Condiţia decăderii

Ai intrat vreodată într-un stup? Nu cu picioarele!... Deschizi, doar, capacul stupului!
Vezi o altă lume, după alte reguli făcută decât regulile care guvernează lumea nostră.
Lumea lor ţine în viaţă lumea noastră...
Nu eşti curios, sau teama te opreşte ?
De acul albinei să nu-ţi fie teamă! Nu te-nţeapă albina aşa aiurea, că n-ar avea ea ce face altceva mai bun cu acul ei. Îl foloseşte doar în caz de pericol, după ce-o altă albină vigilentă sună la 112.
Ai tras brusc de ramă? Stupul se zdruncină, pericolul îi gata! Se dă alarma: 112! Ai băut cam mult înainte, chipurile să ai curaj sau eşti cu hainele murdare, sau pur şi simplu eşti transpirat? Stejar, extremă urgenţă!
Să fii curat şi uscat! Fără miros de deodorante. Albina se autosesizează. Scoate sunete stridente, turează turbina reactivă, încarcă rezervorul cu venin şi pleacă iute, ca glonţul din ţeava puştii. Se aruncă cu capul înainte. Cade asupra ţintei ca un kamikaze. Dar nu se pulverizează, nu se împrăştie la impact. Albina rămâne întreagă, ancorată cu acul de mâna sau faţa ta. Acul îi ca harponul de la avionul care aterizeză pe puntea navei. Instantaneu te înjectează cu venin. Ea rămâne vie. Dar, vai! Ce soartă crudă! Nu mai reuşeşte să decoleze, acul o ţine ancorată la locul faptei. Este ac de unică folosinţă. Este steril, nu are rugină. Asta ar mai trebui să te composteze ca pe o carpetă, şi să mai contactezi nu se ştie ce virus. Se învârte în jurul ancorei, cu motorul la ralanti, e nervoasă rău, are un plâns bâzâit, are dureri mari mititica. Se forţează, şi mai rău îşi face. Cade, e sleită, are viscerele afară, zici că a fost înjunghiată. Mă întreb - doar sunt mai deştept, nu mai harnic decât albina!! - oare dacă ar şti cum va sfârşi, s-ar mai repezi, sau s-ar codi, aşteptând să se arunce surata din celula alăturată?
Nu le da, Doamne, minte albinelor! (Bine! atâta cât poate să încapă în creierul lor punctiform.)
Cum ar fi viaţa albinelor deştepte, sclipitoare la minte?
Se vor răzvrăti, se vor mânca între ele de invidie, vor ataca regina, o vor mânca friptă pe o lespede de piatră încălizită de soare? Se vor bate, se vor lua de aripi, îţi vor rupe gâtul pentru un trântor? Albine mii, trântori sute. Se vor lua de mână, de aripă, albina şi trântorul, perechea fericită se va va opri pe o floare şi o vor spurca?
O, Doame, nu fă aşa ceva! Nu le da nici măcar un grăunte de minte! Ele se vor întreba la ce bun să alerge toată ziulica şi apoi să moară. Ce uşor moare o albină, pe drumul de întoarcere la stup, şi pentru ce, se vor întreba câd se trezesc dimineaţa.  Pentru prea multă dragoste de nectar? Vor deveni şirete, hoaţe, vor pleca de dimineaţă , chipurile să strângă nectarul florilor, şi nu se vor mai întoarce. Îşi vor spune că viaţa e tare scurtă şi trebuie trăită din plin. Adio polenizarea florilor. Adio miere. Acuma ăsta să fie necazul că nu vom mai avea miere. Produsul finit al muncii lor , mierea este doar un pretext, pe care ele nu-l conştientizează. Sunt bine îndoctrinate. Ţine- le, Doamne, inconştiente! Cine s-ar mai obosi să zboare pe distanţe mari, fără alimentare în aer, să colinde florile, să le culeagă nectarul, băutura zeilor. Din munca lor inconştientă omul are pe masă miere, fructe, legume, pâine. Albinele de vor gândi, gândirea le va duce încet, încet la pierzanie. Vor iubi leneveala, vor deveni imorale - cine a mai văzut albine să se tăvălească  cu trântorii prin flori. Ei sunt născuţi doar pentru a fecunda o singura dată, nobila albina-regină. Dintre zeci de trântori care îşi iau zborul în înaltul cerului după trena reginei virgine doar unul şi numai unul o va face mamă pe regină. Şi asta se întâmplă din simplu motiv că Domnul nu le-a dat albinelor nici un dram de minte.
Albinele de vor gândi, se vor îmbăta cu iluzii, îşi vor trăi intens scurta viaţă, chefuind cu băuturi tari din nectar fermentat în botcă părăsită de matcă. Familii întregi vor dispărea. Decăderea lor va duce la dispariţia lumii lor. După ce ele nu vor mai fi,  floarile vor  rămâne sterile.  Pomul, mărul nu vor mai rodi. 
Când mărul, cu fructul său care păstrează în subconştientul omului amintirea păcatului iniţial, nu va mai rodi, el, măria sa  Omul,  va dispărea, sau în cel mai fericit caz va pleca pe o altă planetă cu altfel de flori şi altfel de  albine!

Visul unei amiezi de vară

Din lectica, ţinută straşnic de braţele a doi aborigeni, zâmbeam celor aflaţi în maşini, aşa cum zâmbeşti înainte ca fotograful să deschidă diafragma aparatului. Îi bănuiam a fi în spatele geamurilor fumurii. Eram musafir oamenilor acelor meleaguri şi trebuia să probez că am o bună creştere. Din multitudinea clicurilor făcute de aparatele de filmat, o bună parte erau destinate alaiului : doi aborigeni, o lectică între ei, în lectică eu şi-o maimuţică.

Un om cu o maimuţă căţărându-i-se pe umeri stând într-o lectică, defilând tocmai pe Harbour Bridge vis-a-vis de Opera House nu era chiar un fapt cotidian, mai degrabă o extravaganţă a unui om în vacanţă.




Nu exagerez, eram pentru ei o vedetă. Devenea mai interesant Harbur Bridge cu targa mea cu coviltir purtată de aborigeni. Zâmbeam cu un aer de superioritate. De ce nu! Datorită aglomeraţiei viteza relativă a lecticii faţă de maşina din şirul din stânga era aproape nulă, uneori era pozitivă, pe banda mea nu mai evolua nimenea în faţă.

Trăgătorul şi împingătorul lecticii îşi făceau jobul, afişând un aer profesional. Departe de locurile lor de baştină - Kakadu, ţinuturi cu o frumuseţe sălbatică- deschiseră în această metropolă o mică afacere: să plimbe cu lectica turişti veniţi de peste mări şi ţări.



Deoarece nu ne înţelegeam graiurile, am stabilit un cod al comenzilor. Dacă o bătaie din palme nu însemna decât plecarea de pe loc cu pas normal, prin două bătăi le dădeam de înţeles că trebuia să iuţească pasul, cum se aleargă la proba olimpică de maraton. Printr-o pocnitură scoasă din degetul mare lunecând pe cel mijlociu îi obligam să oprească. Sigur dacă ei opreau din proprie iniţiativă, nu aveam cum să mă opun. O puteau face. Aveau frâul liber, de fapt. Dar aveam să mă conving că teoria este totdeauna cu un pas sau doi în urma realităţii.

Mă simţeam confortabil, deplasarea lecticii era silenţioasă, ei nu aveau saboţi de lemn în picioare, sau pantofi cu blacheuri, aveau picioarele goale. Înaintam cu pas normal de aborigean, lectica avea o mişcare de legănare, de dute-vino, şi deşi maimuţica mă gâdila pe ceafă, îmi păstram zâmbetul pentru fotografii de ocazie. Lentoarea deplasării pe acel pod superb, un arc deasupra mării, mă trăgea la aţipeală, maimuţica mă părăsise, sărise pe coviltir şi de acolo pe capul aborigeanului din faţă. După un timp maimuţica plictisită de indiferenţa aborigeanului, acesta era neutru ca abanosul, se întoarse pe coviltir.

Ea se spânzură cu o mână de pânza acoperişului, şi se legăna ca un pendul, lovindu-mi umărul , la intervale egale cu o secundă. Îmi imaginam că-i o bombă cu ceas ... Număram loviturile ei de umărul meu, mă aşteptam ca din clipă în cilpă să explodeze. Eu când am închiria-o nu am verificat-o, să văd dacă are vreun mecanism ascuns.

Văzând că la secunda zece nu s-a dezmembrat, la balansul următor i-am adăugat un supliment de energie, din zvâcnitura umărului meu ...Mişcarea de pendul, mişcare ce i-o fi plăcând de vreme ce nu avea de gând să se oprească, am transformat-o în mişcare circulară, mişcare ce o aruncă fain frumos pe coviltir...

Mi-am reluat starea de tihnă dată de peisajul înconjurător , în mod special Opera House - o capodoperă a arhitecturii veacului trecut, scoici uriaşe ieşite din apele mării.



În stânga mea acelaşi sir de limuzine târându-se alene.
Monotonia deplasării mi-ar fi indus o stare de aţipeală, dacă n-aş fi simţit pe pielea mea, a obrazului stâng, stropi reci . Am tresărit ca pişcat de urzică, primul gând ce mi-a venit :
- Maimuţica mă scuipă în plin obraz. Aşa tare să o fi supărat că am scos-o din balans?

Gândul îmi fuse alungat de o ploaie de stropi ce imi inundă ceafa şi partea laterală stânga, de la obraz până la braţ.
Un alt gând mă fulgeră:
- Dacă a juns maimuţica să se pişe pe mine, înseamnă că este roşie ca para, de supărare.

Îmi zbură şi gîndul ăsta când o văzu-i coborând agitată de pe coviltir, sărind pe chelia capului, şi lunecând ca o disperată se ancoră în cele dinurmă de urechile mele. Uitasem că eram ras în cap şi uns cu ulei. Mă făcusem aşa înainte de a veni în această metropolă, aflată la intersecţia meridianului de 151 de grade cu paralela de 34 grade, din emisfera sudică a planetei.

Când m-am întors cu toată partea stângă a corpului să văd cine mă scuipă, am primit o perdea de apă direct pe faţă, capul fiindu-mi acoperit de trupul maimuţei.
Am scuturat capul, maimuţa stresată a căzut pe patul lecticii.
Mi-am ţinut ochii deschişi pentru a vedea cine mă stropeşte ca pe o plantă de grădină.
Nu mi-a trebuit mult să mă dumiresc .
O maşină–stropitoare, un monstru, venea din urmă şi se angaja în manevra de depăşire a lecticii.

-Să nu mă fi văzut? Să nu fi observat că lectica era ocupată şi de un om nu numai de maimuţă?

Pentru aborigenii mei, conducătorii lecticii, stropii reci nu le dădură niciun semnal de alarmă. Ei, nici gând,  să crească viteza.
Am bătut din palme de mai multe ori, semne că ei trebuie să pornească la trap. Până să prelucreze ei, semnalul, şi să dea comanda adecvată picioarelor, dihania -stropitoare trecuse cu perdeaua de apă peste mine şi peste maimuţă. Când lectica a prins viteză, depăşind animalul-stropitor, o nouă perdea de apă se împrăştie pe noi, udându-ne de-a binelea.
Nu ştiu eu cum arătam, dar maimuţa arăta jalnic, i se vedeau dăre albe prin părul desfăcut de jeturile de apă. Ploaia venită din stropitoarea dihaniei cu motor şi patru roţi, deschise aborigenilor, cu o întârziere specifică naţiei, valva temporizatoare, îi scoase din toropeală. Ploaia artificială le căzu ca un bici.
N-aş fi vrut să-i opresc cu un pocnet din degete, rinocerul-stropitor era în spatele nostru.
Probabil că aborigenii de la cârma lecticii au intart în stare de alertă, ca atunci când pe urmele lor ar fi fost un animal de pradă.

Au trecut din proprie iniţiativă la faza de galop, stiut fiind că aborigeanul e în stare să alerge iute ca struţul atunci când trebuie musai să prindă un cangur. Aşa am parcurs ultima porţiune a splendidului Harbour Bridge. Maimuţica udă ca o zdeanţă sărea ca o minge de baschet în lectică, nu numai din cauza deplasării galopantă a ansamblului lectică-aborigeni, cât şi a plăcerii ancestrală de a ţopăi.

De un palmier, crescut lângă faimosul Harbour Bridge, ne apropiam cu viteza dată de fuga aborigenilor. Doar cât mi-am întors capul, să vad dacă mai este pe urmele noastre monstrul acvatic, atât a durat saltul, făcut de maimuţă, din lectică în palmierul cu vârful frunzelor la înălţimea podului metalic. M-aş fi luat cu mâinile de păr, dar capul îmi lucea în lumina blânda a zilei de iarnă, aşa că am rămas cu braţele ridicate în aer, apoi le-am împreunat ca la o rugăciune :
- Dă doamne minte maimuţei să stea acolo în palmier, până voi ajunge la ea, să se creadă că-i în bananier. de ce am închiriat-o lăsând zălog paşaportul?

Nu am apucat să-mi continui jelania, că aborigenii mei au cotit-o brusc pe prima stradă care făcea la dreaptă. Au intrat mărind şi mai mult viteza, ei neştiind ce-i aia forţa centrifugă ... Lectica s-a clătinat pe o parte si eu cu ea. M-am înclinat mult ... mult ... am întins mâinile, din instict doar, vedeam cu proprii ochii cum mă apropii cu partea lucioasă a capului de caldarâm ...

Recunosc, văzut de sus, Harbour Bridge ... nu mi se părea impresionant, era un simplu arc metalic peste o apă albastră ...Alăturea câteva scoici îngrămădite ...Da, era Opera House ... Metropola devenea din ce în ce mai mică şi neînsemnată ... Văd nori coborând ce-mi dau senzaţia că urc ... Sunt într-o altfel de lectică, este o nacelă legată de frânghiile unui balon uriaş ... Lângă mine pare a fi un aborigean dar nu ! ... avea căciulă, ochelari, mască de oxigen, avea fel de fel de echipamente pe el ... îmi vorbeşte într-un grai cunoscut :
- Mă cheamă
Leo Dickinson. Zburăm spre nord , spre Himalaya. Îţi ofer primordialitate în a lua, de la înălţimea de peste zece mii de metri, imaginea celui mai înalt vârf de pe planeta noastră ...

Simt frigul în oase, inspir precipitat, simt lipsa aerului ...

Ei sur pont, eu sub pod

Foto: Andrei

Raze fierbinţi de soare mă trezise. Eram sub un pod de pe Sena. Nu aş fi dormit pe pat din cartoane, acoperit cu o pătură moale din polietilenă, dacă ploaia de cu seară, ploaie cu găleata, nu m-ar fi arestat, nu m-ar fi ţintuit locului . Aşa de afurisită ploaie fuse, că mă obligase să renunţ de a mă caza la un hotel de trei stele, aflat mai în amonte, vis-à-vis de turnul Eiffel, aşa cum plănuisem să fac cu o dimineaţă-n urmă.
Înainte să deschid ochii - o rază mi-i înţepa, mi-i ardea - urechile îmi fu agresate de vorbele zgomotoase a unui grup gălăgios aflat pe podul de deasupra mea, sur le pont.
Deodată o sigură voce acompaniată de acordeon îmi răscoli vremuri de demult, când profesoara mă învăţa franceza, cântând. Ce vremuri! Se duseră! Ce pofesoară fu!

Sur le pont d’Avignon,
L’on y danse, l’on y danse
Sur le pont d’Avignon,
L’on y danse, tous en rond
Les beaux messieurs font comm’ ça
Et puis encor’ comm’ ça.
Les bell’s dam’s font comm’ ça,
Et puis encor’ comm’ ça.
Les soldats font comm’ça
Et puis encor’ comm’ ça.
Les musiciens font comm’ ça
Et puis encor’ comm’ ça.
Les officiers font comme ça
Et puis encor’ comm’ ça.
Les bébés font comme ça
Les bons amis font comme ça
Les musiciens font comme ça
Et les abbés font comme ça
Et les gamins font comme ça
Les Laveuses font comme ça

Melodia scăsuse în tărie semn că grupul se depărtase de mine, cred că ei trecuseră podul, mai auzeam doar frânturi din ea, ca şi cum ar fi luată de vânt:
… d’Avignon … danse … danse … pont d’Avignon … rond.
Se stinse, parcă nici nu fuse. Se duse !

Ce mai! Îmi sărise somnul. Arunc plapuma de pe mine, mă ridic până la jumătate, intind mâinile să-mi ating cu ele vârfurile picioarelor, adică să mă calibrez să văd dacă n-am intrat la apă, de bucurie că-s tot standard, sar în sus ca un arc destins şi ca un fel de mulţumire târzie adusă celor de mă încântară cu acea melodie, le-am strigat, deşi doar podul mă mai auzea : VIVE LA FRANCE!

Lacrimile îmi spălară faţa, lacrimi de tristeţe … Îmi amintii de ţărişoara mea , de Ziua ei, ţinută cu sobrietate la început de iarnă. Îmi amintii de noaptea de dinaintea defilării trupelor române pe sub Arcul de Triumf, noapte petrecută prin canalele de sub tribuna oficială. Trebuia să urmăresc să nu care cumva vreun boschetar să se încălzească cu vreo bombă, crezând că-i butelie. Adormisem spre ziuă, de fapt frigul mă înţepenise sub o conductă, când mă trezise cutremurul produs de şenilele maşinilor, zgomotul tehnicii de luptă ce trecea prin faţa tribunei oficiale. Am ieşit când totul amuţise la suprafaţă, conform consemnului primit de cu seară, de la cei omenoşi, în pardesiu şi cu pălărie, care veniseră să sigileze capacele canalelor. Am ieşit la lumină .. Era ziua ţărişoarei mele. Mergeam legănat de fericire , când deodată mă plesni în nări miros de mâncare caldă … Am prins cu chiu cu vai un carton cu fasole şi cu ciolan afumat , un coltuc de pâine si-un pahar de rachiu …

Mi-am şters resturile de lacrimi - de fapt vântul de dimineaţă stârnit de apele Senei mi le uscase- şi-am mai strigat o dată, dar pentru ţărişoara mea: VIVE LA ROUMANIE! Uite aşa am vrut eu, deşi era vară, şi eram în misiune la Paris!

Cât de mult am prospera ...

Cât de mult am avea de câştigat dacă românii răspândiţi prin diaspora s-ar ajuta! Ehei!

Nu ştiu ce-am avea de împărţit de nu ne înţelegem noi cu noi, când vremurile astea de mare criză ne găsesc pe afară, în diasporă.

Eram pe 13, rue Julien, în cartierul La Defence, ploaia cu găleata mă proptise sub fereastra deschisă a unei cădiri uriaşe din inox şi sticlă - bând bere cu un conaţional, fiecare din sticla lui, chestie de igienă personală. Fiindcă nu ajungeam la pervaz - nici pisica nu s-ar putea căţara pe un perete placat cu sticlă - l-am rugat pe conviv să stea capră, să intru în casa aceea pe fereastră, să mă adăpostesc de ploaie. Am alergie la ploaie, mă mănâncă pielea, degetele. Ne-am certat mult pe ideea că i-am cerut să mă ajute. Că ce-mi veni aşa deodată, că ploaia i-a răscolit reumatismul din oase, că îl doare spinarea ... Eu încercam să-i explic că ploaia venise la timp, că ne este prietenă ca pădurea haiducului. Când auzise de haiduc parcă îl trăznise ceva în frunte ... fruntea i se încreţi, începuse să priceapă întreprinderea mea, că ar avea şi el de câştigat, dar era prea târziu, stătuse ploaia.
Nu mai aveam nici un alt alibi să mai intru prin fereastră în casa aceea. Şi ce peredele avea! Se vedea din stradă că era o casă dotată. Şi ce mă scărpinam! Tare mă mânca pielea!

Am plecat scărpinându-mă, pe alt 13, rue. Parisul este mare, slavă Domului. Stărui în ideea mea că treisprezece imi este cu noroc, mă scoate din criză. Hehei! Cine să priceapă!

Ultima cireaşă

Avea trunchiul gros, coaja crăpată, pe alocuri îi izvora un lichid vâscos, cleios, ce se-ntindea până se-ntărea, sau se aduna grămadă de mărimea unui ochi de broscoi sau de bou, într-o paleta largă de culori. Avea şi cioturi, amintind de crengile avute când era copilandru de pom.
Îl luai în braţe să-l înduplec să mă lase să mă caţăr din creangă-n creangă în coroana lui deasă.
Ii întind o mână, mă prinde cu ciotul, degetele răsfirate de la cealată mână mi le prinde cu răşină. Mă răstingneşte pe trunchi cu faţa lipită de coaja lui aspră ca barba nerasă, nu-l las să mă spânzure mult, îmi îndoi picioarele agăţându-mă cu degetele de bube cu răşină, de cioturi. Două crengi firave cândva, primele din crengile lui, acum două crăci groase răsfirate în cruce îmi vin streaşină. Cu o palma sprijinită acolo, în zona inghinală dintre trunchi şi cracă, şi cu cealaltă mângâiată de scoarţă, mă trag pe trunchi ca soldatul pe burtă târâş, până ce cu un genunchi simt lustrul coajei, iar de celălalt genunchi mă prinde cealaltă cracă.

Rămân în genunchi , cu trunchiul pomului prins în braţe, îmi potolesc zvâgnirile sângelui din vine, ritmul alert al inimii. Caut o creangă mai sus, deasupra capului, ea mă prinde de mână şi mă ridică în picioare, lipindu-mă de trunchiul învelit în bandaje din coajă albicioasă pe alocuri pătată.
Mă primi în intimitatea lui. Din mine crescu crengi.

Sunt pom. Privesc de aproape coroana ca un candelabru cu braţe din crengi şi becuri din cireşe.
Îmi odihnesc privirea pe o crenguţă, mlădiţă de un an, împodobită cu rodul fecundării florilor în luna mai. Le-au fericit albinele, inconştiente de binele ce-l fac, când ele au adunat polenul florilor, cum se încarcă morarul cu făină pe tot corpul din cap până-n picioare. Sunt mari , cărnoase, negre de coapte. Sunt departe, până la ele ajung dacă fac echilibristică pe cracă.

O pasăre se opreşte din zbor chiar pe crenguţa plină cu cireşe. Ce simplu şi firesc pentru ea. Cât m-am căznit să mă caţăr în pom, genunchii îmi sunt zgâriaţi, coaja aspră a trunchiului îmi lăsase dâre roşii. Mă uit lung la ea, nu ştiu dacă e graur sau coţofană. Este o stăncuţă. Ea nu făcuse mare efort, se oprise din zbor, se prinse cu ghearele de crenguţă. Câte vizite pe furiş cireşului făcuse? Ea nu le adună în trăistuţă , ciuguleşte şi pleacă.

Eu mă uit în jur, o văd , întind mâna şi o prind - o cireaşă rămasă uitată pe o creangă apropiată. Îmi umple gura, zeama ei , ce gust plăcut au cireşele răscoapte.
Ar trebui să trăiesc o lună de vară în cireş! Nu! Ar trebui să mă urc în cireş primăvara când înfloreşte, să dorm cu el, să-l încălzesc, să-i topesc bruma din nopţile reci. Să-i fecundez florile pe care albinele grăbite le lasă virgine. Să cobor din cireş când bate vântul printre crengile rămase văduve de rod.

Eu şi pasărea ne privim! Ne desparte o creangă, o singură creangă ce mai rămase plină cu cireşe. Ea ar vrea să ciugulească una, eu să-mi umplu burta. Ea aşteaptă să fac un pas să vadă dacă sunt om sau o creangă mai groasă de pom. Eu aştept să se convingă că nu sunt om, să vină să ciugulească dintr-o cireaşă, nu mă grăbesc, îmi rămân destule să mă satur. Nu ştiu ce a fost în capul ei, mi-a intuit lăcomia ... îşi întinde ciocul şi bărbia, îşi desface în evantai aripile, bate aerul cu ele, crenguţa cu cireşe intră într-un dans săltăreţ, cu fiecare mlădiere de crenguţă câte-o cireaşă se desprinde din codiţă şi cade. După ce stăncuţa încetează să se mai dea uţa, pe crenguţă rămâne doar o singură cireaşă. Amară privelişte !
- Să o mănânce ea! Eu nu sunt graur!

Stăncuţa se desprinde de crenguţă, se ridică bătând aerul cu aripile, se duce-n văzduh, pe mine lăsându-mă cu ochii la cireaşă, plin de năduf.

Vremea ce va să vină

Lumea este, lent, roasă de dezastre.
Este doar începutul Vremii dezastrelor!
Dacă nu vă înspăimântă îndeajuns dezastrele prezente, cu siguanţă cele viitoare, de le veţi trăi, vă vor îngrozi.
În Vremea dezastrelor vor fi epoci mai mari , mai mici, unele dintre ele vor fi disjunctive : epoca ploilor diluviene urmată de epoca evaporării apelor râurilor, mărilor şi oceanelor, epoca cutremurelor devastatoare, a erupţiilor vulcanice în acelaşi timp cu epoca migrării oamenilor în căutarea unor adăposturi naturale.
În categoria dezastrelor intră şi "binefacerile" războaielor. Sunt şi vor mai fi războaie (ele sunt de mai multe feluri, le enumăr) : virusologice, bacteorologice, chimice, (după acestea războiul nuclear vine doar să facă curăţenie!) , financiare, economice, şi nu în ultimul rând decadenţa civilizaţiilor. Şirul războaieleor se va încheia cu războiul Lumilor (dacă va mai rămâne lume pe Pământ şi dornică de înfruntare cu lumea din afara Pământului!).
Măcar de dragul lor, al celor care vin de la depărtări uriaşe, să salvăm o cât de mică parte a lumii noastre. Să faci atâta drum şi să găseşti pustiul. Un minim respect pentru lumea extratereştrilor!
Până la războiul Lumilor, trebuie să enunţăm condiţia necesară şi suficientă pentru ca lumea să nu dispară. Oricâte dezastre ar fi, şi oricât de devastatoare, sunt şanse ca viaţa să nu dispară.
Nu trebuie să dispară atmosfera Pămâtului. Dacă da, atunci se va scrie END pe pelicula filmului de lung metraj Viaţa pe Pământ! Nu? Ce-i trebuie omului ca să trăiască? Mai întâi aer, apoi apă, şi mai apoi ceva mezelic de îngurgitat: o frunză, o poamă acră, o scoarţă de copac mustind de sevă, o rădăcină , un peşte prăjit pe piatra încinsă de soare, o pasăre , un animal erbivor ... Va căuta un adăpost pentru a avea de unde să plece şi să se-ntoarcă. Ceva în genul unei grote preistorice, pe care o va redescoperi sau o va săpa în muntele vulcanic (vulcanul să fie din cel stins). Imaginile de mai jos vin să confirme că o mică parte a lumii de astăzi este pregătită pentru vremea ce va urma vremii dezastrelor. Unele case au trase cabluri de electricitate sau de internet, aşa cel puţin pare. Se vede că sunt improvizaţii. Trebuie ca lumea civilizată, înainte de a cădea pradă unor dezastre, să se trezească şi să facă un transfer de tehnologie şi know-how spre lumea viitoare a oraşelor din împărăţia grotelor (tehnologie de uz casnic, nu războinic: tunuri, bombe şi mitraliere).Sunt cele mai rezistente locuinţe. Ele au deja o vârstă de şapte veacuri.Ele oferă singura şansă să ne mai găsească extratereştii în viaţă! Umilitoare şansă!

Pictură rupestră

Ieşise şi se oprise la buza grotei, de unde din ochii abia deschişi, privirea i se strecură printre firele de păr ale sprâncenelor, alunecă pe stâncile negre - santinele-n post de noapte- de aici căzu în hăul străjuit de coloane de piatră, urcă încetişor peretele de granit a muntelui din zare, apoi pe creasta cenuşie, de unde cu un ultim efort se poticni pe cerul sângeriu, ce urma să fie înţepat de primele raze ale soarelui. Cu privirea agăţată-n cer, îşi întinse ciolanele păroase, apoi închise ochii leneşi, descleştă fălcile osoase cu un scârţâit de angrenaj ne uns, slobozind un căscat însoţit de tunete în cascadă, de vuiră văile, de se cutremurară stâncile, de se prăvăliră pietrele. Cât dură ecoul stârnit de sunetele căscatului, dură şi jetul pişatului ca un arc aburos ce unea mădularul de sub burta păroasă cu ţărâna de dincolo de bolovanul cei sta în faţă.

Se scutură din toate , îşi frecă faţa păroasă, îşi lovi de trei ori pieptul, şi se întoarse în cavernă.
Cu cremene şi amnar aprinse iasca şi vreascurile pregătite de cu seară. Limbile focului îmbrăţişă fundul vasului în care se găsea un amestec de apă, frunze şi găze uscate.

Când fiertura fuse gata, o turnă într-o oală mai mică, o duse la gură, gustă şi o lăsă pe o lespede de piată. Se duse în fundul grotei de unde aduse, cu grijă, pe braţe, ca pe moaşte, un lucru de lux pentru acel loc. Îl puse lângă el, îi învărti o manivelă, şi printr-o pâlnie se trezi la viaţă o melodie din vremuri îndepărtate:

...lumeeee, lume, soooro lumeeee ... c-aşa-i lumea trecătoare ... ăl de naşte necăjeşte ... lumeee, lumee ....

Îi era cea mai dragă sculă din puţinele care îi mai amintea de vechea civilizaţie care era ca şi dispărută, după acel cataclism – planeta fusese ştearsă de coada de plasmă a unei comete.
Puse un alt disc, dădu câteva rotiri de manivelă ...

Non! Rien de rien ... Non ! Je ne regrette rien Ni le bien qu'on m'a fait Ni le mal tout ça m'est bien égal !

Mai sorbi din fiertură, luă vopselurile şi pensula, se urcă pe un bolovan-treaptă, pentru a ajunge la tavanul grotei, acolo unde pictura începută îl aşteptă.
Era una din acele câteva plăceri care îl mai ţineau în viaţă.

Avec mes souvenirs, J'ai allumé le feu, Mes chagrins, mes plaisirs, Je n'ai plus besoin d'eux !

Doua tablouri

Icoană veche

Citisem toată ziua, pentru a alunga emoţia ce mă cuprinsese după ce Mihai , prietenul meu, îmi spusese de dimineaţă, că vom ieşi spre seară la o plimbare cu maşina. Vestea venise cu bileţelul ascuns în trandafirii trimişi de el, prin comisionar...

Maşina alerga cu viteză, trecusem de locurile unde altădată ne opream, unde ne plimbam ţinându-ne de mână, ne sărutam. De când îl ştiam pe Mihai, el nu greşise cu nimic faţă de mine. Nici nu aveam un pic de energie să-l întreb încotro mergem. Îmi plăcea cum vântul iscat de fuga maşinii îmi mângâia obrazul, îmi desfăcea părul …

Părăsisem şoseaua, eram pe un drumeag lateral, străjuit de copaci cu frunze dese prin care lumina nu reuşea să treacă. Era în mine atâta linişte încât nu aveam puterea să-i spun să întoarcă. El conducea liniştit ca ziua aceea de vară târzie.

O lumină mă orbise, era de la soarele care ne întâmpinase la ieşirea din acea pădure. Până se obişnuise ochii cu lumina, maşina se oprise în faţa unei porţi mari din lemn.
Mihai mă privea cu un zâmbet aparte, în timp ce apăsa scurt de trei ori pe claxon. Un băiat ne deschise poarta, şi intrarăm într-o curte mare în faţa unei case cu terasă şi stâlpi din lemn de stejar. Câinii lătrau ca de bun venit, păsarile se ascunse printre lemnele sprijinite de trunchiul unui nuc, o femeie învârtea într-un cazan cu o lingură mare de lemn. De pe terasa ne privea o doamnă stând într-un scaun împletit din nuiele. Avea pe cap o pălărie albă cu fundă aurie, de sub care cădea pe umeri părul , încadrându-i faţa ovală. Bluza albă tricotată din fir de in, fusta cărămizie din fir subţire de lână , ciorapii şi ghetele negre îi dădeau un aer aparte.
Mă îndreptam spre ea, prinsă de mâna lui Mihai.

El mă prezentă: -Elena Apostolescu, prietena mea. Apoi, către mine: - Ea este mama mea!
...

Icoană nouă

Auzise melodia celularului, era melodia care însoţea apelul Simonei. Pentru fiecare, Tibi avea câte o melodie. Chestie de managementul relaţiilor intime. Adunând în el , noaptea trecută, o oboseală cât china, adormise buştean , imediat dupa ce ea plecase. Să fi fost ora cinci, dimineaţa. Deşi băuse, se oferi să o ducă acasă cu maşina lui. Simona chemase între timp un taxi.
Ce-o mai fi vrând de îl sună? De abia se despărţise.
Îl trezise a treia oară melodia Simonei. Trebuise să-i răspundă.Oricum îi sărise de-a binelea somnul.
Se strecură alene din aşternutul cald, intră-n sufragerie, pe bîjbâite ridică jaluzele, lumina îl ajută să vadă unde-i celularul. Privirea îi fugi pe perete, ...limbile ceasului cu pendulă, erau suprapuse, arătau ora doisprezece.
Îi opri celularului melodia. Îl duse încet la ureche.

- ...

- Bună!

- ...

- Tibi?

- Da!

- Tu mă auzi?

- Da, zii!

- A fost mişto, super tare!

- Îhî!

- Tibiii!

- ...

- Tibişooor!

- Da, tu! Zii ce ai de zis!

- Tu ce faci de-mi răspunzi aşa de greu?

- Mă plimb, gol puşcă, prin casă, nu am somn!

- Mă bucur că ai şi tu emoţii! Auzi? Tibişor, cum zici să mă-mbrac? Cu fustă scurtă sau lungă?

- E prima dată când mă-ntrebi! Ce-ţi veni?

- Pentru mine va fi prima dată. Ai uitat ce mi-ai promis azi-noapte? Mă duci să mă vadă babacii tăi.

- Eu ! Ţi-am spus eu aşa ceva?

- Tibi!!! Cum se poate, să uiţi? De ce te joci cu sentimentele mele?

- Măi, Simona, potoleşte-te! nu ştiu ce ai înţeles tu că eu ţi-aş fi spus. Ai băut cam mult aseară!

- Nu am băut mai mult decât tine!

- Măi! eu trebuie să plec în delegaţie, de unde ai scos-o şi p-asta, cu babacii.

- Mi-ai spus că tu vei fi al meu toată viaţa!

- Hai s-o lăsăm pe când mă-ntorc! N-au intrat zilele-n sac! Ce dracu!

- Nuuu! Mi-ai promis! Te rog să te ţii de cuvânt!

- Uite , că nu vreau! Na! E bine?

- Eşti un măgar, aşa să ştii! Să nu te mai văd!

- Ceee?

piu! piu! piu! ...

Nu fusese prima dată când Tibi primise-n dar acel adjectiv.
Ce-o fi avut fetele cu Tibi? Tibi era băiat rău, sau fetele erau grăbite?

Cartea junglei

Papu a fost adus pe lume, de o barză grăbită şi neatentă. Pare să fi căzut din legătoarea ţinută în cioc de barză, în zborul ei spre un palat. Papu a aterizat într-o familie a cărui blazon îi săracia, nu sufletească, ci aia lucie: să nu ai apă la robinet şi nici curent la priză.

Papu mai este încă la vârsta când ar trebui să meargă la grădiniţă, dar ai lui nu au bani să-i plătească taxă şi să-l îmbrace.
Papu speră ca în toamnă să meargă la şcoală. El adună bănuţ cu bănuţ, muncind pe lângă buticul din colţul străzii. Îi place să-şi spună pentru sine: -Mă duc la treabă!
El pune sticlele goale în lăzi, duce ambalajele la tomberon, se învârte printre oamenii care cumpără. Nu întinde niciodată mâna , să ceară un ban. Când vede un bănuţ pe jos, îl ia şi-l întinde celui de-l scapă. Păgubitul, poate din jenă morală faţă de cei care îl observă, sau de milă când îl vede pe omuleţul cu faţa ciocolatie, ochii negri şi ageri, că-i întinde bănuţul, îi spune să şi-l ţină .

Cât îi ziulica de lungă, nu stă locului, în casă. Îi place să meargă în părculeţul de joacă.

Aici auzise, deunăzi, din gura a două mămici: -Ştii vecino, că luni va apare la chioşcul de ziare, Cartea Junglei? Cartea se dă moca, doar ziarul se plăteşte.
Nepricepând Papu înţelesul cuvâtului moca, intră sfios în vorbă:

- Ce-i aia moca, tanti? Este o ciocolată?

Una dintre cele două conversante, după ce-şi gătă râsul, i-a răspuns băiatului rămas cu gura căscată:

- Moca înseamnă gratuit băieţaş, adică primeşti fără să dai bani.

- Si ziarul e moca? - îndrăzni mai mult Papu.

- La un leu căt costă, e chiar moca.

Apoi Papu nu le mai auzi ce-şi spuneau, oricum ele se dăduse mai încolo, să nu fie auzite.Îşi făceau planul : - Musai trebuie să ne sculăm cu noapte-n cap. Până şi puiul ăsta de ţigan se interesează de Carte. Altminteri, riscăm să nu mai prindem nicio Carte. - Ce vorbeşti dragă, nici nu concep să nu îi iau Cartea, se apropie Întâi Iunie!

Papu se gîndea că nu-i trebuie mulţi bănuţi pentru ziar, dacă cele două mămici care ciorovăise nu s-au plâns, cum des o auzise pe mama lui. Nu a avut niciodată jucării. Îşi doreşte Cartea ca pe o jucărie.

Noaptea dinaintea zilei de luni, a fost pentru Papu ca Noaptea cînd aştepta să vină şi la el Moş Crăciun. Spre ziua l-a prins în mreje un somn adânc. Soarele care dădu năvală în cameră, îl trezi. Mamă-sa întârzia să o facă, ştiind că nu are ce să-i pună pe masă, în afara unui ceai cu pâine uscată.

Primul gând nu i-a fost la mâncare ci la Cartea junglei.
O zbughise pe uşă afară, cu bănuţii strâşi în pumn pentru a plăti cu ei ziarul, fără de care nu va primi Cartea.

Nu fusese niciodată să cumpere ziar, nu-l trimitea nimeni. Papu stia cum arată un ziar, o singură dată tatăl adusese un ziar în casă, şi de la el se iscase o ceartă cu mama, care îi repeta de una: Vrei mâncare? Citeşte ziarul!

Era multă lume în staţia de autobuz, unde era şi chioşcul. Ajungând la gemuşorul prin care văzu faţa vânzătoarei de ziare, îi ceru aceteia:

- Vreau şi eu să cumpăr ziarul cu Cartea Junglei, moca.

- De unde să-ţi dau, tu pe ce lume trăieşti? Du-te repede şi aşează-te la rând, nu ştiu dacă vei mai prinde! Vin doar 15 exemplare!

Papu, cu dezamăgirea întipărită pe faţă, înţelese de ce era atâta lume în staţie!
Se aşeză cuminte la coadă, nu ştia câţi sunt la număr. Erau vreo cinzeci de persoane.
Papu deveni martor la discuţiile inerente unei cozi, fie aceasta la ziare şi cărţi, o coadă cultă s-ar numi!

- Ce nesimţit e şoferul asta de ne aduce presa. Nu-i prima dată când întârzie.E înţeles cu fufa de vinde ziarele.

- E un animal, nene! Îl bag în pizda fufei cu toate ziarele lui!

- Bine că nu intră şi cărţile!

- Hi, Hi, Hi! – scoase câteva sunete o doamnă care părea liniştită, era pensionară, putea să stea până la zece, nu o deranja.

- Este un copil acilea, lângă noi. Mai cu perdea. Nu sunteţi în junglă!

- Ştie că cartea este moca, şi numai de-al dracului, ne lasă să fierbem. E puţin zis dobitoc! E ipochimen!!

- Ha,ha,ha!

- Plătim cartea cu ore de aşteptare, stând ca magarul în soare. Nu se face domnule. Asta este prostituţie pe faţă. Dacă nu vine în zece minute, am plecat.

- Peste cinci minute trece şi ultimul autobuz, cu care pot să mai ajung la timp la serviciu.

- Dacă întârzii şi astăzi, cred că înebuneşte şefa, înainte de a mă vedea.

- Şeful meu a înebunit joia trecută, când am umplut paharul întârzierelor mele. La ora asta sunt deja trecută pe lista disponibilizaţilor.

- Şoferul este mână-n mână cu vânzătoarea. Aşteaptă să treacă ora şapte, să plece cei care au slujbe, şi să le rămână lor cărţile. Crezi că numai 15 exemplare aduce?

- Uite, vreau să o văd şi p-asta, nu plec de-acilea nici de-al dreacului, vreau să văd câte cărţi aduce!- îi sări supapa unei înţepate, sigură pe ea ca o funcţionară de ghiseu.

Încetul cu încetul , coada la care stătea, ultimul, Papu, se scurtă din ce în ce mai mult , pe măsură ce se apropia ora şapte.
Îninte de a se urca în ultimul autobuz pentru a ajunge la timp, la muncă, cei care renunţară la Cartea ce se distribuia moca, treceau pe la geamlâcul vânzătoarei, să-i mulţumească:

- E bătaie de joc ce ne faci, tuu! Eşti cinci litere! Nu putea să o facă c...ă pe faţă, lăsă loc de bună ziua, pentru joia viitoare, când va apărea altă carte, altă coadă, poate mai scurtă în timp ca asta.

... şi alte şi alte conversaţii atât de "elevate", încât nu am spaţiu şi timp să le reproduc acilea.
Se iscă o isterie generală, vorbeau toţi deodată, înjurau de mamă, de tată , de boc, de basescu, cu verbe, adverbe, adjective demne de cartea junglei urbane.

Fix la ora opt, cînd coada se scurtase atât de mult, încât nu mai corespundea standardului de coadă sănătoasă, maşina mult aşteptată , se opri în dreptul chioşcului, în scârţâit de roţi frânate.
Nu mai era nimeni nervos, chiar îl întâmpinară pe şofer cu salutări de bine.Toţi erau mulţumiţi că sigur vor prinde Cartea. Coada devenise uşor de de numărat. Erau 15 persoane, câte exemplare de Cărţi stabilise vănzătoarea că le va da gratis, plus Papu. El era fericit, neştiind să numere până la şaisprezece, aştepta să primeasacă pentru prima dată în viaţă, o jucărie, fie ea o carte.

Un domn bine, adică: ţinută atletică, bărbierit proaspăt, părul grizonat, stătuse înaintea lui Papu, citind, tot timpul scurs la coadă, dintr-o revistă! El fu ultimul care mai prinse Cartea junglei. Nu a plecat imediat, era de un calm englezesc, întorcea cartea pe o parte şi pe alta, poate că el dorise să ia numai ziarul.

Papu se înălţă la ferestruică , întinzând mâna în care ţinuse până atunci bănuţii şi îi ceru vânzătoarei:

- Vreau şi eu o Carte, ca aceea a lui nenea!

- Nu mai am, copile! Le-am dat pe toate!

Papu îşi dorise mult această Carte, o visase noaptea de trecu. Pe faţă i se citi supărarea, colţurile gurii se lăsă în jos, se porni pe un plâns încet, îi era ruşine să şi plângă. Lacrimile i se vărsau pe faţă, lasându-i urme cum ploaia lasă pe o uliţă prăfuită şanţuri murdare. Plângeau în el toate dorinţele de copil, neîmplinite.

Domunul elegant cu păr grizonat, ultimul care primise, împreună cu ziarul, Cartea, se apropie de Papu. Îl privi lung, îşi imagină nepoţelul care se născuse , de curând , departe în Canada. Îi întinse Cartea junglei, şi-l mângâie apoi drăgostos pe creştet.
Papu trase încet Cartea din mâinile domnului, lacrimile i se opri de îndată, o apropie încet de faţă, o sărută ...

Fata nevazuta a Lunii

Pe faţa nevăzută a Lunii trăieşte o lume nemaivăzută. O lume aflată permanent într-o stare de meditaţie transcendentală, o stare care depăşeşte limita realităţii. Stare venită din lipsă de aer, de atmosferă. Asta o spun eu. Ei, lunaticii, adică cei care trăiesc pe faţa nevăzută a Lunii nu conştientizează că ar putea exista şi aer în afară de eter.
Să le spui : în imediata vecinătate a Lunii, exista o planetă din pământ, foc şi apă, învelită într-o manta de aer, ocupată vremelnic de oameni, nu te-ar crede. Cum să creadă că ar exista ceva ce ei nu pot să vadă?
Se pare că atunci când se află în această stare, simt că în spatele lor , în spatele Lunii, s-ar afla un corp mult mai mare decât Luna, ceva misterios, de neînţeles , de necuprins cu mintea lor. Unii cu mintea mai antrenată, reuşesc să vadă, cum pe o planetă misterioasă, pe care o simt tot timpul în spatele lor, oameni la fel ca ei se uită noaptea pe cer şi admiră o farfurie ciobită, de culoare cenuşie, alteori argintie, iar vieţuitoare cu patru picioare şi coadă, neamivăzute de oamenii de pe faţa nevăzută a Lunii, latră şi urlă la aceiaşi farfurie. Cei ce se trezesc din astă stare, nu se obosesc să comunice între ei, să povestească, pesemne că nici ei nu cred în propriile viziuni. Ei nu-şi pun prea multe întrebări. Cred că şi ăsta e un secret al traiului lor lor tihnit dus pe faţa nevăzută a Lunii.
Pentru ei Luna este nemărginită şi plată. Nu se obosesc să verifice dacă şi asta este adevărat. Se poate să aibă această stare tot din cauza lipsei de aer. Plămânii ,creierul, inima şi alte piese vitale sunt alimentate numai cu lumină de la Soare. Dar nu direct, ci cu lumina filtrată de piatra meteorică, în spatele căreia îşi trăiesc ziua. Şi cât îi ziua lunară de mare, ei se feresc, ca de dracu, de Soare. Prin piatra meteorică nu trece şi dogoreala, aşa încât nu se pârlesc cum s-ar pârli dacă s-ar expune direct la Soare.
Noaptea, pe care o aşteaptată ca pe o binecuvântare cerească, nu dorm nici un pic , şi asta se întâmplă din cauza insolaţiei de peste zi, chit că stau la adăpostul stâncii meteorice. Neavând somn, îşi caută de lucru, doar aşa ca să se afle în treabă. Ei nu trebuie să muncească pentru o bucată de pâine. Mai întâi că ei nu ştiu ce-i aia mâncare, fiindcă ei se hrănesc din lumina venită de la Soare, dar şi din pricină că pe faţa nevăzută a Lunii nu creşte nici un fel de plantă. Ei nu ştiu gustul pâinii, al vinului, al apei, al laptelui, al ... Iar de gustul cărnii nici nu mai vorbim. În afară de oameni , nu mai există nici o vieţuitoare cu două sau patru picioare, cu aripi sau cu coadă, nici în praful lunar, nici sublună şi nici în eter.
Praful lor Lunar se întinde în aceiaşi proporţie ca apa pe Pământ, iar bolovanii, stâncile - pietre uriaşe sau mai mici, sunt cele mai căutate de lunatici, pe timp de zi. Ele vin din cer cum vine grindina pe Pământ. Ei se roagă la Soare să le trimită o ploaie binecuvântată cu pietre, bolovani şi stânci. Ei, deşi cu mintea înceată, din experienţele trăite de strămoşi şi transmise genetic, au observat că meteoriţii noi, în spatele cărora se adăpostesc cât îi ziua de lungă, filtrează mai bine lumina. Lumina filtrată de această piatră, este mai hrănitoare decât lumina venită direct de la Soare. Este plină de vitamine şi de proteine fotonice. Astfel ei sunt foarte bine hrăniţi, nu cunosc ce sunt alea ingrediente artificiale, şi-şi permit, au şi timp, să se ducă cu mintea în voiaj pe altă planetă, pe care o simt că ea există undeva aproape (le-o spune al nu ştiu câtelea simţ).
Nu aş mai avea multe de spus despre această lume nemaivăzută aflată pe faţa nevăzută a Lunii, dacă nu s-ar fi întâmplat într-o Zi cu Soare, ceea ce într-adevăr s-a întâmplat.

Un copil din părinţi Lunatici, se juca în praful cosmic, la umbra unui bolovan meteoric, abia căzut din albastrul îndepărtat al oceanului cosmic.
Pentru ca mintea să i se dezvolte, mama (tatăl era mai tot timpul plecat) îi dădea ca exerciţiu să caute pietricele ascunse prin praful Lunar, şi apoi să le sorteze după marime, formă şi culoare.
Când soarele, luând cu el toată dogoreală, trecuse în spatele muntelui cenuşiu-arămiu, mama ieşea din dosul unei stânci, unde meditase toată ziulica , să verifice dacă plodul ei lunatic îşi făcuse tema. Dacă n-ar fi văzut ce nu a mai văzut vreodată, i-ar fi spus băiatului că a făcut o treabă bună, fără să se obosească, să verifice dacă le-a ordonat după mărime, formă şi culoare. Dar de data asta s-a aplecat mai mult, să vadă mai bine, acele pietricele din prima grupă - cele mai mici, de o culoare şi formă aparte. A luat una cu două degete de la o mână şi a aşezat-o în palma celeilalte mâini. A adus-o cu mâna mai aprope de ochi. Era de formă ovală, aurie la culoare şi foarte uşoară. Era ca un bob de grâu, ar zice un pământean. A luat-o din nou cu buricele celor două lungi degete, a pus-o între dinţi, să-i verifice duritatea . Nu a trebuit să apese prea tare cu dinţii, că gura i s-a strâns, bobul miraculos s-a sfărâmat. Nu avea gust de praf de piatră. Avea un gust ca al luminii venită de la Soare, de la care se hrănea toată suflarea de pe Lună. Bulversată, mirată, entuziasmată, a luat celelate boabe, le-a pus pe o lespede, apoi l-a luat în braţe pe băiat, l-a lăsat jos, l-a scuturat bine, să-i reintre mintea-n funcţiune, să-i spună iute de unde a cules pietricele aurii , ovalii. Copilul, ca o jucărie teleghidată, a condus-o lângă o stâncă căzută de la ultima ploaie.
La lumina soarelui spre asfinţit, a cules de lângă stâncă toate acele pietricele aparte, mult deosebite de celelalte. Culegea boabele din praf şi le punea pe o lespede de piatră. Din când în când mai încerca câte una între dinţi, şi, fiind bună ca lumina Soarelui, o înghiţea. Era pentru prima dată când gusta Lumină. Culegea şi plângea. Plângea dintr-o prea mare emoţie, plângea de prea multă fericire.
Ultima dată, e tare de mult de atunci, a plâns de supărare, fiindcă din eter nu mai plouase cu pietre, nu mai simţise de mult gustul luminii filtrată de o nouă piatră cerească.
În palma cu care îsi ştergea lacrimile de pe obraz, ţinea boabele aurii şi după ce se sătura privindu-le, le punea aşa ude, pe câte o lespede. Pe copil îl atrăgeau aceste boabe aurii ca un magnet. Găsise mai încolo de unde o lăsase pe mama, alte pietricele miraculoase, alte boabe aurii. Mama, în urma băiatului, aduna, neobosită, bob cu bob. Au mers, au cules la lumina stelelor, boabele aurii din praful lunar. În urma lor rămâneau lespezi de piatră cu boabe aurii udate de lacrimi. Ziua se odihneau la adăpostul stâncilor, şi cum de se lăsa seara, plecau la drum pe urma boabelor aurii. Le culegeau, le priveau cu nesaţ şi cu mâna udată de lacrimi le aşezau cu grijă pe câte o lespede de piatră.
Aşa au mers mult timp, până când într-o noapte de-a lor, lunară, le apăru în faţă, departe la orizont o lumină, dar nu arzătoare, mai degrabă rece dar ademenitoare. Au lăsat culesul boabelor, şi au alergat spre locul de unde creştea acea lumină albastră. Pe măsură ce se apropiau, vedeau o formă rotundă de lumină. Nu s-au oprit decât atunci când în faţa ochilor se ivi întreagă, o arătare învăluită ca într-o pânză colorată mai mult în albastru. Mama l-a luat pe băiat în braţe, s-a aşezat cu el pe o piatră şlefuită de vântul cosmic, şi tot privind la fantoma albastră, gândi: -Aşa ceva, eu am văzut, adesea, cu mintea . Nu am spus nimănui. Cine să mă creadă, fără să şi vadă. Nici eu nu am avut puterea să cred.
Pentru a-şi alunga orice urmă de îndoială, l-a întrebat pe copil să-i spună ce vede. Copilul îi spuse că vede un ghem de lumină lină şi rece, cu mult, mult diferită de aceea venită de la Soare. Îi mai spuse că simte că îl apucă frigurile, şi că are o stare de nelinişte. Apoi o trase iute de mână pe mama, rugând-o să se întoarcă spre locul lor de baştină, acolo unde a văzut lumina stelelor şi a Soarelui.

Pe drumul de întoarcere, văzuse o altă minune: din boabele aurii udate de lacrimi crescuse firave fire albe-verzui. Pe măsură ce se apropiau de casă, firele erau tot mai mari, aveau spice verzi, spicele verzi deveneau aurii, apoi din spicele aurii de le atingeai curgeau boabe aurii. Se adunase pe lespedea, pe care dintr-un singur bob crescuse firul cu spicul auriu, o grămăjoară de boabe.
De bucurie, de fericire, văzând atâtea boabe, mama şi copilul au mâncat o parte dintre ele. Deodată deveniră somnolenţi, şi după câteva minute lunare, au adormit la umbra unui bolovan.
Mama şi copilul aveau somnul agitat, se zvârcoleau şi bâiguiau. Copilul s-a tot zvârcolit până când a iesit din umbra bolovanului, şi când a simţit pe pielea lui arsura soarelui, s-a trezit şi a început să ţipe. De la ţipătul copilului, mama s-a trezit şi ea din coşmar. După ce s-au retras din nou la umbra bolovanului, mama îşi aduse aminte de coşmarul ce-l visase. Îi povesti copilului:
- Se făcea că din cer cobora lin un soare mic cu lumină pâlpâind. Din praful stârnit la aşezarea pe Lună, se ivise o arătare cu picioare , mâini şi cap, asemeni cu lunaticii noştri, dar îmbrăcat mult mai bine, în haine argintii, cu multe lucruri agăţate pe lângă corp. Am văzut destul de clar, mişca capul într-o sferă lucioasă.
S-a uitat de jur împrejur , apoi a început să meargă dar mai mult săltând. Mă luasem după el , la început mai mult din curiozitate, apoi uimită, în urma lui rămânea un şir de boabe. Uitându-mă mai cu atenţie, am văzut că ele cădeau dintr-un burduf ce-l purta pe spate. După un timp, probabil că el obosise, s-a aşezat pe un bolovan , a dat jos burduful de la spate, l-a învârtit pe toate părţile, s-a uita în el, apoi pe jos. Aruncă burduful si se întoarce pe urmele pe care le lăsase. Atunci m-a văzut şi cu mersul lui săltăreţ s-a luat după mine. Deşi fugeam cât mă ţineau picioarele, din câteva salturi el m-a ajuns, m-a doborât cu greutatea lui, în praful lunar, mi-a prins gâtul în strânsoarea mâinilor, simţeam că nu mai am lumină. Noroc că m-ai trezit cu ţipetele tale de la arsura de soare.
Ce se va mai întâmpla cu noi, băiete ? Taicătul nu are de gând să mai vină lângă stânca noastră. Pe unde şi cu ce lunatică îşi petrece el nopţile ? Parcă nu face a bine. Sunt semne că viaţa nostră tihnită, de lunatici, va lua sfârşit. Se adevereşte ce spuneau strămoşii stămoşilor noştri, lunatici din neam în neam, că la vremea vremii vor veni pe Lună oameni extralunatici, şi atunci va fi începutul sfârşitului .

Pe faţa văzută a Lunii trebuia să aselenizeze o navă venită de pe Pământ, cu echipaj uman la bord. Din eroare umană, un modul desprins de pe nava mamă a aselenizat pe faţa nevăzută a Lunii. Astronautul a părăsit în grabă capsula, a plecat pe jos spre partea văzută a Lunii pentru a restabili legatura radio cu deştepţii de acasă care greşise procedura de dirijare. În urma lui a rămas o dâră din boabe de grâu, scurse printr-o mică gaură a sacului cu alimente. La micul dejun ce-l va lua pe Lună, va bea laptele fără cereale. Mare pagubă! Mare pagubă? O mică pagubă pentru pământeni, o mare speranţă pentru o altfel de viaţă pentru Lunaticii de pe partea nevăzută a Lunii!

Domnişoara Panaitescu

De îndată ce păşeşte în curtea şcolii, văzând copiii alergând spre ea, îi dispare ca prin minune vălul tristeţii de pe faţă. Este de o frumuseţe aparte, o frumuseţe naturală. Are mersul maiestos ca de prinţesă, are vorba blândă şi domoală ca a unei măicuţe rugându-se, într-o chilie, la icoană.
Copiii sunt pentru sufletul ei un pansament miraculous, sunt un balsam. Uită de ea , uită de toate, de amintirile urâte, care-i zgândăre cu ghiare de pisică sufletul . Uită de gândurile negre care îi dau târcoale în serile când rămâne cu ea însăşi în casa prea mare pentru singurătatea ei, o casă cândva plină de viaţă .
Fetiţele o înconjoară, băieţii dau târcoale, unii mai şugubeţi pun corniţe celor din faţă. Toţi vorbesc deodată, glasurile cristaline o trezesc la viaţă. Îşi simte sufletul uşor.Se simte miruită. O stare de înălţare o cuprinde. O mare minune se petrece cu ea. Aşa de dragi îi sunt copiii, încât dacă ar putea ar fi pentru ei de-a pururi, o mânăstire, o catedrală.
Ca albinele ce împresoară regina, copiii o învăluie ca o eşarfă vie, vor să fie cât mai aproape, să fie mângâiaţi pe creştet. Învăţătoarea şi copiii - un alai domnesc, se deplasează spre sala de clasă.

-Domnişoara Panaitescu, vă aduc eu catalogul la clasă, îi spune, zâmbind, o învăţătoare tinerică.

- Mulţumesc, îţi rămân îndatorată. Au rămas tot mai puţine colege care îmi spun: domnişoara Magda! gândi cu nostalgie, păşind pe piedestalul de la catedră.

- Vreau să ies eu la tablă , doamna învăţătoare, va rooog!

- Nu pe ea! Pe mine! Vă rog, pe mine! Eu ştiu lecţia cel mai binee!

- Doamana învăţătoare, Vlăduţ mă trage de codiţeee! Eu îl bat, daca nu mă lasă-n pacee!

- Pâ-râ-cioa-sa! Pâ-râ-cioa-sa! Să n-o credeţi ce spune, doamna învăţătoare!

Era mică, era la agradiniţă când întrebată fiind ce se va face când va fi mare, răspundea repede fără să se gândească la altceva decât că se va face învăţătoare.
A avut de la cine să înveţe, nu numai de la mama care era profesoară. Până să termine gradiniţa îşi spunea că aşa va fi şi ea bună şi iubitoare ca doamna educatoare. Apoi când era în clasa a patra deja visa cum va explica şi ea, la fel ca învăţătoare, cum se rezolvă o problemă, care sunt principalele forme de relief ale ţării, le va citi copiilor din cele mai frumoase basme.

- Astăzi nu scot pe nimeni la tablă. Să vă văd cât de bine aţi înteles ce este o compunere, rupeţi de la mijlocul caietului o foaie dubla … scrieţi titlul! Cea mai frumoasa amintire!

Oare am avut şi eu amintiri de neuitat, amintiri frumoase? Atunci când am luat pentru prima dată premiul întâi pe clasă? Să fi trăit cea mai mare bucurie când am luat din prima examenul de admitere la cel mai bun liceu? A fost o bucurie mai mare ca aceea pe care am simţit-o când m-am găsit pe lista de reuşiţi la facultate? Sigur toate acestea au fost momente frumoase din viaţa mea, dar când m-a sărutat pentru prima data un băiat … când m-a sărutat Virgil, este oare aceasta cea mai frumoasă amintire?
Atunci să fi început dragostea şi iubirea noastra , ca două flori într-o singură glastră?
El era mai mare cu doi ani decât mine. Eram într-a şasea, când am fost aleasă să fac parte din formaţia de dansuri a şcolii. Nu mai ştiu cum s-a întâmplat , cine a hotărât să formăm o pereche, să jucăm, să dansăm împreună, eu şi Virgil. De unde să fi ştiut că ne întâlnise soarta. Aşa-mi era scris în cartea vieţii .

(va urma)

Oamenii cu aripi de argint

Oamenii cu aripi de argint, au o zi în calendar, o zi a lor, ei nu o împart decât cu Sfântul biblic zburător în car pe cai de foc, vârtej de vânt, la cer, la Dumnezeu.
Zeii nu au plecat de pe Pământ, Ei sunt printre noi, Ei sunt cei care zbor, sunt pasăre şi cai, sunt puternici, caii de sub Ei mănâcă aer şi aruncă foc, aleargă ca năluca, îi ridică în văzduh în clipe, Ei zboară mai repede ca vântul, se ascund după nori, se rostogolesc, desenează pe cer, albastrul înaltului îi îmbată, uită că sunt muritori, că cei dragi îi aşteaptă jos.
Sunt Zei cînd se ridică în văzduh şi Zei rămân şi dacă nu se mai întorc să ne povestescă cum este acolo mai aproape de Dumnezeu, noi plângându-i, ei sărutând Pământul.

Unul dintre ei este Doru Davidovici, pilot militar de supersonice, pentru care ziua de 20 aprilie 1989 a fost hotarul dintre a fi şi a nu mai fi, dintre lumină şi întuneric, dintre viaţă şi moarte.
A iubit cu nemăsură zborul, a dat suflet pasărei de fier, a trăit iubind frumosul, a trăit iubind şi spaţiul.

Doru Davidovici încerca în "V de la Victorie" gândul ultimelor secunde:

"...au venit frangand lumina in cupole de plexi largate prea tarziu, o zecime de secunda prea tarziu, intotdeauna intai avionul, chiar daca avionul, e clar, nu mai scapa - dar daca totusi? - n-a mai fost nici un totusi. Cum nici de alte dati nu mai era nici un totusi, dar daca de data asta?...Daca numai de data asta, aici erau cifra, sufletul de pilot lupta zadarnic cu o matematica lucida, neiertatoare, a fi sau a nu fi.
Dilema trecea din viata pe hartie, de aici din nou in cabina avionului de dubla comanda, dar ce-a fost acolo, ce a putut fi, convorbirile dintre ei, sau tacerea in spaima prabusirii incremenind aerul intr-un bloc straveziu, ce se intampla in cabina unui avion care se prabuseste?
Ce se prabuseste intai in universul acela pilot-avion care oricum se surpa ireversibil si atat de limpede pentru totdeauna, avionul sau pilotul? Au vorbit intre ei, s-a gandit in acele clipe de cadere haotica, pentru ca altfel sareau. Stiu si ce s-a vorbit, "Nu sari, lasa, auzi, LASAAA-L, NU SARII !!", s-au strigat clipe de viata in cabina avionului prabusit in cercuri frante (...) sarim, LASA-L LA MINE!, ACUM IESE!, n-a mai iesit."
A rămas "mitul Davidovici"!


O jucărie prea mare, azi, pentru ei ...

Fata muntelui sacru

Patul din crengi de brad - tras de bunicu, pe drumeagul, acoperit de zapada, ce duce in sat- ii culcus de moarte puiului de caprioara ranit de alice.

El vrea sa-si grabeasca mersul, dar picioarele i se afunda in zapada adanca si pufoasa.

Ma tin cat pot de aproape, ma apasa greul rucsacului: apa de la izvorul de slatina.

Dupa o bucata buna de drum, ma opresc, imi intorc privirea spre munte, cu veneratie dar si cu nedumerire.

Cum de ingadui omului sa faca de petrecanie unui pui de animal, tu munte, de te crezi sacru?

Cine ii alina durerea mamei ce-si vede puiul plecat pentru pururea in neant?

Cine are acces la Cartea Mare a destinelor noastre?

De ce nu-i lasat drept sacru: mama sa-si creasca puiul, sa-l vada ajuns mare si traind alaturea de perechea harazita, apoi ea parasita dar fericita poate sa se duca?

Cine sa-mi raspunda ?

Fata de Rege incrmenita in stanca semeata de pe platoul muntelui?

O irizatie circulara se deseneaza straniu pe peretele stancos al muntelui …pulseaza in ritmul inimii mele … o lumina de un albastru rupt din culoarea cerului de toamna … se desprinde, aluneca usor mangaind intinderea verde a brazilor … se opreste de-indata aproape de mine… da, nu-mi cred privirii, este un chip … de fecioara… pe obraz i se rostogolesc lacrimi, bobite de cristal … privesc in ochii albastri …chipul prinde viata …buzele se misca …vrea sa-mi vorbeasca …imi vorbeste:

- Eu sunt fata ascunsa pe vecie-n munte. Am fost sortita sa-l sfintesc cu duhul meu. Dorul de mama e mai puternic decat soarta-mi. Caut un suflet curat, sa-l las muntelui, un timp doar cat sa merg la ea in ceruri, si-apoi ma-ntorc.

- Sa nu iei sufletul puiului de caprioara! Mugetul tanguitor al mamei, nu te infioara? – nu stiu de ce, acestea mi-au fost primele ganduri.

- Vreau un suflet de copil!

- Nu! Nu! Eu vreau sa traiesc! Is nadejdea la batranete a bunicilor – imi aud gandurile lase.

Fetei ii curg pe obraz lacrimi de cristal, luciul oglinzii de azur se sparge in mii de lumini, chipul angelic dispare.

Vad un cerc de lumina albastruie care descreste, se strange tot mai mult …simt pe buze gustul sarat al lacrimilor ce-mi curg pe obraz.

Pe cine, oare, plang?

Plang chipul fetei cu lacrimi de cristal din oglinda de azur?

Plang de plansetul indurerat al caprioarei ramasa fara pui?

Plang in voie sufletul meu. Cine sa ma vada? Bunicu ?

Cand s-a departat asa de mult?

Cu privirea impaienjinita de lacrimi nu deslujesc daca merge sau ma asteapta.

Nu o sa le spun bunicilor ca mi-a vorbit fata din muntele sacru. Oricum cine are a ma creade?

Oare va mai trai puiul pana ajungem acasa !?

Biletul

- Stai locului ! Ce te tot fluturi prin faţa mea!

Ioanid miroase a ghenă. Trebuie pus în cadă, muiat şi frecat cu perie aspră.

- Dute mai încolo, la masa aia joasă …da, poti să şezi în fotoliu, nu te murdăreşti … serveşte pizza de pe carton, toarnă-ţi suc din cutie !

De când n-o fi văzut mâncare, de se bat turcii la gura lui ?

- Nu ştiu cum să spun …

- Spune mulţumesc sau bogdaproste !

- Da, bodaproste ! Altceva vroiam să spun … mă simt aşa … nu m-am simţit niciodată aşa bine ca acu…

- Vrei să spui ca te-a atins aripa fericirii!

- Ce-o fi aia fericire ?

- Cum să-ţi explic … nu ştiu dacă este scris în constituţie … este ceea ce simţi cand scapi de o boală …când faci un lucru cât de mic dar pe care nu l-a mai făcut nimeni …când ajuţi pe un om să se ridice …când ai sufletul uşor… Oricum e ceva înălţător. Cel mai bine ar trebui să întrebi pe cel fericit.

- Unde-l gasesc ?

- Nu pot sa-ţi dau o adresa.

- Fericirea vine si nu mai pleaca ?

- Dimpotrivă, vine greu şi pleacă repede. Dacă o chemi nu vine niciodata !

- Sigur, pe la mine n-a trecut, sau a trecut ca o pasăre mică, mică şi n-am văzut-o.

- Adinioarea, mi-ai zis că te simţi asa, mai bine.

- Da, dar durerea din suflet n-o sa dispara până nu-mi găsesc mama. Nu vreau să fiu fericit, vreau să mă întâlnesc cu mama. Îmi pare rău că povestea mea ţi-a alungat fericirea. Înainte de a da eu buzna, erai fericit ?

- Da, îmi fătase pisica ! Fiecare om cu povestea lui. Hai să o lăsăm pe a mea şi să vedem ce facem cu a ta.

- Eu nu vreau să vă stau pe cap, dacă puneţi anuntul în ziar, eu vă zic din nou bodaproste şi am plecat.

- Până să pleci, spune-mi: ce îţi aminteşti tu despre mama-ta ?

- Pănă în clasa a patra, mă vizita o femeie ... cam o dată pe lună ... nu mi-a zis: eu sunt mama ta! îmi aducea dulciuri , hainuţe, dar cel mai mult îmi plăcea cum mă pupa la plecare. Odata, a şi fost ultima vizită, plecând spre poarta internatului, a început să plângă, când a scos batista din poşetă i-a căzut un cartonaş maro. L-am ridicat, am fugit să i-l dau, dar când am ajuns în stradă maşina ei plecase.

- Nu a plâns ea degeaba … avea ceva pe suflet… să nu-mi spui că ai aruncat cartonaşul.

- Mult timp l-am ţinut ca pe o amintire, când îmi vena dorul de ea, mă uitam la cartonaş şi-l pupam. M-a văzut un coleg, mi l-a luat, făcându-mă de băşcălie : prostul ăsta pupă biletul de tren! Eu nu ştiam cum arată un bilet de tren.

- Daca memoria ta e bună, ai o şansă, mica, dar ai, să-ti găseşti mama.
Ce scria pe bilet ? Îţi aminteşti ?

- E mult de-atunci, Baia-Mare … Satu-Mare. Da sigur era Satu-Mare!

- Ce bine îmi venea acu, dacă cultivam o relaţie la o gazeta din acest oraş mai mare ca un sat !

Vine sorocul !

- Daca o fi adevarat, inseamna ca viata asta nu este decat o amagire, o adiere de vant , un joc intrerupt …

- Ce te apuca de-mi spui tocmai mie vorbele astea ?

- Sa fii pregatita soro - asa-i spunea a Mea, Mamei tale- , s-ar putea sa treci prin clipe dureroase, sa nu-ti mai vezi puiul pe care il alaptezi , si asta cat de curand, el nu va mai apuca sa simta si alte gusturi decat cel de lapte.

- Poate nu ai inteles adancul spuselor sau poate te-a impiedicat vantul si nu ai auzit tu bine. Ce poate sa mi se intample ? Sunt sanatos, am pofta de mancare, alerg toata ziulica. Si nu te inteleg, de ce esti tu ingandurata si deprimata daca-i vorba de-a mea soarta?

- Am tras cu urechea, am auzit bine : nu ai cum sa te opui soro, suntem la cheremul Celui care toata iarna nu ne-a parasit, ne-a adapostit , ne-a adapat si ospatat, soarta ne este in mana lui. Eu sunt resemnata, am pierdut anul trecut doi feti deodata.

- Nimic nu mi se poate intampla, vrei sa ma sperii, nu te cred nici in ruptul capului, hai sa alergam, sa ne bucuram de viata!

- Sa stii ca ai dreptate, poate n-o sa ni se intample chiar noua, si tocmai anul asta. Hai sa ne intrecem, cine se inalta mai sus dintre noi!
…

- He, he! Hai inapoi! Ne-am indepartat prea mult de pajistea noastra.

- N-ai inteles nimic din ce ti-am spus. Hai sa ne jucam soarta. Nu ne mai intoarcem.

- Ba nu ! Eu ma intorc, nu pot sa o las pe Mama sa sufere ! Ce sa-i spun de ma intreaba a Ta, de tine ?

- Spune-i asa: pe sunet de flaur, a plecat in lumea larga sa caute printul cu lana de aur.

Metamorfoza

Eu: Ce nu-ţi place? Mi-am schimbat vestimentaţia, port pantaloni cu dungă si manşetă, pantofi cu şpiţ, diplomat din piele, butoni de aur la manşete, ochelari cu ramă de aur,... o să-mi schimb şi maşina prin programul rabla...

Ea: - Ştiu că nu m-am căsătorit cu un star de cinema, şi nu-ţi cer luna de pe cer, dar schimbă-ţi ce se poate schimba în înfăţişarea ta, o mustaţă, o cărare pe mijloc, mai pune muşchi pe ici pe colo, mai trageţi burta, vezi şi tu ce se poate, nu-ţi cer imposibilul...

Eu: - Adica nu mai sunt eu cel din buletin?

Ea : - Fa ceva! Reformeaza-te! Schimba-ti lucul ! Me…ta …mor…fo…zea…za-te ! Ai auzit de optimizarea sinelui?

Eu : - Lasa-ma in lucul meu!

M-au pus serios pe ganduri, vorbele rostite de nevastă-mea.
Am daramat biblioteca casnica si apoi pe cea judeteana, am cautat, si tot ce am gasit in legatura directa sau prin reflexie cu metamorfoza, cu transcendentul, cu magnificenta, am citit - se pot vedea sublinierile- tratate, lucrari, disertatii, compendii, teze, anti-teze despre : anatomie, biologie, botanica, zoologie, fiziologie, morfologie, psihologie, psihatrie, filosofie, antropologie, geriatrie, ginecologie, mitologie, pshihologie transpersonala, energii alternative, teoria relativitatii, fenomene paranormale, incarnarea sufletului, estetica pura, ... scrise de autori nationali, continentali, planetari din antichitate, evul mediu timpuriu, renastere-iluminism, modernism , postmodernism : Aristotel, Platon, Sofocle, Ion Budai Deleanu, Anton Pann, Isaac Newton, Rene Descartes, Spinoza, Voltaire, Diderot, Immanuel Kant, Jean Jacques Rousseau, Benjamin Franclin, Einstein, Eminescu, Mircea Cartarescu, Mircea Horia Simionescu, Dalai Lama ...

Dupa zile de munca si nopti albe, citind anunturile de la mica publicitate, m-a prins un pic somnul, eram pe o banca in parc, parcul de se afla-n drumul de intoarcere de la biblioteca judeteana, …

Se face ca pe cerul senin apare un nor alb calator, vantul doar adie, si pe nor calare …astept sa se apropie … vad un mos stand pe un tron de aur cu un toiag in mana stanga, cu dreapta conducea norul, cu baraba alba lunga, lunga… mai sa se agate de crengile copacilor din parc, dar mosul este atent in altitudine, intra in vorba cu mine, sigur cu mine, nu mai este altcineva in parc :

- Fiule nu te mai zbate ca valul de tarm, spune-mi care iti este dorinta si de indata iti va fi indeplinita…

- Vreau sa-mi schimb lucul, sa-mi optimizez sinele, sa ma metamorfozez , sa..

- Alege dintre lucru si vietate daca om nu-ti mai place!

- Ma iei de sus si pe nepregatite. Stiu eu? Ar fi bine sa intru in pielea unui obiect, a unui lucru… care Doamne? Multe mai sunt,… mai bine o necuvantatoare, stiu eu, hai sa ma gandesc: bou nu, oaie nici atat, magar exclus, sa aleg dintre: taur, leu, pantera, elefant, girafa, …

M-a trezit din atipeala visatoare o viespe obraznica si sovaielnica: sa ma intepe in nas sau in barba.
S-a dus toata vraja. Am plecat din parc uitandu-ma pe sus … nimic din ceea ce vazusem in vis.
La jumatatea drumului spre casa, am avut o revelatie sau chiar a fost o simtire, a durat doar fractiune de secunda, mergea o girafa pe langa mine.
Mi-am facut repede sfanta cruce si am zis la repezeala, nu mai aveam timp de gandire :

-Lasa-ma Doamne asa pana ajung acasa!

Ma asculta Bunul Cel de Sus, am intrat in casa, ma asteptam sa ma intampine in hol, ca de obicei nevasta-mea, dar stupoare,... imagine de cosmar,... in deschizatura usii din sufragerie apare cun cap  de girafa, mai avea tupeul sa-mi şi zambeasca (mi-am revenit un pic din uimire), botul venea , venea spre mine, nu se mai oprea, n-am avut timp sa repet treaba cu semnul crucii, am simtit cum ma aspira de pe jos (intre timp cazusem), parcă aş fi fost praf.
Ce mai, m-am metamorfozat, mai mult, mult mai mult decat o banala schimbare de luc.

Pana sa vina nevasta-mea de la piata, imi faceam planuri, cum sa o intampin. Nu incapeam in hol, chiar si sufrageria imi era stramta, ma durea deaja ceafa, de fapt tot spatele pana la coada, imi trebuia o camera de cel putin sapte metri inaltime. Ma relaxam cand imi intindeam gatul de cinci metri de ajungeam sa vad la televizorul din dormitor. Stateam in sufragerie si cu botul umblam prin oale in bucatarie. Dar si incoveniente -nici nu indraznesc sa avansez o ipostaza-. Ba da. Tot nu am ce face, sa-mi fac un plan mintal-minte de girafa, sa nu uit- unde voi dormi? Oricum nu mai puteam sa dorm cu soata in dormitor, doar cel mult cu putin efort sa pun doar botul …pe perna.

Dar daca va dori un urmas - nici nu indraznesc sa ma gandesc- de mine ar fi cum ar fi, si in sufragerie si in dormitor in acelasi timp, ei ii va fi peste mana, va trebui draguta sa faca naveta…

Pana vine ea de la piata sau unde o fi, mai spuneti-mi si voi ce sa fac, gasiti-mi o indeletnicire in noua ipostaza sau nu va place girafa?

Coincidente ...

Parcul Cismigiu la sfarsit de martie si inceput de primavara. Natura s-a trezit la viata dupa un somn de-o iarna, dand binete prin susurul sevei din plante si ramuri de copaci, prin florile si frunzele de un verde crud, de se hranesc cu lacomie din licoarea pamantului incalzita la focul razelor de soare.

Doi porumbei se alearga-n aer, se lasa-n zbor planat pe alee,… el se infoieste ,… paseste tantos, da ocol porumbitei, scoate sunete guturale,… isi misca in sus s-n jos capul, porumbita ii raspunde, il imita prin aceleasi miscari, ca si cum s-ar privi-n oglinda,… de indata ce se opresc, isi intind gaturile… isi apropie ciocurile… se saruta.

Cine sa-i priveasca pe indragostitii porumbei? Copiii care se zbenguie, alearga ? Microbistii adunati ad-hoc, cuprinsi de galceava, mai incolo pe aceeasi alee ? Baiatul cu fata-n brate de pe banca alaturata, prinsi in acelasi ritual ? Nu !

De pe banca de langa palcul de copacei infloriti-n galben, un batranel priveste jocul erotic al porumbeilor .
Spectacolul de tandrete , ii trezeste o veche amintire, ii deschis o rana sufleteasca.

Imi amintesc, parca ar fi fost ieri. Era inceput de saptamana, 4 aprilie 1944. Privesc golul imens al usii din gara, pe unde trebuie sa apara Dora. Faceam naveta intre Ploiesti si capitala. Invatam la acelasi liceu, la Sf. Lazar. Locuiam la internatul liceului. Sambata ne intorceam. Veneam mai din timp la gara, imi placea s-o astept.De fiecare data aveam sentimentul ca nu mai vine …

Alearga spre mine, ... o strang in brate, ... simt ca ma sufoc, o indepartez sa-i privesc sufletul prin transparenta ochilor de smarald, ... ea revine, isi cuibareste timiditatea in causul palmelor mele, ii soptesc ... o sarut...

Stateam unul langa altul, ne placea atingerea, eu o tineam cu o mana de mijlocel, dusa pe la spate si ea la fel pe mine, priveam locomotiva invaluita de aburi ca o ceata diafana, un urias cu fata neagra si paru-i din valatuci albi ca de lana, venea mancand aerul, in ritm sacadat,… o strangeam mai aproape de mine, ii simteam respiratia, as fi dorit sa opresc clipa aceea, cu uriasul spanzurat in aer scotand incotinuu fuma alb pe nari, sa nu mai vina niciodata ...

In trenul ce venea din nordul Moldovei si se indrepta spre Bucuresti,- un singur tren pe zi - oamenii is obositi, unii de prea mult stat in picioare pe holul neincapator, altii cu fundurile intepenite de prea mult stat pe banchetele rigide, tracasati de opririle dese, pentru a lasa cale libera trenurilor cu regim special, cu militari, tunuri, tanchete, animale, raniti, prozonieri.

Urc primele trepte ale scarii vagonului, o protejez pe Dora de coatele celor din fata, nu reusim sa inaintam prea mult, ne oprim in dreptul primului compartiment, las bagajul la picioare, o ajut pe Dora sa intre in deschizatura usii, o prind cu mainile de mijloc, ... eu si ea leganati de cantecul rotilor de tren ...

- Cat o mai fi ora, domn’ sergent ? aud ca il intreaba un mosulica simpatic, pe militarul ce-i statea alaturea.
- O fi cat o fi,…dar ce putem face , … suntem la voia intamplarii, … crezi ca omul de pe locomotiva n-ar vrea sa ajunga mai repede la capat, s-o fi saturat pana peste cap de drumul asta … nu depinde de el … poate de Al de Sus.
- Eu ma orientez dupa cat e de cocotat soarele pe bolta, cand il vad sau de nu, il dibui, … aici in tren de aseara sunt, am pierdut simtul orientarii, parca mi-a legat cineva ochii si mintile.
- ... Socoteste si ‘neta, … daca acele ceasului din gara Ploiesti erau la ora zece,… acum suntem intre Chitila si Gara de Nord,… dupa cum de tare merge trenul cat sa fie ? …Sa fie trecut de ora 12.
- Daca stii viteza trenului si distanta poti sa calculezi timpul, imi amintesc ca am intervenit in discutia lor.
- Ehe, tinere, daca ma apucam sa calculez distanta,.. sa pun inaltatorul,… sa-l iau in catare pe neamt, pai se gata lupta , sau nu mai eram acum in ast trin sa va povestesc. Cum crezi ca la Oituz, in anul o mie noua sute si optusprezece, i-am dat indarat pe nemti . Ei nu s-au speriat de gloantele noastre,ei s-au ingrozit de strigatul nostru de urale, de curajul nostru de a lupta cu baioneta la arma, asa sa stii. I-am speriat de moarte pe nemti. A scapat doar cine a avut zile de la Dumnezeu. Nu mi-a pasat ca mi-am pierdut un picior, l-am dat pentru victoria de la Oituz.
- Asa de bine i-ai speriat badie, de luptam dupa douazeci si… de ani cot la cot impotriva rusilor. Nu mai sunt nemtii de azi ca cei pe care i-ai speriat matale la Oituz. Nemtii sunt cu armamnt complet nou, nu are nimeni armamentul lor, merg la lupta calare pe motociclete, fumeaza tigari bune, mananca ciocolata, in timp ce noi tragem afeturile cu calul, haine proaste, fumam marasesti sau nationale, mancam fasole cu ciolan,… Nu , nu am timp sa-ti povestesc prin cate am trecut, de cand rusii au spart frontul la Cotul Donului , …de sapte ori am crezut ca voi fi avansat post-mortem si de tot atat ori am scapat. Eu nici acum nu-mi dau seama prin ce minune. Ca sa-ti iau vorba matale, am dat si eu un ochi, dar drept sa-ti spun nu stiu pentru ce l-am dat. Ca maine rusii vor incepe atacul pe frontul de la Iasi, si atunci sa vedem pe unde scoatem camasa, noi, natia romana. Ce-o sa le povestesc eu copiilor mei si nepotilor ?
- Ahaa ! de aia sunt tot mai dese alarmele aeriene in Bucuresti, in ultimul timp. Ultimul atac aerian a fost in vara trecuta, le-am intrerupt eu vorbele lor de oameni mari care au facut razboiul.
- Cand auzeam pe don’lent: aviatia la joasa inaltime ! ma arunacam acolo unde ma gasea nevoia, asteptam din clipa-n clipa sa-mi vina sfarsit.

Nu le mai urmaresc vorbaria, ... Dora pe patul bratelor mele adormita de cantecul monoton al rotilor de tren, ... ii simt bataile inimii, ... aud raste scurte, franturi de cantec, ...

Ne-a trezit zdruncinatura vagoanelor, zgomotul de fiare frecate, ... ajunsesem se pare in Gara de Nord.
Un suierat scurt de bun sosit in gara, un al doilea mai lung, un al treilea si mai lung,… nu se mai termina suieratul, ne priveam unii pe altii, nimeni nu mai misca,..
Intr-un tarziu mi-am dat seama ca erau de fapt sunetele sirenelor de alarma aeriana. Ce sunete sinistre !
Imi aduc bine aminte, ca le-am spus zambind :- este un exercitiu de alarma aeriana, in fiecare zi, sunt din astea in capitala.

Ca la un semnal toti incepem sa ne miscam spre iesire, unii incerca sa coboare prin deschizatura geamurilor, nu au rabdare, aud tipete, strigate. DORA se tine strans de mana mea, o trag spre usa vagonului, ... cobor scarile, o prind in brate, o sarut inainte de a lasa-o jos... imi parea usoara, se zice ca iubirea invinge gravitatia.
Ma intorc spre scara vagonului, unde mosul asteapta sa-l ajut , in spatele lui, sergentul.
De ce nu a coborat sergentul inaintea badiei si sa-l ajuta? I-am dat mana, atunci am vazut ca avea un picior de lemn, … zgomote ca de huruit de motoare invadeaza aerul, amestecate cu altele parca suierate, cresc in intensitate, tot mai tare, si mai tare,… urechile nu le mai suporta, suieratul dispare dar in aceiasi clipa ii ia locul un zgomot infundat ce-l simt in creier, se zdruncina pamantul, peronul sub picioare, vagonul se inalta de pe sine, se balangane, mosul este in bratele mele sau suflul ma arunca in bratele lui, ne departam de vagon plutind prin aer, se lasa o liniste stranie,..nu simtim decat plutirea … o bufnitura abia perceputa … intunericul.

Vad o femeie aplecata asupra mea , imbracata in alb , imi spun sau ma amagesc ca-i Maicuta Domnului. Ii vad buzele miscandu-i-se, imi vorbeste, nu aud ce-mi spune, … ii vad crucea rosie pe boneta ... Privesc intr-acolo, de unde vine o caldura dogoritoare ca o arsita de vara,… arde o casa, oamenii is aplecati peste geam cu mainile in gol, …inchid ochii, imi apare ca prin vis imaginea Dorei, cum se departeaza de mine, eu intind mana intinsa spre mosul de pe scara vagonului …
Simt ca nu stau pe pamant , pipai cu mainile sub mine, … simt o mana ... ma sperii, dau sa ma ridic, simt o durere surda in tot corpul, un picior nu ma asculta, plang si strig nerecunoscandu-mi glasul: mamaaa ! ... Doraaaa !...

Vagoanele trenului ardeau, fiare rasucite, incovioiate tintind cerul, … tipete, fum, mult fum innecacios , mirosuri de par si carne arsa,… ici si colo fantome in alb, cautau cu privirea-n pamant, se aplecau , luau si puneau in saci. …

Pe un pat de spital un tanar cu un picior amputat, celalat in bandaje, intreba, pe cine se apropia de pat, daca a vazut o fata de o cheama Dora.
Un ziar , o pagina cazuta langa pat: "In ziua de 4 aprilie 1944, aviatia americana a bombardat masiv orasele Ploiesti si Bucuresti, cu doua valuri de bombardiere B-24 "Liberator", care au decolat de la baza Foggia, Italia. In capitala, cea mai grav lovita a fost zona Garii de Nord. Cladirea garii a fost distrusa in totalitate. Dupa unele surse, se estimeaza peste 2000 de morti si raniti grav, majoritatea populatie civila si personal CFR."

Inceput de aprilie 2008, in parcul Cijmigiu ,… pe o banca, un domn de varsta a treia, priveste in gol, are fata impietrita,… pe alee doi porumbei se rotesc ca intr-o joaca de copii …

Nu departe troneaza un monument, sub forma de carte, cu inscriptie bilingva, in memoria celor 269 de soldati americani morti pe teritoriul Romanei in Al Doilea Razboi Mondial "pentru eliberarea Europei si pentru gloria Statelor Unite".

Porumbeii se ridica brusc in aer, oamenii alearga care incotro, apar ca din senin miltari mascati, inconjura foisorul, arunca fumigene, trag cu pistoalele, …

Un tanar il vede pe batranelul nedumerit , speritat, sprijinit in baston, in mijlocul aleii, se opreste din alergare si-i spune, gafaind :

- Nu te agita tataie ... este un exercitiu de simulare ... summitul NATO ... vom fi in atentia lumii pana in 4 aprilie ... misto tare !