Contrapunct

Adrian Ursu, redactor şef la Cotidianul, a fost invitat la şuetă, în Culisele unui succes din cadrul Ora presei de la Antena 2, de către Ion Cristoiu moderatorul emisiunii. Adrian Ursu a absolvit Facultatea de Litere în 1994 şi a părăsit în anul trei, Facultatea de Jurnalism.

Despre facultatea de jurnalism, acesta spunea ca este un experiment ratat în spaţiul învăţământului românesc. Această facultate este populată cu teoreticieni, iar cei care o absolvă , şi sunt mulţi, nu ştiu să practice meseria de jurnalist.

A mai spus că nu are blog şi nu va avea atâta vreme cât are unde scrie şi să vorbească. Blogosfera pentru marea majoritate este un spaţiu al refulării, al frustrării, al superficialităţii abordarii unor teme, un spaţiu unde te poţi dedubla profesional, unde poţi cu usurinţa bârfi, înjura,unde îţi dă mâna să faci mişto la greu, ceea ce in ziar, la radio sau televiziune nu ai face. Dar este şi un spaţiu de succes, unde te poţi lansa.
Dacă doriţi mai multe puteţi revedea emisiunea Culisele unui succes.
Punctului de vedere al d-lui Adrian Ursu i-am găsit un contrapunct: bloggeri invitaţi de d-na Corina Creţu, la Bruxelles, la sediul Parlamentului European.

Au fost la Bruxelles de unde s-au întors cu multe impresii, pe care le-au împărtăşit pe blogurile lor : Oana şi Anca , deocamdată .
Staţi pe aproape!
Andrei Pleşu spunea: românii din ziua de astăzi, când comunică nu folosesc două puncte, fiindcă nu au ce spune.

O victimă colaterală

Baba Filofteia ieşise în drum să măture prin faţa porţii, un obicei bun de altfel, în lumea satelor, un semn că urmează ziua sfântă de duminică, zi care se cere respectată nu numai prin curaţenie sufletească.
Dădu bineţe vecinei Tincuţa care se îndeletnicea şi ea cu măturatul prin faţa porţii, după care începu să dea cu măturoiul: Hârş! ... Hârş! ... Hârş! Hârş! ... De la praful stârnit îi veni să tuşească. Se opri, dădu drumul la o tusă sacadată, la finalul căreia scuipă cu năduf în ţărâna din care se ridicase mai adineauri praful. Aşteptă să i se liniştească inima, care o luase razna, făcea ca un pitpalac, se sprijini în coada măturii şi cu privirea se plimbă pe jos, în spate, peste locul unde făcuse curat, apoi în faţă, peste frunzele şi gunoaiele care aşteaptau să fie strânse, de aici se mută pe poartă, pe gard, ar fi vrut să ajungă şi la vecina ei, Tincuţa, să vadă cât a măturat, dar nu, se întoarse brusc, cu privirea, spre poartă. Aici, privirea i se blocă, ca un stop cadru. Mai întâi făcu ochii mici, ei se miji ... între timp nu simţise că mătura îi căzu din mână ... apoi mări ochii, ei se bulbucă, mai să-i scape afară din orbite. Vroia de fapt să vadă mai bine sau nu vroia să creadă ceea ce îi văzu ochii. Îşi ridică mâinile spre cer ... îşi prinse obrazul în palme, îşi clătină capul ... făcu larg semnul crucii ... deschise gura vrând să grăiască ... se aplecă ... căzu în genunchi ... se spijini cu palmele de pământ, se întoarse şi căzu pe spate, peste frunzele care aşteptau să fie adunate.
Baba Tincuţa nefiind departe, o văzu pe Filofteia când se aplecă, dar nu se împacientă, crezu că a găsit ceva de preţ pe jos, dar văzând-o apoi cum s-a prăvălit peste frunze, a lăsat măturoiul din mână, şi ţipând: - Ajutor oameni buni! - alergă spre vecina Filofteia.
- Spune-mi Filofteie, ce te doare? Să chem salvarea?
Baba stătea cu ochii larg deschişi, doar gura i se mişcă, bolborosea, vroia să spună ceva. Baba Tincuţa se aplecă cu urechea mai aproape, desluşi doar frânturi de vorbe : - ne... treb...ni.. cii ... mânjit ... gardu ... poarta ... afişe ... cine ... dă ... jos ... greu ... cu ... ră ... ţă ...
Baba Filofteia închise ochii.
Baba Tincuţa nu observă când ochii Filofteiei se închise, privirea ei alergă peste garduri şi porţi, şi pentru prima dată văzu că erau acoperite complet cu poze pe un fond de culoare nu prea îmbietoare. Îşi făcu semnul crucii, şi acoperindu-şi gura cu palma, se ridică cu greu în picioare ...
Când se uită din nou la Filofteia şi o văzu cum stătea acolo pe patul de frunze ruginite, cu ochii închişi şi gura deschisă, o pufni plânsul. Plângea şi bocea, aplecată deasupra ei:

- Cum de te-ai dus tu Filofteieee ... fără să-mi spui şi mie o vorbă bunăăăă ... cu cine mai ies eu la poartăăăă ... te-au răpuuuus cu lăcomia loooor .... te-au înnăbuşit hârtiile colorateeeee ... arde-i-ar focul iaduluuuuui cu pozele de pe porţi şi garduuuuuri... că nu le mai ajungeeee ... când au interes ne acoperă cu hârtiiiii şi pungi colorateeee ...sărăciaaaa ... Filofteie, Filofteieee ... trezeşte-teeee ... mai înainte dădeai cu târşuuuuul ... acu nu mai vrei să-mi zici nimicaaaa .... să-mi spui păsuuuuul ...

- Hooo! Opreşte-te Tincuţo! Nu am de gând să dau chiar acu ortul popii! Ajută-mă să mă ridic, să termin cu măturatul, să fac curat în curte şi casă, să nu mă vorbească lumea când o veni să mă petreacă.

O lecţie de bună-cuviinţă

Change can happen!
Democratul Barack OBAMA a învins categoric pe republicanul John McCain în cursa pentru Casa Alba ! Dumnezeu nu a primit jertfa fiului Cain.
Am ascultat discursul viitorului preşedinte. S-a adresat tuturor americanilor. Discursul, o adevărată lecţie de democraţie:
- Nu se mai indoieste nimeni, America este locul în care totul este posibil;
- Este victoria tinerilor dar si a vârstnicilor, a democraţilor dar şi a repubilcanilor , a homosexualilor dar şi a heterosexualilor, a celor bogaţi dar şi a celor saraci, a albilor dar şi a negrilor;
- Victoria este a voastră şi nu a mea!
John McCain, marele invins, a mulţumit alegătorilor, l-a felicitat pe Obama. A spus ca îl admiră pentru succesul obţinut. A mai spus:
- Este o alegere istorică pentru afroamericani;
- Eşecul este al meu şi nu al vostru!
Va fi Barack Obama un Franklin D. Roosevelt al Americii şi o va scoate din criză? Vom vedea!
Până atunci, aş vrea să găsesc o similitudine cu alegerile prezidenţiale de la noi. Mai degrabă găsesc o antiteză. Traian Basescu nu a avut, şi nici după patru ani, nu vrea să aibă un discurs pentru toţi românii. Nu s-a instalat bine la Cotroceni, când şi-a dorit cu ardoare alegeri anticipate. Scopul ? Unul meschin. Vroia ca cele două partide ale alianţei DA să se unifice şi să obţină o majoritate care să le permită să guverneze cel puţin două mandate. A declanşat o criză care nu s-a stins şi nu se va stinge nici după alegerile din 30 noiembrie.
Ca să nu fiu aşa rău , totuşi ceva îi leagă pe cei doi preşedinţi. Nu axa. Aia s-a curbat rău de tot, aproape să se frângă. Îi leagă doar ziua de 4 noiembrie, zi în care Barack Obama şi americanii au scris o fila din istoria Americii şi a lumii, iar Traian Băsescu şi-a sărbătorit în familie ziua de naştere.
Se cuvine să le adresez un călduros La Mulţi Ani celor doi preşedinţi. Este o lecţie de bun-simţ.

Enunţuri

Cine spune că nu este sau nu va fi lovit de criza economică şi finaciară este un utopic, este cu capul în nori. El ar trebui să ştie că stând cu gânditorul în nori, mai aproape de bolta cerească, riscă să fie nimerit dacă nu de criză atunci de un meteorit, cu toate că probabilitatea ca o stea căzătoare să-l lovească e foarte mică, e cât câtul dintre o furnică şi toate suratele ei dintr-un muşuroi.

Cu aceiaşi probabilitate mică, cele mai mari bănci din State cu sedii înalte până la nori, ar putea să dispară din lumea finaciară.
Pe cât de mică a fost probabilitatea, pe atât de mare a fost stupoarea şi degringolada în lumea finaciară, la auzul veştii că o ditamai instituţie bancară a sucombat.

Nu vor fi atinse de criză Soarele şi Luna, Steaua Polara şi Luceafărul, supernovele şi roiurile de stele din Calea Lactee. Ele rămân nemuritoare şi reci.
Prin urmare, criza va afecta suflarea pămâtească, pe bancheri, pe creditori şi creditaţi dar şi pe cei care nedorind să îmbogăţească pe alţii ţin banii sub saltea.

Economia, în general, este guvernată de legi oarbe, care lovesc fără milă, fără discriminare, pe toţi, fără eroare, indiferent de sex şi rasă, de religie şi ideologie, de mentalitate şi filozofie.

Munca nu mai este brăţară de aur pentru cei care o viaţă întreagă au muncit şi nu au nimic.Dacă nu ar fi muncit?

Drama e la fel de mare şi pentru cel care pierde un bou din cei doi câţi trag în jug, şi pentru cel care pierde un miliard de lei din două, fiindcă ambii pierd jumătate din avere.

O agenţie de peste ocean, folosind un standard pur, coboară ratingul ţării, avertizând investitorii că aceasta nu mai este atractivă.

Candidaţii la fotoliile din Camere, folosind un standard impur, ridică ratingul, ne spun că vor face şi vor drege, astfel ca pe râurile interioare să curgă numai lapte şi miere.

Cine va elucida diferendul?

Nascocitorul

Ce-ar mai putea omul sa nascoceasca?

A zgandarit atomul in maruntaie, eliberandu-l de energiile colosale, si cu greu a fost dresat sa erupa controlat. A incercat ! A reusit? Da, dar cu ce pret!?

Stau marturie zecile de mii de suflete ale semenilor nascocitorului, carora le-a fost dat sa fie arsi de un glob de lumina mai fierbinte decat soarele care se catara pe bolta, cuminte .

Nascocind pasarea de fier, a dat viata visului omului de a se elibera din stransoarea Pamantului si a patrunde in oceanul de aer care fusese exclusiv al pasarilor, cum bine randuise Creatorul , marele desingner.

A platit omul pentru nascocirea asta? A platit, plateste si va mai plati.

Uneori pasarile de fier nu vor sa se lase conduse, fie cand isi iau zborul , fie cand se afla in aerul rarefiat, fie la revinerea pe sol.Vietile curmate, obol marelui Creator.

Omul nu s-a multumit cu viata tihnita dusa in epoca trasurilor, a nascocit autotrasura, o trasura fara cai, care pare a fi trasa de o herghelie, de sute de bidivii. Sunt altfel de cai, nu se hranesc cu iarba, inghit preparate ale unui lichid negru si vascos, scos din pungi ascunse in adancul Pamantului, materie prima pentru ceata lui Scaraotchi. Aerul din atmosfera- amniosul omenirii-este tot mai viciat de gazele aruncate de bidivii ascunsi in trasura de tabla, va ajunge sa nu mai fie bun pentru a intretine viata.
Miliardele de herghelii din tabla vor mai avea tain doar vreo trei decenii.
Cand pungile se vor goli, dracii ne mai avand cu ce intretine focul sub cazane, vor iesi la suprafata, taman atunci cand omul va desavarsi opera dracului, iadul : oamenii vor bea aerul ca pe o smoala fierbinte. Nu visa Tartorul ca tocmai Omul sa-si ofere pe tava Iadul.
Obolul pentru aceasta nascocire este mare, mult mai mare, decat pentru masina zburatoare.

Multe a nascocit omul si ar mai putea nascoci. Cate a facut omul pe Pamant, nu reprezinta nimic pe langa marea nascocire care se impune ca o necesitate iminenta: model si procedeu pentru incetinirea rotirii Pamantului in jurul sau.

Scurgerea timpului va fi alta, sa zicem pentru inceput o incetineala cu cinzeci la suta, ca tot este pe buzele noastre in zilele astea. Nu-i chiar un mizilic daca o secunda se dilata cu jumatate.

La saizeci secunde aratate de cadran, in realitate sunt nouazeci, adica si minutul se dilata cu jumatate, si asa si orele, zilele si anii.

Omenirea va intra in era lui cinzeci la suta.

Dar sa lasam era si anii, si sa ne intoarcem la orele noastre dilatate.

Opt ore de stat la serviciu , ma refer la bugetari, vor fi lungi cat douasprezece.Totul va fi mai pe indelete, lumea nu va mai cunoaste stresul. Profesorii, cei fara de care nu am avea omul-nascocitorul, vor avea timp pe indelete sa predea la clase lectia. Elevii vor pleca cu ea invatata, va creste calitatea.

Se va munci mai mult cu cinzeci la suta, alesii din Camere vor munci sa scoata legea lui cinzeci la suta si in mod firesc Executivul va trebui sa scoata banii pentru a plati lefurile .

Ce credeti ca va face Executivul ? Invocand criza mondiala si scaderea consumului, va emite de urgenta o ordonanta prin care programul de opt ore se va reduce pana la acel numar de ore , caruia aplicandu-i-se procedeul de incetinire a rotirii Pamantului, timpul perceput sa ramna acelasi de fapt.

O nascocire mai mare ca asta nu se va putea! Ba, se va putea!

Daca Camerele reunite vor insista totusi, si in aceste conditii, sa ceara Executivului sa mareasca lefurile, acesta va scoate la licitatie: model si procedeu de oprire a rotirii Pamantului in jurul sau.

Termen :anul 2012!

Borne

Glorioasa Armată Română, cot la cot cu nu mai puţin glorioasa şi măreaţa Armată Roşie, a eliberat Ţara de hitlerişti şi Transilvania de hortişti, într-un timp rezonabil ca să nu spun record, începând din zorii zilei de 23 august 1944 până în preajma zilei de 25 octombrie 1944. Spun în preajmă, deoarece nu toate efectivele armatei au ajuns în aceiaşi zi la borna de graniţă de la Carei. Oricum, s-a mai tras de timp, pentru ca zorii zilei de 25 octombrie, ziua Regelui , să marcheze eliberarea ultimei brazde de pământ românesc.

Mihai, viitorul Rege al Romaniei, fiul principelui Carol al II lea si al principesei Elena born in 25 octombrie 1921 la Sinaia. La mulţi ani, Sire!

După 64 de ani, în aceiaşi zi de 25 octombrie, la borna de la Carei a ajuns Preşedintele României, Traian Băsescu. A participat la depuneri de coroane, slujbe şi defilări.
Faptul că cineva din mulţimea adunată i-a mulţumit pentru că a promulgat legea de mărire a salariilor profesorilor, nu are nici o semnificaţie aparte, doar răspunsul primit : nu dau eu banii doamnă, bugetul îi dă.

În aceiaşi zi istorică, doar pentru cetăţenii români de origine română, Preşedintele Ungariei, Solyom Laszlo a mers la marginea de est a teritoriilor care înainte de 23 august 1944 au aparţinut Ungariei( în urma odiosului diktat de la Viena din august 1940) pentru a găsi borna graniţei, si a găsit o bornă la Apaţa ( localitate la graniţa dintre judeţele Braşov şi Covasna).
Întrebat dacă sprijină doleanţele exprimate de consiliul naţional secuiesc privind autonomia secuiască, preşedintele a confirmat. Răspunsul are o semnificaţie deosebită: ... de la sine înţeles că minorităţile au dreptul la autonomie ...evident că sprijin această idee.

Îmi imaginez istoria noastră ca un şir de borne din piatră sub formă de cruce, pe care sunt scrijelite nume ca într-un pomelnic.
Începutul şirului nu-l văd decât cu ochii minţii, o bornă pe care stau gravate numele primilor, din sângele cărora ne tragem, care şi-au dat viaţa apărându-şi săracia, nevoile şi neamul.

Cioplitorii în piatră dau viaţă bornelor care aşteaptă să se înscrie în şirul de borne din piatră sub formă de cruce ...

Politrucul

Politruc era numit ofiţerul activist din unităţile armatei române când ţara era ocupată de Armata Roşie (din 1944 până în 1958). Politrucul era mâna dreaptă, pardon, stângă a comandantului de unitate.

Politrucul urmărea punerea în practică de către comandant, a politicii PCUS, de la sânul căreia se alăpta şi PMR, din izvorul căreia se adăpau de fapt toate sectoarele vieţii economice, sociale, culturale, nenaturale ale ţării noastre.

Nu am trăit vremurile alea roşii, şi nu regret, dar nu credeam ca va veni ziua când un om politic, să ne propună o lege prin prin care să oblige pe românii din judeţele cu populaţie majoritar de etnie maghiară, să înveţe limba maghiară.

De la începutul democraţiei decembriste, UDMR este armată de ocupaţie, iar Marko Bela este un veritabil politruc. El a impus Parlamentului şi guvernelor care s-au succedat, cu forţa şantajului, linia partidului. Este politruc după modul dictatorial de a fi impus adoptarea unor legi care să favorizeze etncii maghiari majoritari, în dauna românilor minoritari. Pentru unii legea-i mumă, pentru alţii îi ciumă.

Un crâmpei din cuvântarea tătucului Marko Bela cu ADN din Lenin şi din Stalin, despre obligativitatea învăţării limbii maghiare în Transilvania:

Vom face şi acest proiect de lege, la momentul potrivit, când are şanse să fie acceptat. UDMR îşi va înainta, bineînţeles, proiectul, dar nu avem un astfel de proiect. Am făcut această propunere, am ridicat problema şi fiţi liniştiţi, că noi suntem consecvenţi. Când vom vedea că momentul este potrivit, atunci vom veni şi cu acest proiec.
(Târgu Mureş, 18.10.2008)

Tătucul, politrucul propunându-ne să învăţăm limba maghiară din clasa întâi, este mai tare decât strămoşul din ADN care ne obligaseră să învăţăm limba rusă din clasa a cincea.

Văzută din perspectiva alegerilor parlamentare, această propunere are o explicaţie care însă nu reduce cu nimic meritele politrucului Marko Bela, din contră, le accentuează: o dată cu apriţia UCM, o altă uniune a etnicilor maghiari, UDMR riscă să nu atingă pragul electoral pentru a intra în Camere.

Multe vom mai auzi până la data alegerilor din 30 noiembrie!

Pe aceeaşi temă vă recomand să citiţi Sătmăreanca!

Fecioara Toamnei

Via cu frunzele-i strecoară lumină de toamnă, lumină caldă ca de jar.

Cu lumina ca aura Măicuţei, Via îşi îmbracă fecioria, strugure aureolat, icoană la care se închină omul, culegătorul.

Râde Via cu gropiţe în obraji de frunze, freamătă via când omul îi prinde în mâna făcută căuş strugurele-i copt, sân de fecioară.

Via tresaltă, Via se înfioară când culegătorul îi ia rodul: ciorchine cu boabe aurii pline de dulceaţa soarelui, de apa miraculoasă a pământului.

Culegătorului îi curg lacrimi de lumină, Viei lacrimi de frunze ruginii.

Struguri cu struguri, boabe cu boabe îşi dau bineţe în cada de stejar, la nunta fecioarelor.

De peste vii rămase pustii, vin fecioare în bluze de in, vin fecioare acoperite de ii.

Ele se prind de mână la horă în cadă, dansând pe boabele strugurilor care stau în grămadă.

Ele dansează pe rodul, sânul Viei, înecându-se până sub ie în mustul, sângele Viei.

Fierbe mustul, gâlgâie sângele Viei , cîntă omul, cântă culegătorul.

Râde Toamna, suspină Via, Via şi-a pierdut fecioria.

Unul pe faţă , unul pe dos

Până şi cuvintele refuză să intre în maşina de ţesut covoare pe fire de urzeală din biţi.

Se înscriu în trendul vremii: pieţele financiare nu mai tricotează, banii nu mai vor să circule ca suveica printre iţele războiului de ţesut.

Încurcate sunt iţele! Cine le va descurca, cine şi când va mai tricota la acelaşi război sau poate la altul?

Nu se mai tricotează, nu se mai speculează, brokerii şomează, nu mai încurajează tranzacţiile.

Nu peste tot, la noi cel puţin deocamdată, se tricotează manual, nu bob-orez ca la japonezi, ci cu un ochi pe faţă şi altul pe dos, tradiţional.

Unii au nevoie de ciorapi, alţii de saci, după buget.

Nu mai speculez, tricotez din firele: panică, prăbuşire, infuzie de capital, închidere, retragere, faliment, bursă, bănci, şomaj o haină strâmtă, la un singur rând de nasturi, care să se încheie la gât în două copci, într-o culoare care se schimbă după cum bate lumina şi vâtul, fără buzunare, o haină care va fi trendy. În Vest a început să se poarte. Nu? Din Vest ne vin toate: democraţie, prosperitate, civilizaţie, tsunami finaciar.

Luasem în râs iniţiativa EU sau UE , tot ea este, de a croşeta în direct pe Realitatea.

Spor la tricotat, unul pe faţă, unul pe dos, cu un ochi la slănină şi cu celălalt la făină!

Chinta lu’ Mitică

Să nu uiţi Mitică!

A fost! A fost intr-o zi de joi, doi octombrie, cand Dumnezeu nu a mai fost cu noi, fiindcă obosise, fuse marţi şi miercuri.

Cinci cluburi au bătut la Poarta grupelor UEFA, dar nu cum s-au bătut strămoşii cu Înalta Poartă.

Hehe! Cine în zilele noastre se mai ridică la înălţimea bărbăţilor de odinioară, o adevărată chintă royală: Mircea cel Bătrân , Iancu de Hunedoara , Ştefan cel Mare , Mihai Viteazul , Vlad Ţepeş?

Bărbaţii din chinta lu’ Mitică? Nu! Doar simple nume şi fără victorii de renume:
Iancu Marian de Timişoara; Cristi Borcea din şoseaua Ştefan cel Mare; Cornel Porumboiu de Vaslui; George Copos la pachet cu Taher, de sub Podul Grant; Dumitru Bucşaru de Urziceni.

Ştirile despre căderile în faţa porţii UEFA, au venit unele după altele, şi fiindcă bătăliile nu au început la aceeaşi oră, ele nu ne-au omorît cele cinci speranţe dintr-o dată.

Mai întâi a deraiat Rapidul de sub Podul Grant, condus de mecanicul portughez Jose Peseiro, garnitura germană Wolfsburg fiind mai rezistentă. Portughezul a ieşit şifonat rău, doctorul Taher îi mai dă voie doar să mai bea o cafea amară, la o masă într-o gară.

Apoi timişorenii lui Iancu Marian, conduşi de cehul Duşan Uhrin au îngenuncheat lângă zidurile Belgradului, acolo unde Iancu de Hunedoara a făcut istorie. Ce diferenţă de la vorbe la fapte!

În Câmpia Bărăganului , la Urziceni, alţi germani, de la Hamburg, înving cu un scor categoric pe vlahii bursucului Dan Petrescu. Primii intră în grupele UEFA, ultimii, rămân acasă, lângă plugul cu boi, să facă o arătură adâncă de toamnă, dacă vor să obţină o recoltă mai bună la anul.

Ultimile două speranţe le-am legat de Sfântul Ştefan cel Mare. Prima a scăpat, a plutit deasupra stadionului omonim al câinilor roşii. Cândva lupi aprigi, astăzi cotarlele comunitare nu au reuşit să învingă o echipă batavă slab cotată, NEC Nijmegen. Câinii ţin la tradiţie: să fie eliminaţi de echipe fără rezonanţă fotbalistică.

Apoi umbra lui Ştefan, adică ultima speranţă, a plutit deasupra răzeşilor lui Hizo, la Vaslui, acolo unde străbunii au luptat la Podul Înalt, şi de la ei încoace nimeni nu a mai făcut o mare ispravă.
Buldogul i-a hăituit bine, nu i-a lăsat să respire, au dat un gol, dar mai trebuia unul, ca balanţa victoriei să se încline în favoarea lor. Cei de la Slavia ne-au luat ultima speranţă: din Liga lu’ Mitică, barem o echipă să ajungă mai sus, în faza grupelor.

Să nu uiţi Mitică! La jocul de poker cu UEFA nu ai avut chintă royală, ai avut cinci cărţi de pică, adică de aceeaşi culoare, de inimă neagră. Nu ai câştigat potul, ai pierdut totul.

Să chinte lăutarul, să alunge amarul!

O furnică !

O furnică duce spre muşuroi un diamant-jumătate,
Mii de surate îi dau ocol, o împresoară,  ţopăie,
Micuţele sunt în delir, nu par întregi la minte,
Si totul li se trage de la diamantul cu vibraţie.

Nuuuu! Nu pe la noi se întâmplă, ci-n altă parte, undeva la mari depărtări, unde diamantele stau grămadă-n  muşuroaie. Dar, vai, acolo e greu să ajungă şi hărnicuţele noastre, ar trebui să treacă peste  mări şi ţări, şi-un ocean de-a lungul. 

O furnică duce-n muşuroi un grăunte-jumătate,
Alte mii de de surate trag si împing cu asiduitate.
Nu sunt nebune, sunt întregi la minte,
Nu simt undele, vibraţiile acelui grăunte.

La noi! Da, la noi, furnicile adună, hărnicuţele, de toate, mai puţin bobiţe de diamante. Si sunt tare frânte şi nefericite în lumea lor, aşa cum e clădită.
De dimineaţă şi până-n seară - deşi pentru un neavizat lasă impresia aflării în treabă- se ciocnesc unele de altele într-un du-te vino, încolo şi-ncoace, împing şi cară, umplu cămările:  un   şvaiţer din pământ şi salivă, bun să crească doar  iarba.

Să nu dea Domnul să afle vreodată, ele, furnicuţele noastre, că pe alte meleaguri îndepărtate, suratele nu mai trudesc ca nebunele, ci vibrează toată ziulica de la diamantul ascuns în moşuroi.

Oare nu cumva au şi aflat?

De-a leapşa prin vii

O leapşă e binevenită, te obligă să cotrobăi prin sertare.
Anca mi-a dat leapşa: să răspund unui şir de întrebări care circulă pe net, de-o vreme încoace.

Ziua cea mai frumoasă?

Ziua când am venit pe lume.

Lucrul cel mai uşor?

Orice lucru făcut praf şi pulbere.

Cel mai mare obstacol?

Cel care îmi barează singura cale.

Cea mai mare greşeală?

Când spun: nu am să greşesc niciodată.

Cauza răutăţilor?

Ispita.

Cea mai mare înfrângere?

Prima înfrângere.

Prima necesitate?

Aerul.

Cel mai mare mister?

Apariţia primului om pe Pământ.

Cel mai mare defect?

Să te intereseze capra vecinului.

Persoana cea mai periculoasă?

Persoana care nu se consultă cu nimeni, doar tace şi face.

Cel mai urât sentiment?

Nu există altul mai urât decât a urî.

Cel mai frumos cadou?

Ultimul cadoul primit.

Cel mai bun remediu?

Sărutul (excepţie sărutul lui Iuda).

Protecţia efectivă?

Prezervativul.

Cele mai necesare persoane?

Mama, învăţătorul, iubita, doctorul şi popa.

Sentimentul cel mai frumos?

Iubirea.

Aşa e frumos, ce primeşti să dai mai departe. Laura, tu cum ai răspunde?

Prima dată

Adormea cu el în gând, se trezea zâmbindu-i, nu-şi deschidea pleoapele, de teamă să nu-l piardă, îl plăcea mai mult aşa decât dacă ar fi fost aievea.

Îi plăcea să continuie visul: îşi lăsa trupul pradă mâinilor lui, mâini puternice învelite-n catifea, ele îi trezeau simţuri adormite, o căldură venea de nicăieri, învăluind-o, şerpuindu-i corpul, simţea că nu este ea, dar numai câteva clipe, apoi îl vedea plecând cu un măr mare în mână, ea îşi simţea sânii întăriţi, el din măr muşca lacom şi îi zâmbea, trupul ei tresălta.

O, doamne, cum îi mai zâmbea!

Atunci, de-abia atunci deschidea pleoapele, privea speriată în jur, avea certitudinea că aşa îl va vedea, că aşa va fi şi după ce i se va dărui.

Nu, nu o va face, sau poate da , dar nu astăzi, poate mâine, mai bine mâine.

Alerga cu dorul în braţe, să-l întâlnească, uita de ea, uita de toate, uita de visul de azi-noapte, uita de mărul roşu pe care el i-l mânca în fiecare dimineaţă.

Pe o alee ...

îmbrăţişarea lui îi oprea timpul în loc, nu ştia niciodată cât dura, o întinerea ... Sărutul lui tandru, dulce şi prelung o făcea să se simtă uşoară, zbura... De sub picioarele ei, frunze arămii fugeau învârtindu-se vesele, martore la întâlnirea a două suflete gemene.

Pe o alee, într-un parc...

el îi şoptea că o dorea, că o dorea cu totul. Ea nu zicea nu. Ea nu zicea da. Ea dorea să-şi prelungească clipa, simţea că-i la izvorul fericirii, din care ar vrea să bea, să bea, tot mai mult să bea, ...azi nu, poate mâine, sigur mâine, Ea îi va spune Lui, Da!

Adormea cu el în gând, se trezea zâmbindu-i ... ieri nu a fost Prima dată.

Pe o alee, într-un parc, într-o toamnă cât un veac ... pentru ea a fost Prima dată.

AIG aura Neagra

Ciocnirea protonilor în acceleratorul de particule induce temerea că va naşte monştri sau găuri negre. Protonii nici nu au ajuns la viteza propice ciocnirii, încă se învârt nebuneşte în tunelul subteran al Organizatiei Europene pentru Cercetari Nucleare (CERN) , şi o Gaură Neagră îşi face simţită apariţia . Unde? Tocmai peste ocean, pe Wall Street, pe piaţa americană finaciară. Are şi un nume: AIG (American Internaţional Group). Până acum a înghiţit peste 80 miliarde de dolari, din Rezervele Federale. Nu se ştie dacă îşi va potoli foamea, şi nu va înghiţi şi alte pieţe finaciare.

Compunere

Când se numără bobocii ... Când se numără bobocii?

Ştiu că berzele işi iau zborul spre alte meleaguri, lăsându-şi cuiburile goale. Puii născuţi în primavară, zbor aripă lângă aripă cu berzele veterane, memorând traseul pe care se vor întoarce la primăvară.
Îmi plac berzele când pleacă, fâl-fâl! fâl-fâl! fâl-fâl! Îmi plac ploile de toamnă, ploi monotone, ritmul: pic-pac! pic-pac! pic-pac! rezonând cu unduirile inimii: tic-tac!tic-tac!tic-tac!

Partidele politice strâng rândurile, îşi numără membrii, caută colegii electorale, analizează şansele, anunţă candidaţii, caută să atragă persoane cu notorietate. Este o fâşneală permanentă, frunzele cad printre ramuri, vin oameni noi, în politică, roiesc partidele slab cotate în sondaje, toţi vor în arca lui Noe.
Alegerile stârnesc partidelor vertijuri: ţiu-ţiu-ţiu! ţiu-ţiu-ţiu! , cum vântul vârtejuri frunzelor ruginite: vâj-vâj-vâj! , vâj-vâj-vâj!

Oamenii, cărora apele le-au luat casele, animalele, nu mai ce să numere, încă le răsună în urechi: trosc-pleosc-trosc ! Au luat-o de la capăt cu viaţa, cu traiul. Vor număra la primavară bobocii: pui-pui-pui!

Bancherii calculează, numără, adună banii din calea taifunul finaciar de pe Wall Street, care se simte şi pe celelate pieţe ale lumii. Şi noi îl vom simţi pe pielea noastră. Ptiuuu!

Nu aduce anul ce aduce toamna, nu aduce ziua ce aduce ceasul.
Patronii cluburilor de fotbal calificate în Champions League numără banii primiţi de la UEFA şi punctele din partidele câştigate.
În istoria ei de o sută de ani, CFR Cluj a repurtat o victorie istorică, a cutremurat Cetatea Eternă , a învins AS Roma pe stadionul Olimpico.
Yees! Yees! Noon! Adică 2-1.
A trebuit să vină Arpad Paszcany cu mulţi bani, să cumpere jucători de pe alte meleaguri: portughezi, argentinieni, brazilienii, ivorieni sau suedezi, cu altă mentalitate, ca să ne eliberăm de sindromul drobului de sare.
Argentinianul zis şi ardeleanul, Emmanuel Culio, este noul împărat al Romei.
Ave! Ave! Ave!

Şcolile îşi numără elevii. Elevii sunt întrebaţi de dascăli : Cum v-aţi petrecut vacanţa mare?

Eu , în această vacanţă am făcut multe, aşa de multe că nu mi-a rămas timp şi pentru lecturile impuse, şi pentru sutele de exerciţii, sutele de probleme de aritmetică. De citit, am citit, nu pot să zic că nu am citit nimic. Ştiţi, Doamana Profesoară, cum e să ai acces la internet. Dai o căutare pentru o lectură comentată, un rezumat gata facut, şi îţi apare o listă mare, mare, cât un semestru, cu trimiteri în toata lumea.
Ştiţi cum e, un clic, apoi iarăşi clic, timp în care alte reclame colorate, alte desene animate, vor si ele clic. Cred că dacă spun adevărul, pe jumătate voi fi iertată. Să ştiţi că am minţit, nu puteam altfel să intru, decât să spun că am depăşit vârsta majoratului.
Am dat cu clic vârstei pe care nu o am, am intrat şi am dat , dar de ce nu am dat? Uau!Oooo! Nu pot să redau în scris, îmi este greu,dar dumneavostră trebuie să ştiţi, aţi depăşit de mult vârsta majoratului. Wow!

De ce la noi nu se poate?

Foto prosport

Am teleprivit joaca cu mingea dintre feroezi şi români, pe un stadion modest şi puţin populat, sub o mie. Nu s-a jucat la lumina lămpii, ei nu-şi bagă banii în nocturnă.

Jocul a început la lumina zilei şi s-a gătat în amurg, când se întorceau oile de la păscut. Mingea a fost jucată mai mult de români la poarta feroezilor, nu-ş-ce drac avea în ea, că greu , greu şi târziu a atins pe interior plasa porţii.
Cociş a lăsat doi feroezi impleticiţi şi din întoarcere a trimis balonul în poartă. Nu am auzit pe crainic strigând, prelung: goooool ! nu am văzut pe nimeni ţopăind intr-un picior, l-am văzut pe izbăvitorul serii bătut prieteneşte pe creştet de colegii de joacă. Semn că Piţi şi ai lui mingicari nu au uitat bătaia primită de la lituanieni, o mai digeră încă.

Finalul zilei şi al jocului a fost enervant, stresant, feroezii vroiau, i-am admirat pentru chestia asta, să trăznească mingea în plasa noastră.
După ce arbitrul din Croaţia, care ne-a văduvit de o pălitură de pedeapsă, a oprit joaca, m-am eliberat din strânsoare, şi mi-am zis că nu se putea mai mult, ca stil de joc şi numar de goluri, cu ai noştri: încruntaţi, nervoşi peste măsură(cum de feroezii nu-i lasă să dea cu mingea de poartă), şi cu un antrenor al cărui cap stă gata să cadă.

Am privit apoi la celelate colege ale grupei cum joacă balonul.Lituanienii nu sunt naivi şi slabi cum îi credeam în vară, i-au bătut cu doi la zero pe austrieci, pe aceia care sâmbătă băteau pe francezi cu trei la unu.

Foto L'EQUIPE

Franţa a dat două goluri Serbiei, de la care a primit unul. Teleprivind mai mult aici, am rămas mut de admiraţie, nu numai de jocul in sine, dar şi de Stade de France, un stadion fremătând, optzeci de mii de scaune ocupate. Asta se întâmplă la câteva zile după ce echipa lui Domenech este bătută de austrieci. Francezii sunt supăraţi pe antrenor: el va fi schimbat dacă nu are rezultate şi va vine altul, ei sunt supăraţi şi pe fotbalişti: în prima repriza i-a fluierat, dar nu sunt supăraţi pe jocul de fotbal, vin pe stadion pentru spectacol.

La noi nu se gâdeşte aşa. La partidele jucate acasă de Naţională, puţini la număr vin pe stadion şi dintre aceştia unii îşi aduc aminte ca sunt fanii unor cluburi de capitală, şi pun imediat de un festival ad-hoc: dialog de la distanţă cu înjurături, cu trivialităţi.

Romania-Franţa se va juca pe stadionul din Constanţa, în data de 11 octombrie, nu numai din acest motiv ci din superstiţie: de aici Olanda a plecat învinsă.
Ei, cei de la Federaţie, cred că tactica lui Ştefan - babanul de a atrage pe turci în locuri mlăştinoase şi cu ceaţă va da roade şi de această dată.

De ce la noi nu se poate ca Naţionala să joace în capitala ţării, pe un stadion al ei şi nu pe unul de club, cu zeci de mii de spectatori şi când jucăm cu Franţa şi când jucăm cu Inslulele Feroe. Când stadionul naţional va fi gata,taman atunci nu vom avea echipă de valoare, că asa-i la noi, dar nu numai în în fotbal.

Gaura neagră

Gaura neagră există, dar nu se vede, este non-creaţie, este genune,
este bariera dintre a fi şi a nu fi, este o sferă ademenitoare în care văzutul dispare.

Începe de acolo de unde nu mai împărăţeşte Lumina, acolo unde lumina se prăvale,
unde o putere mult mai mare o ţine în captivitate.

Începe acolo unde spaţiul şi timpul işi dau mâna, se apleacă, se curbează,
acolo, în împărăţia întunericului, timpul se măsoară în picioare,
acolo, spaţiul se scurge ireversibil, nu spre infinit ci spre nimic, spre singurătate.

Când Păsările cerului nu vor mai putea să zboare,
Apele se vor întoarce la izvoare,
Plantele vor descreşte , vor intra în ţărână,
Lumina se va întoarce la Soare,
atunci Pământul va cădea în genune.

România adormită

Trebuia să încasăm trei goluri fără a reuşi să marcăm nici unul, un scor ca în caz de neprezentare, de la ex-sovieticii lituanieni, cum s-a întâmplat aseară pe teren propriu acasă, pentru a ne întreba:

- Ce ne facem fetelor?

Cred că dacă ar fi jucat fete in locul lor, nu o încasau aşa de ruşinos. O Naţională dezarticulată, blazată, adormită, nu poate fi alcătuită decât din jucători dezarticulaţi, blazaţi, adormiţi.

Dar de când naţionala României dormitează? Eu spun că de la ultimul meci de la Euro 2008, când n-au reuşit să învingă echipa de rezerve a Olandei. Atunci trebuia să le dăm cu clopoţelul în cap, de să le sune a deşteptare.

Dar cine să se deştepte? Mircea Sandu ? Ionuţ Lupescu? Antrenorul Piţurcă? A văzut sau auzit cineva, ca Victor Piţurcă-antrenorul sau Mircea Sandu –preşedintele FRF să fi făcut o analiză şi sinteză a meciurilor disputate la turneul final european, urmată de schimbări de jucători, demisii...? Eu nu, şi nu voi vedea aşa ceva nici după umilinţa de aseară.

Rică Răducanu, deşi nu este un oficial al Naţonalei sau al Federaţiei, a zis-o pe aia dreaptă:

- Părerea mea este că Piţurcă ar fi deştept dacă ar demisiona.

Da de unde! Piţurcă, după meci, mai mult ironic decât supărat, dar revoltat pe sine şi jucători în nici un caz, iar de demisie, a auzit de ea, scandâdu-i-se pe final de meci, fuge ca dracu de tămâie.
În vestiare jucătorii aveau capetele plecate.
Eu spun că unii dintre ei ar trebuie să plece de tot de la Naţională.
L-am văzut pe Piţurcă obosit, adormit, stări pe care le-a transmis jucătorilor sau s-a molipsit de le ei, nu mai contează sensul pe o direcţie adormită.
Au jucat lamentabil, debusolaţi, fără vlagă, fără suflet, fără ambiţie ...
Unii dintre ei evoluează afară la echipe pe care îmi este greu să le reţin ca denumire.
Dică , ex-stelistul, trebuia să fie transferat in campionatul italian, ca să afle cât de lent joacă.
Nu ştiu la ce cluburi de fotbal joacă Cociş, Contra.

Pentru Piţurcă şi Mircea Sandu , echipa naţională a României, le este ca o afacere , ca o proprietate privată, după salariile anuale pe care le au. Ei nu vor demisiona, nu au timp de aşa ceva, peste trei zile urmează să joace cu oile din Feroe.

Va fi greu , est o ţară cu multe insule, undeva în partea de Nord a Oceanului Atlantic, între Norvegia şi Islanda, va fi foarte greu, nu numai din punct de vedere al climei dar şi psihic : este o putere fotbalistică, privită din coada clasamentului FIFA.

România adormită are nevoie de linişte, numai în linişte se poate pregăti o partidă cu o miză uriaşă, ca aceea de miercuri cu echipa de fotbal a Insulelor Feroe.

Trecând în revistă anii în care echipa de fotbal a României s-a calificat pentru faza finală a Campionatul Mondial de Fotbal, pot afirma că Naţionala este un vulcan adormit, respectând proporţiile. A erupt în anii : 1934, 1970, 1990, 1994,1998.

După meciul adormit de aseară, nu sunt semne că va mai erupe în 2010, în Africa de Sud.

E tot o rugăciune

Duminică, mâine fiind, citesc această poezie ca pe o sfântă rugăciune!

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii şi nu ucid

cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc

în calea mea

în flori, în ochi, pe buze ori morminte.

Lumina altora

sugrumă vraja nepătrunsului ascuns

în adâncimi de întuneric,

dar eu,

eu cu lumina mea sporesc a lumii taină

şi-n tocmai cum cu razele ei albe luna

nu micsorează, ci tremurătoare

măreste şi mai tare taina nopţii,

asa îmbogaţesc şi eu întunecata zare

cu largi fiori de sfânt mister

şi tot ce-i ne-nţeles

se schimbă-n ne-nţelesuri şi mai mari

sub ochii mei

căci eu iubesc

şi flori şi ochi şi buze şi morminte.


[Lucian BLAGA -din volumul de debut Poemele luminii, publicat in anul 1919]

Doua sate, o ţară

Locuitorii a două sate de la graniţa Estoniei cu Rusia, ne mai dorind sa fie cetăţeni ai UE, săturându-se de traiul burghez, au proclamat, in ziua de 28.08.2008, Republica Sovietică Socialistă Estonia, stafia comunistă a defunctei URSS.

Ei sunt încurajaţi de tovarăşii revoluţionari din Sankt-Petesburg şi regiunea Leningrad (KPLO).

Decorul şi vocabularul ne este cunoscut : drapel rosu cu insemnele sculelor fără de care omul nu poate munci în fabrici şi pe ogoare, un kalaşnikov la umăr, fotografia primului tătuc: V.I. Lenin, guvern sovietic, detaşament de voluntari, luptă eroică, burghezi, fascişti, cozi de topor.

Liderul noului stat federal, de doua sate, ţăranul, pardon, lucrătorul agricol Andres Tamm va lupta paşnic (sic!) pentru a fi recunoscută republica, mai întâi de către Rusia - mama tuturor separatiştilor, comuniştilor de la graniţele ei şi nu numai (vezi Transnistria).

Din punct de vedere numeric, sunt 148 de suflete, de fapt 138 (4 suflete au fost arestate de către poliţia burgheză estoniană), nu reprezintă o forţă nici în lupta cu o eventuală epidemie. Oricând, o aviară, o dezinterie, o intoxicaţie cu ciuperci, poate duce la dispariţia lor, şi totodată a puterii sovietice care e pe vine.

Mai degrabă ar rezista acest stat nan, liliputan, în faţa unei agresiuni armate, imaginea lui ocupă o suprafaţa mai mică decât suprafaţa cercului de vizare din capul rachetei.

Cine va încerca să atace acest stat, nu acum, în viitor, dacă i se va descoperi o mare resursă energetică, va trebui să suporte oprobriul lumii civilizate, atacul fiind disproporţionat.

Nu asta i s-a reproşat Rusiei, când a atacat Georgia? Dacă Georgia are zece avioane tu ataci cu o sută ? Nu-i frumos, nu-i sportiv.

Fiindcă comunismul era şi este asemuit cu ciuma roşie, trebuie urgent să vaccinăm fermierii noştri, cu sprijin în bani, motorină şi ce le mai trebuie, până când două sate vecine, de la graniţa cu Moldova comunistă lui Voronin, nu vor pune de o republică socialistă.

Veşnicia s-a născut la ţară?