-ţi dă senzaţia unei liniştiri iminete. Ce se întâmplă acum seamănă cu perioada prăbuşirii Imperiului Roman, dar acele zguduiri erau provocate de venirea lui Iisus: era înlocuită o pseudo–spiritualitate cu spiritualitatea adevărată. Dar cine vine la noi astăzi? Ai zice că mai degrabă vine Anticristul, nu Mântuitorul. Nădăjduiesc că omenirea să-şi revină din această clipă de orbire, care cam durează. Opere care nu se mai citesc, lucrări muzicale care nu se mai cântă ...
- Există şi o criză a culturii?
- Da. Mă uit la programele Universităţilor. Nu mai găsec nici urmă de greacă, de latină. Respectul pentru clasici nu mai există. Nu ne interesează trecutul, numai prezentul. Iar asta ne taie rădăcinile. O lume fără rădăcini este o lume fără morală. Se vorbeşte puţin despre intelectualii dintre cele două războaie mondiale. Sunt nume care nu se mai pronunţă, opere care nu se mai citesc, lucrări muzicale care nu se mai cântă. Există un fel de indiferenţă faţă de trecut. Lumea a început să uite să vorbească, pentru că nu mai citeşte.
- Ce puteţi spune despre literatura zilelor noastre?se ami scrie literatură de calitate în România?
- Din fericire mai sunt câţiva scriitori din cei vechi. Nu ştiu în ce măsură mai sunt ei productivi. Primesc foarte multe cărţi, mai cu seamă poezie. Sunt autori noi, foarte tineri. Mă întreb însă de ce nu mai scriu cei vechi- D.R. Popescu, Breban, Bălăiţă. Acum apar nume noi. Se fac tot felul de ciudăţenii în numele postmodernismului. Am încercat să aflu ce este postmodernismul. I-am înterbat pe ei. N-au fost în stare să-mi răspundă. E o artă din cioburi- totul este fărâmiţat- mi s-a spus. Dar Spiritul ar o facultate : aceea de integrare, de a face din fragmente o totalitate. Asta au făcut clasicii. Azi am senzaţia că trăim procesul invers- ne diseminăm, ne risipim.
- Susţineţi, deci, că postmodernismul nu e artă?
- Eu nu înţeleg un lucru: când e atâta frumuseţe întreagă pe lume, cum pot să mă duc să mă uit la firimituri, când eu am bucuria integrală a frumuseţii ? Şi, dacă fărâmiţăm frumuseţea, cum vom mai putea face drumul invers? Credeţi că de la manele ne vom mai putea întoarce la Johann Sebastian Bach?
- Ce părere aveţi despre proferarea unor trivialităţi despre care apoi se pretinde ca sunt poezie? Consideraţi că aceasta poate fi poezie?
- Nu. Eu cred că e expresia unei anomalii – nu ştiu dacă intelectuale. Mă tem că e mai grav. De la Freud încoace s-a produs o mutaţie: s-a pus sexul în locul capului. Asta este tristeţea cea mai mare. Vedeţi, la noi, la români, există o cuviinţă. Anumite cuvinte nu se pronunţau- nu erau nişte tabu-uri dar exista o pudoare. Acum “cuviinţă” , cuvântul acesta , a dispărut din dicţionar. Nu am prejudecăţi de nici un soi, dar felul în care ne purtăm ucide frumuseţea. “Trupul este cortul lui Dumnezeu”, a spus Pavel. Ce facem noi cu el? Îl expunem, ca pe o bucată oarecare de carne. E cumplit. Cumplit e şi ceea ce s-a întâmplat cu relaţiile dintre femei şi bărbaţi. După părerea mea, aici s-a săvârşit o crimă. Fiorul primei întâlniri, dragostea, aşteptarea căsătoriei, toate astea au dispărut. Ce se întâmplă cu noi? Eram un popor de ţărani cu frica lui Dumnezeu. La sat încă s-au mai păstrat bunele obiceiuri. Nu se vorbeşte urât, şi asta e bine. Mântuitorul este în noi, e lumina necreată, şi noi Îl pironim cu fiecare cuvânt al nostru, rău sau murdar.
- Revenind la poezie, aţi putea să ne daţi o definiţie, să ne spuneţi ce este poezia?
- Pentru mine, marea poezie a fost întodeauna baia de frumuseţe în care m-am cufundat când am avut nevoie de intrarea în altă dimensiune. Poezia ţine, după părerea mea , de partea cea mai ascunsă, cea mai intimă a fiinţei noastre. Poezia echivalează aproape cu o rugăciune. În poezie te cufunzi pentru a te întoarce cu frumuseţe. În rugăciune intri pentru a te integra absolutului.
- De ce noi, românii, nu avem nici un Premiu Nobel pentru literatură? Se spune că, la un moment dat, Blaga ar fi fost propus la premiu …
- Se pare că nu a fost aşa. Am să vă povestesc însă altceva. În octombrie 1964, în Italia, la Veneţia, marea eminescologă Rosa Del Conte, împreună cu preşedintele Academiei dei Lincei, Angelo Monteverdi, au organizat la Veneţia un colocviu în cinstea lui Eminescu. S-au strâns atunci, la un loc, românii de acasă şi românii din diasporă. La sfârşit, în seara închiderii, Angelo Monteverdi şi Rosa Del Conte au prezentat o propunere de Premiu Nobel pentru Arghezi. Toată lumea a fost entuziasmată. A rămas stabilit ca a doua zi această scrisoare de propunere sa fie redactată şi apoi semnată de toţi participanţii la colocviu. Toată lumea a fost de acord, inclusiv Bazil Munteanu, care se afla acolo. A doua zi însă, când propunerea fusese redactată, Bazil Munteanu s-a ridicat şi a spus: „Eu sunt contra. Nu e cazul să se dea un premiu unui poet care a pactizat cu roşii”. Ne-am despărţit cu cele mai dureroase sentimente. Noi românii nici n-am ştiut să ne facem relaţii. Grecii au ştiut şi au avut o mulţime de premii Nobel. Cioran ar fi putut să primească un Nobel. Şi Mircea Eliade, şi Eugen Ionesco.
- De ce şi-au pierdut oamenii dorinţa de a citi?
- Pentru că intrăm în zona computerului. Eu sunt un cetăţean al Galaxiei Guntenberg. Umanismul culturii se sprijină pe lectură, nu pe imagini fugitive. Lectura îţi lasă popasurile necesare pentru reflecţie, pentru meditaţie. Pierderea obişnuinţei lecturii este pericolul cel mai mare care ameninţă planeta, pentru că slăbeşte intelectul, puterea de gândire, şi te face să uiţi limba. Chiar şi eu, după ce am stat cinci ani în Italia, la întoarcere a trebuit să pun mâna pe Eminescu şi pe Sadoveanu, ca să-mi refac limba.
- O ultimă întrebare: cine a fost iubirea vieţii dvs.?
- Marile mele iubiri au fost Eminescu şi Enescu. Bărbatul vieţii mele a fost soţul meu, Apostol Buşulenga. Un om admirabil. Un om de o cultură clasică admirabilă. Cunoştea latina şi greaca. Poate asta m-a şi atras la el. Am fost căsătoriţi 45 de ani. Pe verigheta mea este gravat numele lui. Pe verigheta lui era gravat numele meu. Am dat-o la Cadedrala Sfântul Ioan din Suceava, să se aurească obiecte de cult. Pe a mea o s-o dau la Văratec.
- Încă o întrebare- vă promit că aceasta este chiar ultima: ce înseamnă moartea pentru dvs.?
- Eliberarea de acest trup. Trecerea în lumea celor vii. Lepădarea acestui trup vremelnic şi trecerea în lumea celor vii. Nădăjduiesc. Dacă merit. Asta numai Mântuitorul ştie.
(Fragment din cartea CAIETUL DE LA VĂRATEC Convorbiri şi cuvinte de folos , editie ingrijită de Fabian ANTON )
Dacă o căutaţi pe Maica Benedicta, o găsiţi la Mănăstirea Putna, unde doarme somnul de veci, începând de duminică 7 mai 2006.
8 aug. 2009
Au gust de miere
Dimineţile plouă cu rouă,
stupii freamătă de miere,
miere coaptă, miere nouă.
Înţeleptul augur, cu roba înrourată,
cată timpul în boabele aduse de surată.
O picătură de rouă cât bobul de strugur,
cade pe albina ce roboteşte la fagur,
cade, se sparge-n două, se sparge-n nouă,
de sete ei, de miere nouă.
O larvă întârziată crescută de-o tânără doică
cu lapte de matcă,
din lapte, o picătură cât bobul de rouă,
pe larva crudă ca un mugur,
cade , se sparge-n două , se sparge-n nouă,
hrană ei, miere vouă.
Din ochii bătrânului augur,
plini cu roua dimineţii ,
picuri, picuri rotunde ca boaba de strugur,
cad, cad, cad mereu, ca zilele vieţii,
se sparg în două,
se sparg in nouă,
de dorul ei, de dorul ei ,
de dragul tău, de dragul tău
...
stupii freamătă de miere,
miere coaptă, miere nouă.
Înţeleptul augur, cu roba înrourată,
cată timpul în boabele aduse de surată.
O picătură de rouă cât bobul de strugur,
cade pe albina ce roboteşte la fagur,
cade, se sparge-n două, se sparge-n nouă,
de sete ei, de miere nouă.
O larvă întârziată crescută de-o tânără doică
cu lapte de matcă,
din lapte, o picătură cât bobul de rouă,
pe larva crudă ca un mugur,
cade , se sparge-n două , se sparge-n nouă,
hrană ei, miere vouă.
Din ochii bătrânului augur,
plini cu roua dimineţii ,
picuri, picuri rotunde ca boaba de strugur,
cad, cad, cad mereu, ca zilele vieţii,
se sparg în două,
se sparg in nouă,
de dorul ei, de dorul ei ,
de dragul tău, de dragul tău
...
30 iul. 2009
Visul unei amiezi de vară
Din lectica, ţinută straşnic de braţele a doi aborigeni, zâmbeam celor aflaţi în maşini, aşa cum zâmbeşti înainte ca fotograful să deschidă diafragma aparatului. Îi bănuiam a fi în spatele geamurilor fumurii. Eram musafir oamenilor acelor meleaguri şi trebuia să probez că am o bună creştere. Din multitudinea clicurilor făcute de aparatele de filmat, o bună parte erau destinate alaiului : doi aborigeni, o lectică între ei, în lectică eu şi-o maimuţică.
Un om cu o maimuţă căţărându-i-se pe umeri stând într-o lectică, defilând tocmai pe Harbour Bridge vis-a-vis de Opera House nu era chiar un fapt cotidian, mai degrabă o extravaganţă a unui om în vacanţă.
Nu exagerez, eram pentru ei o vedetă. Devenea mai interesant Harbur Bridge cu targa mea cu coviltir purtată de aborigeni. Zâmbeam cu un aer de superioritate. De ce nu! Datorită aglomeraţiei viteza relativă a lecticii faţă de maşina din şirul din stânga era aproape nulă, uneori era pozitivă, pe banda mea nu mai evolua nimenea în faţă.
Trăgătorul şi împingătorul lecticii îşi făceau jobul, afişând un aer profesional. Departe de locurile lor de baştină - Kakadu, ţinuturi cu o frumuseţe sălbatică- deschiseră în această metropolă o mică afacere: să plimbe cu lectica turişti veniţi de peste mări şi ţări.
Deoarece nu ne înţelegeam graiurile, am stabilit un cod al comenzilor. Dacă o bătaie din palme nu însemna decât plecarea de pe loc cu pas normal, prin două bătăi le dădeam de înţeles că trebuia să iuţească pasul, cum se aleargă la proba olimpică de maraton. Printr-o pocnitură scoasă din degetul mare lunecând pe cel mijlociu îi obligam să oprească. Sigur dacă ei opreau din proprie iniţiativă, nu aveam cum să mă opun. O puteau face. Aveau frâul liber, de fapt. Dar aveam să mă conving că teoria este totdeauna cu un pas sau doi în urma realităţii.
Mă simţeam confortabil, deplasarea lecticii era silenţioasă, ei nu aveau saboţi de lemn în picioare, sau pantofi cu blacheuri, aveau picioarele goale. Înaintam cu pas normal de aborigean, lectica avea o mişcare de legănare, de dute-vino, şi deşi maimuţica mă gâdila pe ceafă, îmi păstram zâmbetul pentru fotografii de ocazie. Lentoarea deplasării pe acel pod superb, un arc deasupra mării, mă trăgea la aţipeală, maimuţica mă părăsise, sărise pe coviltir şi de acolo pe capul aborigeanului din faţă. După un timp maimuţica plictisită de indiferenţa aborigeanului, acesta era neutru ca abanosul, se întoarse pe coviltir.
Ea se spânzură cu o mână de pânza acoperişului, şi se legăna ca un pendul, lovindu-mi umărul , la intervale egale cu o secundă. Îmi imaginam că-i o bombă cu ceas ... Număram loviturile ei de umărul meu, mă aşteptam ca din clipă în cilpă să explodeze. Eu când am închiria-o nu am verificat-o, să văd dacă are vreun mecanism ascuns.
Văzând că la secunda zece nu s-a dezmembrat, la balansul următor i-am adăugat un supliment de energie, din zvâcnitura umărului meu ...Mişcarea de pendul, mişcare ce i-o fi plăcând de vreme ce nu avea de gând să se oprească, am transformat-o în mişcare circulară, mişcare ce o aruncă fain frumos pe coviltir...
Mi-am reluat starea de tihnă dată de peisajul înconjurător , în mod special Opera House - o capodoperă a arhitecturii veacului trecut, scoici uriaşe ieşite din apele mării.
În stânga mea acelaşi sir de limuzine târându-se alene.
Monotonia deplasării mi-ar fi indus o stare de aţipeală, dacă n-aş fi simţit pe pielea mea, a obrazului stâng, stropi reci . Am tresărit ca pişcat de urzică, primul gând ce mi-a venit :
- Maimuţica mă scuipă în plin obraz. Aşa tare să o fi supărat că am scos-o din balans?
Gândul îmi fuse alungat de o ploaie de stropi ce imi inundă ceafa şi partea laterală stânga, de la obraz până la braţ.
Un alt gând mă fulgeră:
- Dacă a juns maimuţica să se pişe pe mine, înseamnă că este roşie ca para, de supărare.
Îmi zbură şi gîndul ăsta când o văzu-i coborând agitată de pe coviltir, sărind pe chelia capului, şi lunecând ca o disperată se ancoră în cele dinurmă de urechile mele. Uitasem că eram ras în cap şi uns cu ulei. Mă făcusem aşa înainte de a veni în această metropolă, aflată la intersecţia meridianului de 151 de grade cu paralela de 34 grade, din emisfera sudică a planetei.
Când m-am întors cu toată partea stângă a corpului să văd cine mă scuipă, am primit o perdea de apă direct pe faţă, capul fiindu-mi acoperit de trupul maimuţei.
Am scuturat capul, maimuţa stresată a căzut pe patul lecticii.
Mi-am ţinut ochii deschişi pentru a vedea cine mă stropeşte ca pe o plantă de grădină.
Nu mi-a trebuit mult să mă dumiresc .
O maşină–stropitoare, un monstru, venea din urmă şi se angaja în manevra de depăşire a lecticii.
-Să nu mă fi văzut? Să nu fi observat că lectica era ocupată şi de un om nu numai de maimuţă?
Pentru aborigenii mei, conducătorii lecticii, stropii reci nu le dădură niciun semnal de alarmă. Ei, nici gând, să crească viteza.
Am bătut din palme de mai multe ori, semne că ei trebuie să pornească la trap. Până să prelucreze ei, semnalul, şi să dea comanda adecvată picioarelor, dihania -stropitoare trecuse cu perdeaua de apă peste mine şi peste maimuţă. Când lectica a prins viteză, depăşind animalul-stropitor, o nouă perdea de apă se împrăştie pe noi, udându-ne de-a binelea.
Nu ştiu eu cum arătam, dar maimuţa arăta jalnic, i se vedeau dăre albe prin părul desfăcut de jeturile de apă. Ploaia venită din stropitoarea dihaniei cu motor şi patru roţi, deschise aborigenilor, cu o întârziere specifică naţiei, valva temporizatoare, îi scoase din toropeală. Ploaia artificială le căzu ca un bici.
N-aş fi vrut să-i opresc cu un pocnet din degete, rinocerul-stropitor era în spatele nostru.
Probabil că aborigenii de la cârma lecticii au intart în stare de alertă, ca atunci când pe urmele lor ar fi fost un animal de pradă.
Au trecut din proprie iniţiativă la faza de galop, stiut fiind că aborigeanul e în stare să alerge iute ca struţul atunci când trebuie musai să prindă un cangur. Aşa am parcurs ultima porţiune a splendidului Harbour Bridge. Maimuţica udă ca o zdeanţă sărea ca o minge de baschet în lectică, nu numai din cauza deplasării galopantă a ansamblului lectică-aborigeni, cât şi a plăcerii ancestrală de a ţopăi.
De un palmier, crescut lângă faimosul Harbour Bridge, ne apropiam cu viteza dată de fuga aborigenilor. Doar cât mi-am întors capul, să vad dacă mai este pe urmele noastre monstrul acvatic, atât a durat saltul, făcut de maimuţă, din lectică în palmierul cu vârful frunzelor la înălţimea podului metalic. M-aş fi luat cu mâinile de păr, dar capul îmi lucea în lumina blânda a zilei de iarnă, aşa că am rămas cu braţele ridicate în aer, apoi le-am împreunat ca la o rugăciune :
- Dă doamne minte maimuţei să stea acolo în palmier, până voi ajunge la ea, să se creadă că-i în bananier. de ce am închiriat-o lăsând zălog paşaportul?
Nu am apucat să-mi continui jelania, că aborigenii mei au cotit-o brusc pe prima stradă care făcea la dreaptă. Au intrat mărind şi mai mult viteza, ei neştiind ce-i aia forţa centrifugă ... Lectica s-a clătinat pe o parte si eu cu ea. M-am înclinat mult ... mult ... am întins mâinile, din instict doar, vedeam cu proprii ochii cum mă apropii cu partea lucioasă a capului de caldarâm ...
Recunosc, văzut de sus, Harbour Bridge ... nu mi se părea impresionant, era un simplu arc metalic peste o apă albastră ...Alăturea câteva scoici îngrămădite ...Da, era Opera House ... Metropola devenea din ce în ce mai mică şi neînsemnată ... Văd nori coborând ce-mi dau senzaţia că urc ... Sunt într-o altfel de lectică, este o nacelă legată de frânghiile unui balon uriaş ... Lângă mine pare a fi un aborigean dar nu ! ... avea căciulă, ochelari, mască de oxigen, avea fel de fel de echipamente pe el ... îmi vorbeşte într-un grai cunoscut :
- Mă cheamă
Leo Dickinson. Zburăm spre nord , spre Himalaya. Îţi ofer primordialitate în a lua, de la înălţimea de peste zece mii de metri, imaginea celui mai înalt vârf de pe planeta noastră ...
Simt frigul în oase, inspir precipitat, simt lipsa aerului ...
17 iul. 2009
O graţie
- O, graţie! Cine eşti tu ? Aglaia, Euphrosyne sau Thalia ?
- Eu sunt Eco, o garanţie că Marea Neagră e curată!
- Te implor, nu mă ameţi! poţi să dai jos vălul ... ce acoperă această declaraţie?
- Ascultă puişor, dacă vrei să te simţi bine cu mine la mare, nu uita:
să păstrezi curățenia pe plajă și să foloseşti locurile special amenajate pentru depozitarea gunoiului;
să nu arunci , să nu deversezi nimic în apa mării;
să ai un comportament civilizat la plajă și să respecţi indicatoarele instalate;
să consideri apa ca un aur albastru;
să înoţi doar în locurile indicate;
să protejezi speciile de viețuitoare marine;
să foloseşti doar ambarcațiuni care nu poluează şi cu un consum redus de combustibil.
Gata! Las totul baltă. Plec la mare! Dacă nu voi reuşi să ... o voi căuta să-i cer graţie. O graţie vă rog!
14 iul. 2009
Ei sur pont, eu sub pod
Foto: Andrei
Raze fierbinţi de soare mă trezise. Eram sub un pod de pe Sena. Nu aş fi dormit pe pat din cartoane, acoperit cu o pătură moale din polietilenă, dacă ploaia de cu seară, ploaie cu găleata, nu m-ar fi arestat, nu m-ar fi ţintuit locului . Aşa de afurisită ploaie fuse, că mă obligase să renunţ de a mă caza la un hotel de trei stele, aflat mai în amonte, vis-à-vis de turnul Eiffel, aşa cum plănuisem să fac cu o dimineaţă-n urmă.
Înainte să deschid ochii - o rază mi-i înţepa, mi-i ardea - urechile îmi fu agresate de vorbele zgomotoase a unui grup gălăgios aflat pe podul de deasupra mea, sur le pont.
Deodată o sigură voce acompaniată de acordeon îmi răscoli vremuri de demult, când profesoara mă învăţa franceza, cântând. Ce vremuri! Se duseră! Ce pofesoară fu!
Sur le pont d’Avignon,
L’on y danse, l’on y danse
Sur le pont d’Avignon,
L’on y danse, tous en rond
Les beaux messieurs font comm’ ça
Et puis encor’ comm’ ça.
Les bell’s dam’s font comm’ ça,
Et puis encor’ comm’ ça.
Les soldats font comm’ça
Et puis encor’ comm’ ça.
Les musiciens font comm’ ça
Et puis encor’ comm’ ça.
Les officiers font comme ça
Et puis encor’ comm’ ça.
Les bébés font comme ça
Les bons amis font comme ça
Les musiciens font comme ça
Et les abbés font comme ça
Et les gamins font comme ça
Les Laveuses font comme ça
Melodia scăsuse în tărie semn că grupul se depărtase de mine, cred că ei trecuseră podul, mai auzeam doar frânturi din ea, ca şi cum ar fi luată de vânt:
… d’Avignon … danse … danse … pont d’Avignon … rond.
Se stinse, parcă nici nu fuse. Se duse !
Ce mai! Îmi sărise somnul. Arunc plapuma de pe mine, mă ridic până la jumătate, intind mâinile să-mi ating cu ele vârfurile picioarelor, adică să mă calibrez să văd dacă n-am intrat la apă, de bucurie că-s tot standard, sar în sus ca un arc destins şi ca un fel de mulţumire târzie adusă celor de mă încântară cu acea melodie, le-am strigat, deşi doar podul mă mai auzea : VIVE LA FRANCE!
Lacrimile îmi spălară faţa, lacrimi de tristeţe … Îmi amintii de ţărişoara mea , de Ziua ei, ţinută cu sobrietate la început de iarnă. Îmi amintii de noaptea de dinaintea defilării trupelor române pe sub Arcul de Triumf, noapte petrecută prin canalele de sub tribuna oficială. Trebuia să urmăresc să nu care cumva vreun boschetar să se încălzească cu vreo bombă, crezând că-i butelie. Adormisem spre ziuă, de fapt frigul mă înţepenise sub o conductă, când mă trezise cutremurul produs de şenilele maşinilor, zgomotul tehnicii de luptă ce trecea prin faţa tribunei oficiale. Am ieşit când totul amuţise la suprafaţă, conform consemnului primit de cu seară, de la cei omenoşi, în pardesiu şi cu pălărie, care veniseră să sigileze capacele canalelor. Am ieşit la lumină .. Era ziua ţărişoarei mele. Mergeam legănat de fericire , când deodată mă plesni în nări miros de mâncare caldă … Am prins cu chiu cu vai un carton cu fasole şi cu ciolan afumat , un coltuc de pâine si-un pahar de rachiu …
Mi-am şters resturile de lacrimi - de fapt vântul de dimineaţă stârnit de apele Senei mi le uscase- şi-am mai strigat o dată, dar pentru ţărişoara mea: VIVE LA ROUMANIE! Uite aşa am vrut eu, deşi era vară, şi eram în misiune la Paris!
12 iul. 2009
Cât de mult am prospera ...
Cât de mult am avea de câştigat dacă românii răspândiţi prin diaspora s-ar ajuta! Ehei!
Nu ştiu ce-am avea de împărţit de nu ne înţelegem noi cu noi, când vremurile astea de mare criză ne găsesc pe afară, în diasporă.
Eram pe 13, rue Julien, în cartierul La Defence, ploaia cu găleata mă proptise sub fereastra deschisă a unei cădiri uriaşe din inox şi sticlă - bând bere cu un conaţional, fiecare din sticla lui, chestie de igienă personală. Fiindcă nu ajungeam la pervaz - nici pisica nu s-ar putea căţara pe un perete placat cu sticlă - l-am rugat pe conviv să stea capră, să intru în casa aceea pe fereastră, să mă adăpostesc de ploaie. Am alergie la ploaie, mă mănâncă pielea, degetele. Ne-am certat mult pe ideea că i-am cerut să mă ajute. Că ce-mi veni aşa deodată, că ploaia i-a răscolit reumatismul din oase, că îl doare spinarea ... Eu încercam să-i explic că ploaia venise la timp, că ne este prietenă ca pădurea haiducului. Când auzise de haiduc parcă îl trăznise ceva în frunte ... fruntea i se încreţi, începuse să priceapă întreprinderea mea, că ar avea şi el de câştigat, dar era prea târziu, stătuse ploaia.
Nu mai aveam nici un alt alibi să mai intru prin fereastră în casa aceea. Şi ce peredele avea! Se vedea din stradă că era o casă dotată. Şi ce mă scărpinam! Tare mă mânca pielea!
Am plecat scărpinându-mă, pe alt 13, rue. Parisul este mare, slavă Domului. Stărui în ideea mea că treisprezece imi este cu noroc, mă scoate din criză. Hehei! Cine să priceapă!
10 iul. 2009
O, vino!
O, te-aştept !
Sâmbătă vino!
Cu sferele tale de Lumină,
Venus din Milo!
Cu degetele să le mângâi sălbatic,
Nebunatico!
Să mă descarce electrostatic,
De fotonii năvalnici adunaţi
De câteva zile Lumină, de Marţi,
Uşuratico!
O, vino!
N-avem nicio vină,
Nu sunt nebunii,
Nu ştiu poezii,
Suntem copiii,
Suntem iezii
Luminii ce ne alină!
7 iul. 2009
Ultima cireaşă
Avea trunchiul gros, coaja crăpată, pe alocuri îi izvora un lichid vâscos, cleios, ce se-ntindea până se-ntărea, sau se aduna grămadă de mărimea unui ochi de broscoi sau de bou, într-o paleta largă de culori. Avea şi cioturi, amintind de crengile avute când era copilandru de pom.
Îl luai în braţe să-l înduplec să mă lase să mă caţăr din creangă-n creangă în coroana lui deasă.
Ii întind o mână, mă prinde cu ciotul, degetele răsfirate de la cealată mână mi le prinde cu răşină. Mă răstingneşte pe trunchi cu faţa lipită de coaja lui aspră ca barba nerasă, nu-l las să mă spânzure mult, îmi îndoi picioarele agăţându-mă cu degetele de bube cu răşină, de cioturi. Două crengi firave cândva, primele din crengile lui, acum două crăci groase răsfirate în cruce îmi vin streaşină. Cu o palma sprijinită acolo, în zona inghinală dintre trunchi şi cracă, şi cu cealaltă mângâiată de scoarţă, mă trag pe trunchi ca soldatul pe burtă târâş, până ce cu un genunchi simt lustrul coajei, iar de celălalt genunchi mă prinde cealaltă cracă.
Rămân în genunchi , cu trunchiul pomului prins în braţe, îmi potolesc zvâgnirile sângelui din vine, ritmul alert al inimii. Caut o creangă mai sus, deasupra capului, ea mă prinde de mână şi mă ridică în picioare, lipindu-mă de trunchiul învelit în bandaje din coajă albicioasă pe alocuri pătată.
Mă primi în intimitatea lui. Din mine crescu crengi.
Sunt pom. Privesc de aproape coroana ca un candelabru cu braţe din crengi şi becuri din cireşe.
Îmi odihnesc privirea pe o crenguţă, mlădiţă de un an, împodobită cu rodul fecundării florilor în luna mai. Le-au fericit albinele, inconştiente de binele ce-l fac, când ele au adunat polenul florilor, cum se încarcă morarul cu făină pe tot corpul din cap până-n picioare. Sunt mari , cărnoase, negre de coapte. Sunt departe, până la ele ajung dacă fac echilibristică pe cracă.
O pasăre se opreşte din zbor chiar pe crenguţa plină cu cireşe. Ce simplu şi firesc pentru ea. Cât m-am căznit să mă caţăr în pom, genunchii îmi sunt zgâriaţi, coaja aspră a trunchiului îmi lăsase dâre roşii. Mă uit lung la ea, nu ştiu dacă e graur sau coţofană. Este o stăncuţă. Ea nu făcuse mare efort, se oprise din zbor, se prinse cu ghearele de crenguţă. Câte vizite pe furiş cireşului făcuse? Ea nu le adună în trăistuţă , ciuguleşte şi pleacă.
Eu mă uit în jur, o văd , întind mâna şi o prind - o cireaşă rămasă uitată pe o creangă apropiată. Îmi umple gura, zeama ei , ce gust plăcut au cireşele răscoapte.
Ar trebui să trăiesc o lună de vară în cireş! Nu! Ar trebui să mă urc în cireş primăvara când înfloreşte, să dorm cu el, să-l încălzesc, să-i topesc bruma din nopţile reci. Să-i fecundez florile pe care albinele grăbite le lasă virgine. Să cobor din cireş când bate vântul printre crengile rămase văduve de rod.
Eu şi pasărea ne privim! Ne desparte o creangă, o singură creangă ce mai rămase plină cu cireşe. Ea ar vrea să ciugulească una, eu să-mi umplu burta. Ea aşteaptă să fac un pas să vadă dacă sunt om sau o creangă mai groasă de pom. Eu aştept să se convingă că nu sunt om, să vină să ciugulească dintr-o cireaşă, nu mă grăbesc, îmi rămân destule să mă satur. Nu ştiu ce a fost în capul ei, mi-a intuit lăcomia ... îşi întinde ciocul şi bărbia, îşi desface în evantai aripile, bate aerul cu ele, crenguţa cu cireşe intră într-un dans săltăreţ, cu fiecare mlădiere de crenguţă câte-o cireaşă se desprinde din codiţă şi cade. După ce stăncuţa încetează să se mai dea uţa, pe crenguţă rămâne doar o singură cireaşă. Amară privelişte !
- Să o mănânce ea! Eu nu sunt graur!
Stăncuţa se desprinde de crenguţă, se ridică bătând aerul cu aripile, se duce-n văzduh, pe mine lăsându-mă cu ochii la cireaşă, plin de năduf.
Îl luai în braţe să-l înduplec să mă lase să mă caţăr din creangă-n creangă în coroana lui deasă.
Ii întind o mână, mă prinde cu ciotul, degetele răsfirate de la cealată mână mi le prinde cu răşină. Mă răstingneşte pe trunchi cu faţa lipită de coaja lui aspră ca barba nerasă, nu-l las să mă spânzure mult, îmi îndoi picioarele agăţându-mă cu degetele de bube cu răşină, de cioturi. Două crengi firave cândva, primele din crengile lui, acum două crăci groase răsfirate în cruce îmi vin streaşină. Cu o palma sprijinită acolo, în zona inghinală dintre trunchi şi cracă, şi cu cealaltă mângâiată de scoarţă, mă trag pe trunchi ca soldatul pe burtă târâş, până ce cu un genunchi simt lustrul coajei, iar de celălalt genunchi mă prinde cealaltă cracă.
Rămân în genunchi , cu trunchiul pomului prins în braţe, îmi potolesc zvâgnirile sângelui din vine, ritmul alert al inimii. Caut o creangă mai sus, deasupra capului, ea mă prinde de mână şi mă ridică în picioare, lipindu-mă de trunchiul învelit în bandaje din coajă albicioasă pe alocuri pătată.
Mă primi în intimitatea lui. Din mine crescu crengi.
Sunt pom. Privesc de aproape coroana ca un candelabru cu braţe din crengi şi becuri din cireşe.
Îmi odihnesc privirea pe o crenguţă, mlădiţă de un an, împodobită cu rodul fecundării florilor în luna mai. Le-au fericit albinele, inconştiente de binele ce-l fac, când ele au adunat polenul florilor, cum se încarcă morarul cu făină pe tot corpul din cap până-n picioare. Sunt mari , cărnoase, negre de coapte. Sunt departe, până la ele ajung dacă fac echilibristică pe cracă.
O pasăre se opreşte din zbor chiar pe crenguţa plină cu cireşe. Ce simplu şi firesc pentru ea. Cât m-am căznit să mă caţăr în pom, genunchii îmi sunt zgâriaţi, coaja aspră a trunchiului îmi lăsase dâre roşii. Mă uit lung la ea, nu ştiu dacă e graur sau coţofană. Este o stăncuţă. Ea nu făcuse mare efort, se oprise din zbor, se prinse cu ghearele de crenguţă. Câte vizite pe furiş cireşului făcuse? Ea nu le adună în trăistuţă , ciuguleşte şi pleacă.
Eu mă uit în jur, o văd , întind mâna şi o prind - o cireaşă rămasă uitată pe o creangă apropiată. Îmi umple gura, zeama ei , ce gust plăcut au cireşele răscoapte.
Ar trebui să trăiesc o lună de vară în cireş! Nu! Ar trebui să mă urc în cireş primăvara când înfloreşte, să dorm cu el, să-l încălzesc, să-i topesc bruma din nopţile reci. Să-i fecundez florile pe care albinele grăbite le lasă virgine. Să cobor din cireş când bate vântul printre crengile rămase văduve de rod.
Eu şi pasărea ne privim! Ne desparte o creangă, o singură creangă ce mai rămase plină cu cireşe. Ea ar vrea să ciugulească una, eu să-mi umplu burta. Ea aşteaptă să fac un pas să vadă dacă sunt om sau o creangă mai groasă de pom. Eu aştept să se convingă că nu sunt om, să vină să ciugulească dintr-o cireaşă, nu mă grăbesc, îmi rămân destule să mă satur. Nu ştiu ce a fost în capul ei, mi-a intuit lăcomia ... îşi întinde ciocul şi bărbia, îşi desface în evantai aripile, bate aerul cu ele, crenguţa cu cireşe intră într-un dans săltăreţ, cu fiecare mlădiere de crenguţă câte-o cireaşă se desprinde din codiţă şi cade. După ce stăncuţa încetează să se mai dea uţa, pe crenguţă rămâne doar o singură cireaşă. Amară privelişte !
- Să o mănânce ea! Eu nu sunt graur!
Stăncuţa se desprinde de crenguţă, se ridică bătând aerul cu aripile, se duce-n văzduh, pe mine lăsându-mă cu ochii la cireaşă, plin de năduf.
3 iul. 2009
El ciocoi, ea ...
Nimic nu este mai periculos pentru un stat ce voieşte a se reorganiza, decât a da frânele guvernului în mâinile parveniţilor, meniţi de concepţiune a fi slugi şi educaţi într-un mod cum să poată scoate lapte din piatra cu orice preţ!
Scria, Nicolae Filimon în Prolog la Ciocoii vechi şi noi, roman pe care l-a publicat în 1863. Peste numai doi ani, se stingea din viaţă, la vârsta de 46 de ani. Din 1865 se odihneşte la Bellu. Ne-a lăsat o frescă , o cronică a moravurilor din vremea lui Caragea şi până la Gricore Ghica cum spunea criticul literar D. Panaitescu Perpessicius.
Cuvântul ciocoi nu a fost scos din dicţionar. Este de genul masculin, din două silabe, prima este anagramarea celeilate. Unei persoane de genul feminin îi spunem tot ciocoi? Amanta cicoiului cum se numeşte? Să-i spunem ioccoi , tot prin anagramarea primei silabe, sau două silabe in oglindă.
Ioccoi are o anumită conotaţie, dar tot de genul masculin îi: un ioccoi - doi ioccoi. Sunt acei bărbaţi viteji care după ce ies din delta Nilului vorbesc piţigăiat ... crocodilul ştie de ce. Să revenim! Cum s-ar scrie ciocoi la genul feminin? Ciocoaie sau ciocoaică! Fetelor le plac diminutivele.Atunci am găsit forma potrivită: ciocoiţă .
Ciocoii vremurile noastre , dar şi ciocoiţele, aşijderea, scot lapte din piatră, mai pe înţeles: din marmură de Ruşchiţa, din bordură, din drumul sau uliţa desfundate, din scândurile de brad ale scenei, din fotoliul de europarlamentar ...
Dintre sute de ciocoiţe care plecate de JOS să lupte să ajungă, şi unele chiar au ajuns, SUS la vârful PUTERII, am ales pe cele mai ... frumoase!
Amorul de patrie, libertatea, egalitatea şi devotamentul sînt vorbele sacramentale ale ciocoiului, pe care le rosteşte prin adunări publice şi private; dar aceste virtuţi cetăţeneşti de care face atîta pompă, nu sînt decît treptele scării pe care voieşte a se sui la putere; şi uneori cînd ele nu-i servă de ajuns , el aleargă la stăini şi primeşte de la dînşii posturi în ţara sa. (Nicolae Filimon, Prolog Ciocoii vechi şi noi)
Scria, Nicolae Filimon în Prolog la Ciocoii vechi şi noi, roman pe care l-a publicat în 1863. Peste numai doi ani, se stingea din viaţă, la vârsta de 46 de ani. Din 1865 se odihneşte la Bellu. Ne-a lăsat o frescă , o cronică a moravurilor din vremea lui Caragea şi până la Gricore Ghica cum spunea criticul literar D. Panaitescu Perpessicius.
Cuvântul ciocoi nu a fost scos din dicţionar. Este de genul masculin, din două silabe, prima este anagramarea celeilate. Unei persoane de genul feminin îi spunem tot ciocoi? Amanta cicoiului cum se numeşte? Să-i spunem ioccoi , tot prin anagramarea primei silabe, sau două silabe in oglindă.
Ioccoi are o anumită conotaţie, dar tot de genul masculin îi: un ioccoi - doi ioccoi. Sunt acei bărbaţi viteji care după ce ies din delta Nilului vorbesc piţigăiat ... crocodilul ştie de ce. Să revenim! Cum s-ar scrie ciocoi la genul feminin? Ciocoaie sau ciocoaică! Fetelor le plac diminutivele.Atunci am găsit forma potrivită: ciocoiţă .
Ciocoii vremurile noastre , dar şi ciocoiţele, aşijderea, scot lapte din piatră, mai pe înţeles: din marmură de Ruşchiţa, din bordură, din drumul sau uliţa desfundate, din scândurile de brad ale scenei, din fotoliul de europarlamentar ...
Dintre sute de ciocoiţe care plecate de JOS să lupte să ajungă, şi unele chiar au ajuns, SUS la vârful PUTERII, am ales pe cele mai ... frumoase!
Amorul de patrie, libertatea, egalitatea şi devotamentul sînt vorbele sacramentale ale ciocoiului, pe care le rosteşte prin adunări publice şi private; dar aceste virtuţi cetăţeneşti de care face atîta pompă, nu sînt decît treptele scării pe care voieşte a se sui la putere; şi uneori cînd ele nu-i servă de ajuns , el aleargă la stăini şi primeşte de la dînşii posturi în ţara sa. (Nicolae Filimon, Prolog Ciocoii vechi şi noi)
29 iun. 2009
Cutremur
Cu tremur privesc,
nu mă dumiresc,
ce văz mă uluie,
mă lasă fară ton,
Din amvon ,
de lângă Preafericitul Daniel
predică Nefericitul Trăienel.
Se cutremură pronausul,
se zgâlţie naosul,
catapeteasma se clatină
se mişcă altarul.
Plâng sufletele sfinţilor din icoane,
enoriaşii bat mătănii privind spre Daniel,
neînţelegând ce vorbeşte Trăienel.
nu mă dumiresc,
ce văz mă uluie,
mă lasă fară ton,
Din amvon ,
de lângă Preafericitul Daniel
predică Nefericitul Trăienel.
Se cutremură pronausul,
se zgâlţie naosul,
catapeteasma se clatină
se mişcă altarul.
Plâng sufletele sfinţilor din icoane,
enoriaşii bat mătănii privind spre Daniel,
neînţelegând ce vorbeşte Trăienel.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)