31 dec. 2010

O reţetă

pentru ăsta micu - Anul Nou. 
E tare faină, nu vă trebuie făină,  drojdie şi   nici apă. 
Umpleţi cofa  cu pulbere de stele, adăugaţi un strop de Soare păstrat  de cu ziuă în căuşul mâinii sau inimii, cum vă e mai bine la-ndemână, frământaţi cu drag,  iar pentru  a se lega plămada adăugaţi  iubire cât vă lasă inima, iar pentru  gust  puneţi un strop din bunătatea voastră, acoperiţi aluatul sufletului  cu Binecuvântarea  Domnului - dacă îl rugaţi duios o să vă dea, dar nu uitaţi să iertaţi păcatele celor de v-au greşit.
Să fie de bun sosit  Noului An şi  vouă numai de bine!
 LA MULTI ANI!

Sursa inspiraţiei:  ziarul comunităţii braşovene.

30 dec. 2010

Nu contează câtă învăţătură ai


contează din ce gaşcă faci parte. Gaşcă de gaşcă, nu din aia rău famată de cartier, gaşcă de 'telectuali. Totul e să ai pe cineva asemenea ţie ca nivel de instruire care să te tragă sus, dar sus bine de tot, în fotolii de senator, deputat, ministru sau secretar de stat.

Gura păcătosului, e vorba de Băsescu, adevăr grăia: "Şcoala scoate tâmpiţi!"

Un caz devenit de notorietate, gaşca lui Falcă, primarul Aradului, gaşca demnitarilor fără prea multă şi serioasă carte:

Traian Igaş, Ministrul Administraţiei şi Internelor, tâmplar de meserie mai întîi, apoi cu studii liceale incepute la un liceu din Pecica, continuate  la un liceu din Nădlac.  Când a terminat liceul avea 24 de ani, unii zic că 30. A absolvit Facultatea de Drept, forma de învăţământ la distanţă, cu note mediocre, de!, avea o vârstă, 40 de ani. Nu a fost un copil precoce dar nici cartea nu a îndrăgit-o;

Daniel Funeriu, Ministrul Educaţiei, a absolvit doar 11 clase şi nu şi-a echivalat studiile liceale şi superioare în România. Mai are timp, deocamdată e doar ministru;
Eugeniu Pistru, secretar de stat în Ministerul Transporturilor, fost tinichigiu şi şofer, după care a absolvit liceul şi facultatea la distanţă (ID).

Silviu Bian, preşedintele Agenţiei pentru Ocuparea Forţei de Muncă;
Sorin Blejnar, preşedintele ANAF;
Alexandru Tonca, chestorul, adjunct al şefului IGPR; 
Ioan Dascălu secretarul de stat în MAI;
Florian Coldea, general,prim-adjunct în SRI.

Lista poate continua:
Costică Canacheu președinte al Comisiei de Apărare, electrician de meserie;
Monica Ridzi, fost ministru,   fostă dansatoare in cluburi de noapte;
Elena Băsescu, europarlamentar, fără studii universitare atestate, doar un curs de câteva săptămînipe undeva prin State.

Va trebui reformat din temelii sistemul de accedere în funcţii publice; să se facă o preselecţie, adică, indiferent de studiile pe care le are candidatul, acesta să treacă cu succes probele: alergare 3000 m, căţărare pe frînghie, săritura peste cal, 50 de flotări, 100 de genuflexiuni. Probele să se dea pe stadion cu accesul neîngrădit al plătitorilor de taxe şi impozite.
Parcă aşa ni se spunea cândva: minte sănătoasă în corp sănătos!

Hai! gata cu bârfa! să primim cum se cuvine Noul An!
La Anul şi la Mulţi Ani!

26 dec. 2010

Gata cu amăgela

zambet de lipovean

- Naivi mai sunţeţi bre! Voi chiar aţi crezut că vine Moş Crăciun? Hai, gata cu amăgeala! La munca fârtaţilor, că e gata anul şi nu aţi îndeplinit planul. Mai are balta peşte! Dacă mai aveţi bani şi n-aveţi ce face cu ei, daţi-mi-i mie, că eu ştiu cum să vii ţin! Hai, că-mi sunteţi simpatici! Ho! Ho! Ho!

- Nene, hai, lasă-mă! N-o fi venit El cum m-aş fi aşteptat, dar mi-a dat prilejul de a face un stop-cadru, un popas la sfârşit de an, de a-mi oferi un moment de meditaţie pentru a-mi spune mie însumi ce am izbutit sau ce nu. A fost cel mai anost, fără de vervă, fară pic de entuziasm. Să speram, - O, sfântă Speranţă! că tot de un Moş Crăciun ne vom elibera iarăşi!

22 dec. 2010

Copii, o minune!

Ninge Decembrie! Ca prin minune mai jos de Steaua Polară, de sub streaşina cerului se prăvălesc Moşi, turme de reni, sănii doldora de mirifice daruri. Pe poteci ce duc în cătune neaua s-aşterne covor pe care  alunecă sănii. Din case, printre florile de gheaţă ce se topesc pe ferestre copiii privesc o minune: ninge cu Moşi cu dalbe plete, cu sănii argintii, cu zurgălăi în coarnele renilor.Din înaltul cerurilor Domnul coboară să ţină în mâini, timp de câteva clipe, globul azur din care răzbat glasuri melodioase ce-L colindă...

cei mici ...


dar, şi cei mari!


La mulţi Ani, copii şi oameni mari!

18 dec. 2010

Anacronism


Era trecut binişor de amiaza zilei de iarnă. Cerul de-abia se ţinea să nu cadă peste blocuri, case, maşini şi oameni. Parcul central al oraşului părea un muzeu în aer liber. Aleele, băncile, pomii păreau jucării din vată de zahăr, iar oamenii de pe alei, păreau încremeniţi ca nişte statui de ceară. Doi oameni, ca două jucării stricate, vin unul spre altul cu paşi rari pe aleea principală. Ei se opresc undeva pe la mijlocul aleei, se salută, unul ridicând încet o mână, celălalt înclinând un pic capul. După ce se aşează pe o bancă acoperită cu un strat de zăpadă gros de o palmă, devin statui, încremenesc completând decorul. O vreme nu se mişcă, doar aburii ce le ies pe gură şi nări îi trădează că sunt vii. Din răsuflarea lor, aerul cald le iese pe nări şi gură ca aburii vechilor locomotive ce pufăie înainte de a pleca din gară. Dacă ai reuşi performanţa să te apropii de banca lor, venind tiptil prin spatele lor, vei descoperi că cele două jucării vii sunt doi bărbaţi trecuţi de amiaza vieţii, îmbrăcaţi în haine groase ponosite, unul e cu palton celălat e cu o manta fără nasturi şi decolorată, în picioare cu cizme, unul le are din postav, celălat din piele de bizon, cizme uzate, pe cap au căciuli trase până peste urechi, a unuia din blană de iepure cu păr lipsă pe alocuri, a celuilat din imitaţie de blană de culoare maro şi cu clape. Feţele nu ai cum să le vezi, dar, îţi spun eu că sunt nerase şi pătate de roşeaţă, dar, nu că ar crăpa de sănătate, ci din pricina gerului. Şi dacă ţii mâna pâlnie la o ureche, pe partea mai aproape de ei, îi vei auzi şi ce sporovăiesc:

- Nu-i frig tare!
- În casă e mai tare ...
- Şi la mine ...
- Si la tine?
- Ce te miră!
- Nu ai centrală?
- Degeaba, nu mearge cu aer.
- Ce, vrei să crească preţul şi la aer.
- Asta ne-ar mai lipsi.

Când începuseră să se încălzească vorbind, taman atunci s-au şi oprit. Dacă nu te grăbeşti, chiar dacă dârdâi de frig, mai stai un pic, poate cei doi mai au ceva să-şi spună:

- E mai frig ...
- Spuneai că nu e frig
- ca pe vremea ăluia...
- Aha!
- de-l ciuruiră ...
- Ca pe un vânat.
- ca pe un câine bătrân.
- Nu mai are nici o şansă.
- Să învie? Cum dracu’!
- Să o păţească la fel!
- Cine?
- Ăsta de acum.
- O nouă răscoală!
- E târziu!
- Pricini de o răscoală ar fi.
- Care să fie?
- Sărăcia ne invadează?
- Da!,se întinde ca ciuma!
- Se stă la coadă pentru ajutoare?
- Ne calcă sărăcia pe picioare.
- Găuri în buzunare?
- Eu nu mai am nici buzunare.
- Aprind un singur bec.
- Eşti fericit!
- Căldură cât poate să dea un calorifer.
- Eu le-am blindat pe toate.
- Mănânc un ou la trei zile.
- Eu nici la patru!
- Pensia îmi ajunge o săptămână!
- Pe mine nici trei zile!

Deşi vorbiseră sacadat, cum face o armă când tragi cu ea în regim de foc cu foc, ei nu izbutiseră să se încălzească, aşa că un timp ei nu mai scoaseră decât rotocoale de aburi. Dacă te-ai plictisit poţi să pleci! Nu e minic interesant, vorbesc banalităţi, ce-ai fi crezut că-şi spun ?
Cel care înşiruise o parte dintre germenii vechi ai unei noi răscoale, nu uitase că celălalt îi spusese cu nonşalanţă că e prea târziu. Îl făcuse curios, aşa că deschise robinetul îngheţat al ciorovăielii :

- Ai spus că e târziu ?
- Nu numai că e târziu,
- Dar, ce mai e?
- Ăstuia nu-i place să vâneze.
- Şi dacă i-ar plăcea?
- Ar merge la o vânătoare de fazani!
- Unde ?
- La Ghimpaţi.
- Păi să-l cheme Vănătorii, cei de la Asociaţie.
- E prea târziu...
- Niciodată nu-i prea târziu.
- ca să se întâmple ...
- Trebuie să se întâmple!
- cum s-a întâmplat în ziua de douzeci şi cinci!
- De Crăciun?
- Trebuia să i se organizeze...
- Ce?
- o partidă de vântoare de fazani în ziua de zece.
- Păcat, celelate pricini erau coapte bine...
- De ce vânătoare în data de zece şi nu în douăzeci şi unu?
- Ca să aibă timp să mănânce din savuroasa carne de vânat.

Cei doi, ca două jucării teleghidate cu bateriile descărcate, au amuţit şi multă vreme nu au mai scos nici rotocoale de aburi… Ba, nu, iată că din nări le ies aburi ca fumul ce scapă printre cărămizile rare ale hogeagului. Sunt şanse să-şi revină!
Păcat! E târziu. S-a făcut seară. Ziua se scurtează ca pânza de proastă calitate după fiecare spălare. Parcul, muzeu în aer liber, este înghiţit de întuneric, dar nu deodată, ci mai domol, cum şarpele Boa încolăceşte un bou şi apoi îl înghite. Două umbre, se ridică de pe bancă, una o ia în dreapta cealată în stânga, ca doi vechi cavaleri ce se înfruntă în duel. Dar nu se mai opresc să se întoarcă şi să-şi trimită reciproc câte un glonţ, ci dispar înghiţiţi de întuneric ca şi alea cu pomii de pe margini.


13 dec. 2010

Un purceluş revoltat


De ce te uiţi cu reproş la mine? - mie aşa îmi pare privirea ta. Îmi spui să-mi văd de lungul nasului? Pardon!, lungul râtului. poate, respectă-mi obârşia! Nu-ţi cer prea mult.
Îţi mai citesc din privirea mirată, că locul meu n-ar trebui să fie în sacul cu jucării, ci în coteţ. Mai întâi, aş vrea să te corectezi! Ce vrei să insinuezi? Bine că vrei să mă trimiţi la coteţ dar nu vezi, şi nici nu te întrebi de ce am urechile lungi. Ai zice repede, gândindu-te la criză, că de foame mi s-au lungit. Nu! aşa m-a născut mama, sau purceaua cum ar fi pe înţelesul tău, deşi ţie ţi-ar plăcea mai mult scroafă. O-i fi eu mic dar am auzit de discriminare. Nu sunt venit cu pluta! Hai! că mă abaţi şi uit ce vreau să-ţi spun. Poate că în timpul cât mă purta în burtă i s-o fi lungit ei urechile - nu de foame, of! numai la mâncare te gândeşti -, de zvonurile care zilnic o asaltau: ba că i se reduce tainul, ba că n-o să mai fie mălai, ba că o să i se reducă porţia zilnică de gulii, ba că o să-i taie una, ba că o să-i taie din alta. Şi asta când i se întâmplă? - în vară, când nici nu-i era gândul la Ignat. Ce mai! a stat în stres tot timpul cât m-a purtat în burta ei! - nu ştiu ce înseamnă stres, dar fiindcă l-am auzit de la mama mea, îl folosesc şi eu. Mai spunea că a fost mai stresată decât a fost înainte de Ignat. A trecut de Ignat, fiind purcea, bine scroafă dacă aşa îţi place. Ştii cum se spune, nu ai scroafă nu ai purcei, nu ai purcei nu ai ce tăia de Ignat. Hai să trecem peste asta, nu-mi face plăcere să mă gândesc ce mă va paşte şi pe mine când voi fi de cel puţin o sută de kile. Ce îmi mai spunea mama? că pe timpul sarcinii i se reproşa că este asistată social, că tot neamul ei este un neam de asistaţi, că aşteată să-i fie zilnic troaca plină, fără a şti că bate vâtul prin hambar. - Chiar că a înebunit lupul, omul e chior, ce râtul meu, ce mă … pe mine grija hambarului, că e plin, că e gol! Uite că m-am enervat, eu purceluş cu pielea fină, de catifea! O-i fie eu din neamul râtoşilor, dar până să am şoricul gros mai va! Hai!, zău aşa! să nu ne abatem de la subiect. De ce m-am urcat eu pe săculeţul cu jucării? Am şi uitat ce voiam să-ţi spun! Da! … Eram printre multe alte jucării, pe raftul de la magazinul ăla mare cu de toate: de-alea, de-alea şi de-alea, ştii tu mai bine! – Uite, că sunteţi mai mulţi care vă uitaţi la mine! -Măi! voi de vă ziceţi oameni, nu vă mai plângeţi că e sărăcie, văd că daţi iama prin magazine, ieţiţi pe uşă cu cărucioarele pline! Hai că nu vreau să vă stric plăcerea de-a cumpăra orice, parcă i-aţi face în ciudă crizei. Altceva voiam să vă spun. Eu fiind purceluş de pluş, jucăria copiilor, m-am gândit ca răsplată să militez pentru drepturile lor. Nu te aşteptai ca tocmai eu! - Mă oameni mari - nu voi care vă uitaţi la mine, ăia de-au ajuns sus -, aţi uitat că aţi fost şi voi cândva copii? De ce îi stresaţi? - văd că folosesc des cuvântul ăsta, fără să ştiu ce înseamnă. Nici în burta mamei nu-i lăsaţi să trăiască cât şi cum trebuie? Vreţi să iese cu urechile lungi ca ale mele? Ce şoricu’ meu, chiar nu mai aveţi măsură? Am zis că nu-mi mai ies din fire, din firea mea, aia de râtos. Până mă calmez, le mai zic una: -De ce vă jucaţi de-a vacanţa copiilor? Uite vacanţa, nu e vacanţa! O dată le-aţi scurtat-o, apoi vă râzgândiţi - vreţi să fie mai mare vacanţa de iarnă decât cea de vară, cum n-a fost niciodată! Bine că voi, aleşii, cei de nu vă stăpâniţi, v-aţi dat vacanţe cum nu meritaţi, o lună iarna şi două vara. Hai, că încep să gândesc ca voi, şi nu asta mi-am dorit când m-am trezit în lumea copiilor. Văd că nu vă sunt pe plac, încerc să intru în sac, poate aşa trec şi eu de Ignat. (Sic!)

7 dec. 2010

O scurtă poveste de iarnă

Ea obişnuia să doarmă pe hol, într-o cutie de carton, taman sub ceasul imperial cu pendula lungă.  Ea avea un somn sinusoidal cu o perioada dictată de ţipătul bitonal al cucului ce se  ivea în fereastra căsuţei aflată  deasupra pendulei. La punctul de elongaţie maximă,  Cu-cu! Cu-cu!, ca două  bile de biliard, ce se rostogoleau aiurea  prin cap lovindu-se de mantinelă, o trezeau  instantaneu. Ea se ridica speriată, îşi arcuia spinarea după o curbă de gradul doi, apoi, pe măsură ce se întindea atingând cu vărful limbii ghearele ieşite din perniţe, cu spinarea desena o parabolă convexă, iar cu burta atingea aştenutul moale de pe fundul cutiei. Când afuristul de cuc îşi termina libretul bitonal, ea cădea lată, inertă, ca o cârpă, în aşternut, adunând căldura care prea repede se risipea. O prindea somnul, taman la punctul nodal de elongaţie zero al sinusoidei. Pe când elongaţia somnului creştea din nou,  ea  se adâncea în visul cel mai profund şi dulce... Taman atunci când  el venea  spre ea - se visa  pe coama acoperişului-,  sinusoida somnului atingea elongaţia maximă şi ceasul - Trăzni-l-ar!-  Cu-cu! Cu-cu! … Ea, buimacă, începea  să se arcuiască ca o curbă de gradul şase ...


CELLA - Dar noi ne iubim
Vania- Aventura

6 dec. 2010

O VIATA DE OM

Pe lîngă Biblioteca Academiei ce puţin lucru era pentru mine însăşi săraca mea casă, unde cărasem mormanul de cărţi găsite cu atîta stăruinţă pe cheiurile Parisului şi care au stat, ani de zile, pe simplele rafturi albe, abia geluite, a unei căsuţe din strada care se zicea a Sculpturii, pentru că se rătăcise acolo, aruncat într-o curte, un "om de piatră", o mitologică statuie. Gospodărie de student neaclimatizat cu o altă viaţă, în şirul de trei odăi, un antreu şi o bucătărie pe care le închiria cizmarul de lux Daniel din fundul curţii, care găzduia în alt şirag de cămăruţe pe simpaticul, vioiul doctor Grozovici, luat pe urmă, ca medic comunal, de o epidemie. Cîteva mobile culese la întîmplare completau cuprinsul acestui simplu adăpost al profesorului plătit cu trei sute de lei pe lună, - reduşi la jumătate pentru luna întîi conform cu nu ştiu ce deşteaptă regulă bugetară. Din cînd în cînd se adăugea binefacerea unui bacalaureat care m-a făcut să cunosc interesantele şcoli particulare, în care se mai prindea, măcar pentru fete, şi ceva educaţie, de la cele cîteva eleve ale şcolii Bolintineanu, lîngă şosea, la marele pension Pompilian al d-nei Zosima, la chiliile maicelor catolice, de unde veneau, cu crucea la gît, fete mari, aşa de speriate în numele Mîntuitorului şi al Maicii Domnului. M-am convins încă de atunci ce zădarnică e această cercetare de cîteva minute a unor delicate suflete de copii tulburaţi, şi de aceea nu m-am înscris între călăii iluziilor lor de diplomă. Am continuat apoi mulţi ani cu preşedenţia mea de comisie, care m-a făcut să cunosc pe atîţia profesori secundari, şi de multe feluri, care o dată dezlipiţi de pe catedra cazărmii lor, erau oameni de înţeles, glumeţi şi cu haz, de n-ai fi crezut ce teribil exerciţiu fac zilnic cu nenorociţii pui ai oamenilor.
Am cunoscut şi plaga stăruinţelor acasă, deşi n-a venit nime, ca, pe neaşteptate, la Bogdan, obişnuit a se face foarte comod în zilele călduroase de vară, mama enervată a unei candidate ca să-i explice de ce fiice ei iubită trebuie să aibă o notă mai mare. Dar am avut în faţa mea pe un părinte care, tot vorbindu-mi, începea să se joace cu portofelul plin de bumaşte, m-am învîrtit cu scaunul în jurul mesei, urmărit de o fostă colegă ieşeană care, avînd un nepot la bacalaureat, se deda la aceeaşi mişcare. Şi chiar, după un dulap care abia mă acoperea, am stat ascuns cîteva minute, ca să nu dau ochii cu Odobescu venit la mine cu picioarele lui grele de bolnav ca să-mi impuie trecerea unei rude de o absolută nutilitate. Cutare ofiţer superior, pe urmă mi-a lămurit de ce trebuie să-i trec fiii, deveniţi prea mari faţă de vîrsta tînără a unei a doua neveste, şi de un comisar de poliţie mi-i recomanda sărind pe birou şi aşezîndu-se pe el ca pe un scaun, cum făcea probabil cînd examina pe arestaţii de la secţie. Toţi mă uitau de a doua zi după căpătarea unui "şase" afară de înaltul fucţionar, de o rară creştere, care, mult mai bătîn decît mine, şi-a scos ani de zile, jenat, pălăria înaintea mea fiindcă examinasem deosebit, mai tîrziu, pe fiul său care fusese bolnav de scarlatină.
Alte venituri nu erau decît mi se pare, ceva de la Vatra sau de la Adevărul literar, unde am continuat, scurt timp, articolele de literatură din Timpul.
Şi totuşi din acest aşa de puţin desfăceam ceea ce era de nevoie pentru a mă întoarce, urmărind răscolirea materialului privitor la istoria românilor, în acele depozite din Apus, unde ştiam că se mai ascund încă atîtea comori nedescoperite. Cum se isprăveau examenele de bacalaureat, excursia ştiinţifică pornea din nou, cu aşa de puţine mijloace încît nu îndrăzneam să mă apropii de oteluri, căutînd cu ochii înştiinţările de camere mobilate care îmi păreau mai ieftine. Mă întorceam numai în ultimlile zile calde înaintea căderii iernii, şi noua recoltă de documente se adăugea la cele vechi, despre a căror publicare mai departe voi vorbi pe urmă.
Să încerc să reconstitui desfăşurarea acestor campanii de cercetări pe ţeri, dacă nu pe ani, oprindu-mă la începutul unui nou veac, care a însemant pentru mine şi fericita statornicire a veţii mele casnice, ceea ce a dat alt spor însăşi muncii căreia mă închinasem cu totul, deschizîndu-mi-se şi perspective noi în domeniul literaturii, de care, neînţeles şi degustat, mă depărtasem, şi în acela, pe care atîta timp îl despreţuisem profund, cu desăvîrşire, al politicii.

Nu întîmplător am ales procedeul, întîmplător doar fragmentul exact cât două pagini dintr-o carte mare, ca număr de pagini-765!, O VIATA DE OM, autobiografia istoricului, literatului, omului politic Nicolae Iorga, pentru a calcula mai repede şi mai exact numărul de cuvinte-283432, numărul de caracte -1390252. Am mai observat că cele două pagini au numărul de cuvinte sensibil egal cu numărul de pagini al cărţii. Sunt multe de spus!


Mîine, joi 09.12.2010, la Casa Titulescu , Şos. Kiseleff nr. 47, Bucureşti,prof. Univ. Dr. Valeriu Râpeanu va susţine comunicarea Spirit universal şi durată românească – Moştenirea geniului
Sursa: Adrian Nastase

1 dec. 2010

E ziua ţării mele

O spun cu mândrie: -Astăzi, Întîi Decembrie, este ziua României, este ziua tuturor românilor! Mă gândesc ce altceva aş putea să scriu, în aşa fel să nu repet ceea ce se ştie: Întâi Decembrie ne aminteşte de miracolul înfătuit de românii  din toate provinciile veniţi la Alba Iulia, pe Câmpia Libertăţii, pentru a susţine Unirea Transilvaniei cu România, aşa cum în acelaşi an, la Chişinău şi Cernăuţi, se votase unirea Basarabiei şi  Bucovinei cu România...
În această zi se poartă, la rever, tricolorul.  La întruniri oficiale se intonează imnul ,, Deşteaptă-te române".
Astăzi suntem patrioţi! Dar de ce numai astăzi? Ce înseamnă să fii patriot? Îmi pun mie întrebarea! Pentru a încerca un răspuns, am imaginat un scenariu: sunt departe de ţară, undeva unde nu s-a auzit niciodată de România; ce aş putea să le spun pentru a mă crede că undeva pe acest pământ  există o ţară numită România?
Le-aş cere trei creioane colorate: roşu, galben şi albastru (pentru a nu avea nicio surpriză, va trebui să le port cu mine)! Le-aş desena, pe un carton or pe un perete, conturul ţării mele şi un brâu tricolor să o înconjoare.  N-aş ezita să-nconjur, cu acelaşi brâu tricolor, şi Chişinăul şi Cernăuţiul, deşi le va fi greu să-nţeleagă de ce aşa. Le voi citi  poezii  de Mihai Eminescu, poveşti şi povestiri scrise de Ion Creangă , şi nu numai (lista este lungă), şi  dacă ei nu vor înţelege semnificaţia cuvintelor, poate  vor simţi muzica lor. Apoi aş încerca   să desenez Luceafărul...
Or mai bine le-aş cânta ceva ( în acest scenariu admit că am acest talent)! Ce să le cânt? " Deşteaptă-te române"! Or mai bine o Doină! 
La proba aceasta m-ar putea ajuta Grigore Leşe, dar pentru asta ar trebui să am la mine un cd, sau dvd. 
Astăzi l-am văzut şi auzit pe Grigore Leşe la o televizune, spunând că Doina   este inclusă în patrimoniul UNESCO.
Scenariul poate continua, el n-ar trebui să aibă sfârşit...

LA MULŢI ANI ROMÂNI!
LA MULŢI ANI ROMÂNIA!

29 nov. 2010

Când a fost, când va veni

Când a fost Primăvară mi-am dorit să nu mai vină Vara, să rămână veşnic tânără ca un copil… Când a fost Primăvară? Primăvara era o inocentă, în fond, dar, o uitasem deîndată ce m-am înfruptat dintr-o cireaşă coaptă, cireaşa fusese numai a mea, nu mai mâncase nimenea, înainte, din ea. O dădusem uitării când am dat de gustul dulce-acrişor al căpşunei cu aromă de fragă sălbatică. Uitasem de ele când o piersică pufoasă îmi umpluse gura de zeamă gustoasă, parfumată. Şi aşa din una în alta, mă luasem cu Vara, scăldându-mă în valuri spumoase, bronzându-mă pe nisipuri mişcătoare, unduitoare, fierbinţi. Când a fost Vară? asta a fost întrebarea ce mi-am pus-o când Toamna îmi trimitea mesajele ei scrise pe frunze galben-ruginii, cum că ea va sosi. Nu ştia când, dar îmi cerea să o aştept ca pe o doamnă, la scara vagonului, pe un un peron într-o gară. Să o aştept musai cu o trăsură trasă de cai năzdrăvani. Eu să stau pe capră, cu hăţurile-n mâini, iar ea în cuşetă pe blănuri de urs. Mă împăcasem cu gândul că tot sunt bun la ceva! Avea încredere deplină în mine, că sunt cumpătat, că sunt echilibrat, că nu o să dau cu trăsura-n şanţ, în gard, că o s-o port pe drumuri numai de mine ştiute. Să se ştie că eu cu doamna Toamnă am colindat pe dealurile cu strugurii viilor, prin livezile cu merele mărului, cu perele părului, cu gutuile gutuiului. Am colindat până când Toamna şi-a pierdut îndestularea, aureola … Toamna ajunsese ca un nud de De Goya! Dar vai, mai rău, n-aveai ce să vezi! Mi-a plăcut de ea, că nu avea nimic de ascuns, îşi păstrase demnitatea neştirbită, în fond putea să poarte perucă, să nu i se vadă ramurile chele. Dar a făcut-o? Ea îşi stia viitorul. Că va veni Iarna să o îmbrace în blănuri de vulpe polară sau de urşi polari, ce-i va veni mai repede la mână. Da de ce Iarna n-ar fi o Toamnă în travesti? Toamna o fi având acelaşi sex ca Iarna? Nu! Iarna e ca Moşul. Moşul e rece, e ursuz, dar îi şi place să se prostească, să dea în mintea copiilor. Şi copiii cât îl mai aşteaptă pe Moşul Iarnă! El bea un vin bun, roşu puterea-ursului, mănâncă cârnaţi, tobă, caltaboşi, şuncă şi costiţe afumate, iar când nu mai poate mănâncă varză murată. Moşul se întreţine bine, nu bea dimineaţa apă înainte de a bea pălinca. Îi este teamă să nu-i vină leşinul, să nu mai fie bun de nimic când va veni la el Primăvara. Până atunci el îţi ţine de urât cântând Dorului.

Inimă de dor nu ştii, inimă fir-ai să fii, dorul meu de mult plecat, inima mi te-a uitat ...
Inima de dor tu ştii, dorul meu va reveni, gandul meu la dor gândeşte, inima din nou iubeşte.


22 nov. 2010

Minunea de la Căciuleşti

După ce îl auzi că-i zice să ia loc, Mitu Ion apucă scaunul, cu o singură mână, şi-l târî atât cât să-i permită să se aşeze pe el fără a atinge cu pieptul marginea mesei, chiar avu grijă să lase un spaţiu de două laturi de palmă. Mai fusese în camera asta şi reţinuse că e bine, e chiar sănătos, nu numai politicos, să stai la o depărtare convenabilă faţă de organul legii.

- Dă-te mai aproape, ia hârtia, ia pixul şi scrie tot ce ştii! Se răsti tovarăşul Burloi Vicu. Organul puterii locale avea pe umăr trese de plutonier-major, adică două table şi jumătate.

Mitu Ion nu tresări, întinse braţul drept, singurul braţ ce-l avea, trase hârtia la marginea mesei, apucă pixul, şi înainte de a-l pune pe hârtie, întrebă cu glas domol:

- Domn plutonier …

- Tovarăşe! domnii sunt la puşcărie.

- Tovarăşu plutonier …

- Major!

- … ce să mai scriu faţă de ce am spus în declaraţia de ieri?

- Nu există declaraţia de ieri. Să uiţi asta! Să scrii aşa cum ai văzut că a dispărut cetăţeanul Davideanu Mihai. Tu ai dat zvonul în sat. Scrie fără să împrovizezi, fără închipuiri. Nu am nevoie de literatură. Îmi trebuie fapte înşiruite ca rufele pe sârmă. Şi nu uita să-mi scrii tot ce ţi-a vorbit Davideanu până să dispară!

Mitu Ion, afişă o faţă de om nedumerit, cu sprîncenele ridicate şi gura întredeschisă, apoi coborî la locul lor- sprâncenele-, aplecă fruntea, închise strâns gura, luă pixul, se aplecă peste hârtie şi începu să scrie. Purta pixul de la o margine la cealată a hîrtii cu o dexteritate ca de intelectual. Nu ai fi crezut că acel om era văcarul satului Căciuleşti.

Cei tineri nu, dar cei mai bătrâni din sat mai ştiu că Mitu şi Davideanu au făcut războiul împreună, în prima parte a lui, spre Est, împotriva armatei ROŞII, adică a ruşilor. Mitu avea grad de sergent când i-a fost retezată mâna din umăr de schijele unei bombe. S-a întors de pe front fără o mână şi cu grad de sublocotenet. Nu a mai continuat războiul. Davideanu Mihai a început războiul cu grad de căpitan şi l-a terminat cu grad de general de brigadă. A luptat şi spre Vest, pacea găsindu-l în munţii Tatra. A venit în ţară, unde a mai comandat brigăda de vânători de munte încă doi ani, după care o dată cu desfiinţarea ei, a fost trecut în rezervă. S-a bucurat de pensia de general doar puţină vreme, noua putere, obedientă ruşilor, l-a aruncat în închisoare, şi i-au luat proprietăţile nefunciare : medalia Crucea de Fier şi gradul de General. După ispăşirea pedepsei s-a întors în satul natal. Era ştiut doar ca un fost puşcăriaş. Cine avea curajul să spună că Davideanu a luptat împotriva ruşilor? În schimb, el s-a purtat tot timpul cu demnitate, fără să se plângă de nedreptăţile ce i se făcuse. La anii bătrâneţii doar pe Mitu Ion îl mai avea din generaţia lui. Când se întâlneau, mai des pe imaşul satului, discutau ca doi foşti camarazi, de la egal la egal, şi nu de la căpitan la sergent. Ca dovadă a respectului reciproc ce şi-l purtau, Davideanu nu dădea vaca lui în cârdul de vaci păzit de Mitu. Dacă pentru Mitu nu era o dezonoare să fie văcarul satului, de ce ar fi pentru el? , doar pentru că a fost cândva general?

Şeful de post, Burloi Vicu, numai cu grad de plutonier-major (nu făcuse războiul, pe vremea aceea era prea mic), trebuia să-l urmărească pe cetăţeanul Davideanu Mihai, şi să raporteze la organul superior, raional, ori de câte ori acesta uneltea împotriva tânărului stat socialist. Când văcarul Mitu Ion veni cu vestea că Davideanu Mihai dispăruse, Şeful de post se bucură că veni vremea să afle ce discutau pe izlaz, ce puneau la cale, cei doi veterani de război, veterani fără portofoliu. Din prima declaraţie dată de Mitu Ion, şeful de post, Burloi Vicu, nu înţelese mai nimic. El nu citea uşor o foaie tipărită, darămite o foaie scrisă de mână. Mai uşor i-a fost să o rupă şi să-l cheme să scrie alta. De data asta, din timp în timp, îl va întrerupe pe Mitu Ion, şi-i va cere să-i citească. Astfel pas cu pas îl va ghida spre scopul final, acela că Mitu Ion se face vinovat de dispariţia cetăţeanului Davideanu Mihai. Punct!

- Dă-mi hîrtia să văd ce-ai scris! ... Citeş-te, să văd şi eu dacă îţi cunoşti scrisul!

Mitu Ion îşi aplecă ochii mai aproape de hârtie, şi citi:

„Domnu general Davideanu Mihai era un om integru, avea o ţinută demnă. Ca în fiecare zi, şi în ziua fatală, el mergea cu vaca spre izlaz, el mai întâi şi apoi vaca, în urma lor mergeau vacile mele. Aşa că nu am purtat nicio discuţie, şi nici nu s-a întâmplat ceva deosebit până să ajungem pe păşune.”

- Cum să meargă el înaintea vacii? Putea să meargă el mai repede decât vaca? Şi-apoi din câte mai ştiu eu, vaca se mână de la spate. Vaca nu e ca oaia. Ce dracu? Nu mai ştim de obiceiuri? Plutonier-major Burloi se burzului făcând ochii mari ca de broscoi.

- Citeşte mai departe! - Miliţianul era nervos. Cred că îi plăcea să fie nervos.

Mitu Ion nu arăta că ar fi deranjat de vorbele spuse de Burloi Vicu. Continuă să-i citească:

„Când am ajuns cu vacile pe imaş, acestea se desfăşurară în formaţie triunghi cu vârful înainte, amintindu-mi de atacul asupra inamicului pe câmpia din apropierea Odesei, iar soarele ne trimitea prin mii de raze sărutul cald al dimineţii” …

- De ce mă îmbolnăveşti tu pe mine, măi Mitule? De ce vrei tu să mai vii încă o dată la sediul miliţiei? Îţi place să te chinui? De ce te crezi tu mare scriitor? Ce-aţi discutat înaite de a dispărea cetăţeanul? … Şi cum a dispărut? Asta scrie-mi, Mi-tu-le! Ai grijă că te faci vinovat! – se răsti Burloi la Mitu, la bătrânelul spăşit de dincolo de masă.

- Cum să vă zic, domn plutonier ...

- Tovarăşe!

- Tovarăşu plutonier!, Davideanu, fostul meu comandant, adică domnu general şi-a luat vaca din cârdul păzi de mine, şi s-a dus cu ea la păscut spre marginea izlazului dinspre pădure. Apoi, eu şi uitasem de el, aveam grija vacilor mele, deodată aud un zgomot mare, ca bâzâitul unui roi mare de albine. Am încercat să fug, dar m-am oprit. O lumină mai puternică decât soarele, a umplut toată pajiştea. Eu, ştiţi, am făcut războiul, şi mai am coşmaruri, visez cum cad bombe peste mine, mă vizez în mijlocul exploziilor. Aşa că de îndată m-am trântit pe burtă. Ca să fiu corect, să nu spun minciuni, nu m-am trântit, că nu mai sunt tânăr, m-am aplecat, m-am sprijinit pe o palmă, şi când să ma aşez, chiar vroiam să o fac, eram şi obosit, nu am mai auzit nici un bâzâit, aşa că m-am ridicat în picioare. Când colo ce să vezi! La marginea pădurii într-un con de lumină era Davideanu Mihai cu joiana lui, adică vaca. Am alergat, aşa cum pot să alerg la vârsta mea, spre acel loc. Nu aveam nici o teamă. Chiar mă atrăgea acea lumină. Era o lumină mai luminoasă decât lumina soarelui la amiază. Am ajuns la marginea ei, şi nu am putut să mai fac nici un pas. Nu că eram obosit. Dar ceva sau cineva mă ţinea pe loc.

Burloi Vicu amuţise. Nu mai avea intenţia să mai deschidă gură, cu atât mai mult să şi ţipe. Îşi sprijinea fălcile în podul palmei şi-l privea, ca hipnotizat, pe Mitu Ion.

- L-am strigat pe Davideanu: - Domnu general!, Mihai! ai păţi ceva? El nici nu şi-a întors faţa către mine. Atunci am văzut că deasupra noastră era ceva ce nu mai văzusem. Nu semăna nici a avion, nici a elicopter, era, cum să zic, ca un capac de oală, ba nu, mai degrabă ca o jumătate de cupolă înecată în lumină. De acolo, de sus, coborî, fără scară, cineva care semăna a om, că doar l-am văzut cu ochii mei, avea cap, mâini, avea şi picioare. Era cu faţă de om, mai avea şi mustaţă mică sub nas. Dar ce m-a uimit, poate de asta n-am şi uitat, era îmbrăcat în uniformă, avea epoleţi pe umeri, pe cap caschetă, avea cizme în picioare, sau poate aşa mi s-a părut mie acea fiinţă cu înfăţişare de om scăldată de lumină. S-a oprit lângă camaradul meu. Vaca păştea nestingherită, în apropiere. Nu am înţeles pe ce limbă i-a vorbit cel căzut din cer, dar am auzit bine ce i-a răspuns domnu general.

- Da, aşa e cum spui! De unde ştii că am spart încercuirea de la Stalingrad din iarna lui 1942-1943? … Da, am primit şi medalia Crucea de Fier… Nuuu! Nu o mai am, mi-au luat-o,… alţii mi-au luat-o, nu cei care mi-au dat-o… Zici că Armata îţi este încercuită? ... Unde? ... Nu aici pe Pământ? … Nuuu! Nu pot să vin. Nu mă vezi că sunt bătrân. Eu nu am zburat nici cu avionul, dar să merg cu arătarea asta, să zbor cu un capac de oală. Lasă-mă aici, în sărăcia mea, cu vaca mea … Îmi luaţi şi vaca?

Atunci am văzut, ce nici în închipuire nu văzusem. O pânză verzuie căzu din cupola aceea de lumină, se ondulă prin aer, ajunse lângă vacă, se aşeză sub copitele ei, apoi un snop de lumină orbitoare lovi animalul, vaca explodă într-un nor de praf, praful a căzut pe acea pânză, şi s- făcut muşuroi. Pânza singură s- adunat, adică a strâns în ea, vaca făcută praf, şi a luat forma unei mingi albe, care repede s-a ridicat şi a intrat în cupolă.

Camaradul meu s-a comportat cu demnitate şi onoare. Nu s- a plâns acelui om, căzut de sus, că i-a făcut vaca muşuroi, i-a făcut-o praf. L-am auzit, cum vă aud pe dumneavoastră, tovarăşe plutonier!...

- Să trăţi tovarăşe maior! Spuse sărind în sus de pe scaun plutonier-major Burloi Vicu, trezit din aţipeala ce-l prinse povestea spusă de Mitu Ion. Duse mâna la caschetă, crezând că a intrat şeful de la raion, în încăpere. Pe la jumătatea drumului mâinii spre tâmpla dreapta, opri mişcarea ei, o coborî încet, ca şi cum s-ar fi ruşinat de prezenţa lui Mitu Ion. Se desmetici de-ndată, îşi aranjă ţinuta, încruntându-se la cel care stătea spăşit pe scaun:

- Te-am avertizat să nu-mi scrii poveşti de adormit copiii, să nu-mi scrii romane, să nu-mi spui prostii. O să te chem aici, la post, până te-o lua dracu. Spune-mi cum a dispărut cetăţeanul Davideanu!

- Camaradul meu s- a comportat cu demnitate şi onoare. I-a spus omului cu cizme şi caschetă: - Dacă mi-aţi luat vaca, acum puteţi să mă luaţi şi pe mine!

- Cine să-l ia, băi Mitule?

- Acel om căzut din cer

- Care cer, tovarăşe Mitu ? Îţi baţi joc de mine?

- Nuuu, nu a căzut din cer, ... aaaa a apărut aşa pe nepusă masă, a ieşit din pădurea de la marginea pajiştei ...

- Şi cum a dispărut Davideanu, Mi-tu-lee?

- Aşa simplu ca bună ziua, un militar l-a luat prieteneşte de braţ, a intrat cu el în pădu ... în cupola de deasupra pădurii. Am mai auzit doar câteva vorbe: - Numai tu vei putea să ne scoţi din încercuire! Vei primi medalia Crucea de Fier!

- Care cupolă? Care încercuire? Care medalie? Ai lua-o razna cu mintea, Mitule! Chem salvarea să te ducă la Socola!

Tovarăşul plutonier-major Burloi, cu ochii ca de broscoi, înşfăcă hârtia pe care Mitu Ion scrisese o parte din întâmplare, o rupse bucăţele, o aruncăîn coş. Luă o nouă coală de hârtie, hârtia tremura, şi o puse în faţa lui Mitu Ion, vorbindu-i printre dinţii stricaţi, rânjându-i:

- Pune mîna şi scrie declaraţia! Dar scrie în aşa fel să pricep şi eu cum de-a dispărut generalul, adică tovarăşul, adică cetăţeanul Davideanu Mihai. Altfel, nu te mai întorci niciodată la tine acasă!
...




Medalia de onoare

17 nov. 2010

În POST, fără ŞORIC şi TOBĂ

Duminică a fost şi zi de Lăsatul secului. O zi liberă de restricţii culinare, cu sens înţeles de acei dintre  creştinii ortodocşi  care urmau să treacă de a doua zi la regim fără de niciunele de-ale porcului, dar nu numai.   Se  ştie că nu trebuie să te mândreşti că ţii post, iar dacă nu ţii post, iarăşi nu trebuie să te făleşti. Luni, în prima zi de post,  un necredincios regimului, un fătălău,  s-a fălit în gura mare, s-a văzut şi pe sticlă, că el   mănâncă şoric şi tobă! Aşa se începe postul? Nu se poate, asta e defăimare soră bună cu  blasfemia. Omul poate să poftească la ŞORIC şi TOBĂ, înţeleg, dar trebuia să o fi făcut  înainte de a intra în post, dar se vede treaba că nu-i merge bila! Nu i-a căzut bine, ceea ce a mâncat.  I-a venit greaţă, adică nu a putut să digere şoric şi tobă. Nu i-a mers, cum ar fi trebuit,  bila. Sigur are o pietricică la bilă! Nu-i de glumă, doctorul de bilă, i-o va scoate  cu tot cu bilă, şi nu v-a mai putea să mânăce nici un neam de şoric şi nici un fel de tobă. Omul, fătulos, e ca şi intrat în post.  Şi totul s-a întâmplat pe fondul unei alte  blasfemii,  un necredincios, un păgân  a scos securea războiului în ziua de Lăsatul secului. Se petrecuse în urbea de sub PIETRICICA, unde ŞORIC-ul face legea, se dă mai mare decât este, chiar şi decât e TOBĂ. De ce s-a ajuns aici? Nu se ştie  că ŞORIC şi TOBĂ nici nu trebuie pomeniţi în POST? Până de ignat,  IGAŞ le va fi naşul! 

10 nov. 2010

Flămând şi exaltat

Lui Grigore Flămându îi trecuse şi timpul în care a beneficiat de mila STAT-ului. După ajutor de şomaj ce ajutor să mai vină? Au venit cei de la GAZ şi i-au înfundat ţeava. Nu l-a afectat tare, se poate trăi şi fără gaz. Venise vremea să doarmă într-o atmosferă curată, fără resturi de gaze arse. 

La două zile, depărtare dintre mese, îşi frigea oul în tigaia de pe reşoul electric. Între cele două rare mese îşi omora timpul, stând în faţa televizorului. Nu urmărea nimic altceva decât emisiuni sportive, adică fotbal. Multe dintre meciuri le vedea de câteva ori, în reluare, fiindcă avea pe cablu multe canale sportive. Adormea cu Steaua şi se trezea cu Gaz Metan ... Ce-i mai înjura pe ăştia de la GAZ! 

Nu a durat mult acest nou mod de viaţă. Au venit cei de la LUMINĂ şi l-au scurtcircuitat, mai degrabă l-au lăsat în gol. Fără curent la priză eşti ca peştele pe uscat. Îţi numeri zilele... S-a dus să le spună celor de la CABLU să vină să-i taie legătura. Ăia chiar nu aveau de unde să ştie că lui Grigore Flămându îi bătea vântul prin prize... Mânca mâncarea rar şi rece, se culca în patul rece, se scula rece, ecranul era  negru ... 

Se apropia meciul Stelei cu olandezii de la Utrecht, se juca în Ghencea. Grigore  Flămându îşi frământă mintea, să găsească o cale de a vedea meciul ... Când ai mai tot timpul stomacul gol, mintea e tot timpul trează, merge brici. Grigore Flămându se sculă de dimineaţă, nu trebuia să se mai îmbrace, luă doar un rucsac în spate, aşa pentru a avea aliură de drumeag, ieşi din casa rece, părăsi oraşul-închisoare, întră în pădurea mărginaşă, ţinu poteca cu triunghi roşu, apoi cu pătrat galben, şi după vreo juma de zi de mers, pe cărare cu cerc portocaliu, ajunse sus, sus de tot pe vârful Postăvarul. Era o zi minunată de toamnă. Cerul te acoperea cu o pânză de un albastru... infinit, de se vedea departe dincolo de orizont ... Nu se înserase, aşa că oricât se chinui Grigore Flămându, nu putea să vadă ...stadionul din Ghencea. Aşteptă să vină noaptea ...să se aprindă nocturna. 

Nu se plictisea, aştepta călare pe o stâncă deasupra prăpastiei. Un urs flămând se apropie cu gândul de a se ospăta. Nici nu a schiţat un gest de căţărare, a mirosit că Grigoe Flămându are stomacul gol. A mai stat un timp să-şi ţină de urât, apoi cănd luceafărul apăru deasupra orizontului, ursul se depărta agale, mârâind în blana cafenie ...

De foame, sau de spaima ce i-o trase ursul, Grigore Flămându aţipi ... Era flămând după fotbal. Visă că e în faţa televizorului, şi căuta din telecomandă canalul pe care se transmitea meciul. De ciudă că nu-l găsise se trezi. 

Nu simţi frigul, era obişnit cu aerul rece de acasă. Se frecă la ochi ... se minună, săracul! 
În faţă avea un ecran mare plin cu stele ... la marginea de jos, un dreptunghi luminos, ca un teren de fotbal ... Da!, Griogore Flămându vedea stadionul din Ghencea! Nu desluşea numerele jucătorilor, dar îi ştia după cum aleargă... Nu vedea mingea , dar când stadionul a luat foc, de la petarde, a simţit bucuria imensă a golului mult aşteptat. 
Exaltat, Griogore Flămându a sărit în sus, ţopăind de bucurie, de pe vîrf de stâncă ... GOOOL! ...

7 nov. 2010

Cine pe cine, cine cu cine

E de tot plânsul  ce s-a întâmplat astăzi, duminică 7 noiembrie, la amiază! Când trupul neînsufleţit al poetului Adrian Păunescu se afla în biserica Boteanu, venise acolo de la Ateneu, unde poposise de cu seară, la  televiziunea publică, care nu transmitea acest eveniment în direct,  se derula Ultima ediţie ( !?)  cu un moderator  de la ştirile de pe  programul doi,  şi cu esistul Andrei Cornea   invitat de onoare şi nu chiar din întâmplare ...
 Acesta  se arătă  revoltat, indignat  că s-a permis depunerea sicriului  la Ateneu., că Ateneul este instituţie  a statului  şi  nu este privată... Cum de s-a permis aşa ceva? se întreba pe sine eseistul de la Dielema Veche.  Ştiam că filozofii sunt mai sofisticaţi, nu aruncă  ocări, de felul: un poet medicru, un manipulator de mase, şi  nu pălumieşte un om  al cărui trup nici nu ajunsese la locul de veci. Cât a trăit poetul, de  ce nu avut bărbăţia să-i vorbească în faţă?   Acesta e doar un semnal, e doar începutul denigrărilor din partea acelor care nu s-au ridicat niciodată la înălţimea omului, poetului Adrian Păunescu. Ultima ediţie va fi, cred, şi  ultima. A venit din nimic, şi a plecat doar după câteva minute. Mai sunt şi creştini la tevere! … De ce Ateneul a căpătat tentă portocalie? Or fi de vină culorile toamnei?

Visul duşmanilor s-a împlinit: nu mai pot ieşi din casă, cum aş fi putut până ieri. Să fie liniştiţi, eu devin un caz clasat pentru domniile lor.  ( Adrian Păunescu,  Scrisoare către urmaşii mei   )
În cimitirul Bellu, pe Aleea Scriitorilor, Andrei Păunescu este vecin cu  Mihai Eminescu şi Nichita Stănescu!

Durerea femeiască, scrisă de Adrian Păunescu, o cântă Tatiana Stepa:

5 nov. 2010

nemurire


nemuri-va izvorul, nemuri-va codrul, nemuri-va  doina, nemuri-va dorul, nemuri-va cântul, nemuri-va poetul … eminescu de-ar fi avut un fiu,  l-ar fi chemat  nichita, sau  adrian ... nemurire!

4 nov. 2010

Pasărea clujeană mălai bavarez visează

Cum de s-a  ajuns în această situaţie, întinsă pe toată gama - de la onorantă la  jenantă? Să vină nemţii de la Bayern, vicecampioni ai Ligii Campionilor,  să se joace şi să-i joace pe ceferişti,  pe iarba de acasă, pe terenul  Gruia din Cluj! 
Louis van Gaal al lor, al nemţilor de la Bayern, opus Sorin vai Cârţu al nostru, al cheferiştilor de la Cluj!   

Nemţii  nu au venit cu aşii  lor, cu oamenii de gol. Au venit cu autocarul jumătate gol, sau jumătate plin, depinde de nivelul de cultură al depresiei din cele două tabere. Clujenii l-au văzut, trecând pe uliţa principală,  că-i jumătate gol. Ca aşa suntem noi! 

Franz Bechenbauer, Hagiul  nemţilor, din câteva vorbe bine ticluite, i-a adormit pe feroviari, parcă le-ar fi pus picături de odoleană în ceai: 
-  I-am lăsat acasă, în infirmerie,  pe  jucătorii de bază, de vază, aşa că aveţi ocazia  să ne bateţi! ... 
Ai lui Cârţu s-au lăsat  tocaţi ca pe varză!

Ocazia, această pasăre rară,  a zburat mai întâi ca un vultur, în cercuri,  deasupra gazonului, apoi ca o coţofană fâlfâind din aripile grele, şi în final s-a prăbuşit ca o stăncuţă  lovită în aripă de glonţul neputinţei, şi s-a  înfipt cu clonţul în iarba din spatele porţii lui ...Stăncioiu! A mai din aripi, un timp, până a auzit fluerul cheferistului: -
Feriţi linia întâi! ... Champions League.




30 oct. 2010

Cele fără de cuvinte

Numai omul are grai. Furnica are? N-are! Dar nici că  i-ar trebui. Ar avea ea timp de  pălăvrăgeală? Dacă am avea răbdare, nu numai timp, să ne aplecăm, să privim de aproape un  muşuroi,  nu vom zări  două furnici  să stea la poveşti, să bârfească. Ar  avea dreptul să se oprească ca să-şi tragă sufletul, cum spunem noi, cei cu grai, adesea.

Dar numai furnica n-are grai? N-are nici melcul şi nici iepurele, nici râma şi nici şarpele, nici boul şi nici tigrul, nici găina şi nici vulpea. Nu au!, dar cand se intalnesc negrăitoarele, oare ce gândesc? E prea mult spus.  Să zicem - ce simt ele? Poate au un limbaj al lor. Nu cred că depunem un efort prea mare, noi, fiinte inteligente, pentru a intui ce işi spun pe limba lor, necuvântătoarele.

Doi melci de se intâlnesc, discută vrute şi nevrute, ca să le  treacă mai uşor timpul. De fapt ei nici nu trebuie să se oprească pentru a pălăvrăgi. Ei când merg parc-ar sta. Oricum, ei se înteleg de minune. Între ei există o pace veşnică. Aţi văzut doi melci să se ia la trântă, să-şi strice unuia altuia casa? Nu sunt invidioşi unul pe altul. Adevărul e că toţi arată la fel. Nu este unul mai urât ca  altul. Au şi casele aceeaşi linie arhitectonică.

Mult mai interesant de ştiut ar fi, ce ii spune melcul unei râme atunci cand aceasta se târâie pe lângă el? Sau pur şi simplu ei se neglijează: - Nu te-am vazut, nu m-ai vazut!
Dintre cele doua târâtoare (scuzati termenul!) mai degrabă râma ar avea ceva de spus. Şi nu din invidie.
Ce!, ea n-ar putea să ducă-n spinare o casa! Dar decât să se plimbe toată ziua cu ditamai imobilul  în spinare, tot mai bine e să se strecoare cu uşurinţă,  să intre repede-n pamânt, nu neapărat de ruşine, ci pentru că acolo se simte ea mai bine, sub pământ e raiul ei. 
Şi mai cred că melcul, în bunătatea lui nemăsurată,  nu are faţă de râmă un sentiment  de repulsie, mai degrabă de milă:  - Râma nu are nici cap şi nici coadă, aşa că nu e de mirare că nu are nici casă! Sigur că da,  melcul are toate motivele sa gândeasca aşa. Dacă din întamplare un melc şi-o râmă se-ntâlnesc în cale, el şi ea   nu au mai nimic să-şi spună.

Până când omul va născoci un traductor, care să transforme semnalele electice, transmise de creierele necuvântătoarelor, în cuvinte,  ar trebui să intuim ce işi transmit unele altora atunci când se întâlnesc.

Ce iş spun boii între ei nu ne interesează atât  cât ne-ar interesa ce işi spun, dacă mai au timp, doi tauri  sau doi berbeci, când  se bufnesc, se trântesc din gelozie pentru o vacă,  respectiv pentru o oaie. În acest caz nici n-am avea  nevoie de traductor. 
Ar fi tot atât de interesant, pentru  noi, fiinţele grăitoare, ce îi spune melcul unei furnici când micuţa-hărnicuţa, se urcă pe casa lui şi tropăie, sau  când îl muşcă de părţiele lui moi!

Mergeti de vedeti cum e  si in  lumea lor !

20 oct. 2010

Între a săpa şi a croşeta

Un partid din opoziţie a iniţiat un proiect de lege pentru un TVA de 5 procente la alimentele de bază. Legea a fost votată ieri de Camera Deputaţilor. Legea a trecut, urmează să fie promulgată. Nu trecea dacă nu ar fi votat în favoarea propunerii şi deputaţi ai puterii. Ce să însemne? Mai întâi, după cum se vede, cu fiece zi ce trece, barca puterii ia tot mai multă apă, şi pompele din dealul Cotrocenilor nu mai fac faţă. Apoi, după cum se anticipează, când cei din actuala opoziţie vor ajunge la putere, îi vor chema în istanţă pe cei din actuala putere, pentru subminarea nivelului de trai.
Unii dintre pedeleii care au votat ieri în favoarea legii, astăzi s-au dezis. Nu au ştiut ce au votat! Curat murdar! Să nu regrete, mai târziu! Pedeapsa -muncă în folosul comunităţii- v-a fi nuanţată, de la a săpa un tunel pe sub Munţii Carpaţi ( de la autostradă ne luăm gândul), şi până la a croşeta pulovere şi ciorapi. Cine a votat şi s-a dezis apoi, va trece la târnăcop.
Dacă Elena Udrea nu se va dezice va avea mari şanse să (ne) croşeteze. Ea ştie bine cu andrelele! A dat probă la televizor. Pe bune! Nu avem noi lână cât ar fi putea ea să croşeteze. Cererea de pulovere şi ciorapi de lână va fi mare. Iarna care vine, după cum prevăd meteorologii de pretundindeni, va fi cea mai năprasnică dintre ultimele o sută de ierni. Dacă va depăşi norma, nu se ştie cu cât i se va diminua pedeapsa, dar va fi o şansă mare să ieşim din criză. Va creşte exportul de ciorapi de lână. Iarna va fi grea în toată Europa.
Viitor de lână ţara noastră are!

Un scenă dintr-un viitor apropiat:  Femina de Ioan Usca

14 oct. 2010

Judecă şi tu!

În astă seară, la TVR1 am urmărit noua emisiune de toamnă:    “Judecă tu!”

 “Avem nevoie de capitalism în România? “  a fost întrebarea serii, dezbătută de către moderatoarea  Irina Păcurariu, (neschimbată),  împreună cu patru  invitaţi,  permanenţi, (  nu s-au ridicat din fotolii până la finele emisiunii) : un filozof - Andrei Cornea,  un eseist,-Mihail Neamţu, un om de afceri -Doru Lionăchescu şi Cristina Stănciulescu - redactor şef la revista Viva,  şi alţi trei,  invitaţi, navetişti: mai întâi liderul de sindicat  Dumitru Costin (nu Miron), apoi analistul Liviu Voinea şi în final Florin Pogonaru, presedintele oamenilor de afaceri români. 

Spre final, am văzut cum ultimul invitat,   Florin Pogonaru,  a băut din paharul cu apă aflat pe masa din faţa fotoliului său, pe care stătuse  înainte analistul Liviu Voinea,   iar  înaintea acestuia liderul de sindicat.

După stingerea emisiunii, am rămas cu această imagine, şi cu o întrebare: o fi băut toţi trei din  acelaşi pahar?
Până voi găsi înregistrarea video a emisiunii, cred că da! şi în baza acestei supoziţii  înseamnă  că   avem nevoie  de capitalism şi nu de socialism!

11 oct. 2010

Cioca-Boca

Pe imaşul de lângă satul Cioca-Boca, unde şi pe mâţă o apucă strechea, s-a răsturnat automotocarul copilotat de Ponta. Din poziţia răsturnat peste cap a bolidului cu patru roţi, El Lidero a ieşit cu faţa curată, nevătămat.

În acele clipe de rostogolire, necontrolată de către pilot, copilotul a văzut stele verzi, şi printre ele, o cruce strălucindu-i. Aşa se explică că acest eveniment petrecut la graniţa paranormalului, nu l-a speriat, ci din contră, l-a îndîrjit.

El va continua lupta începută înainte de-a avea această revelaţie din poziţia rostogolit, de a-l răsturna pe Boc, prin moţiune de cenzură.

Dacă Boc, copilotul auto-moto-guvern-ului băsăscian, va fi trîntit, sper să nu se mai ridice, să nu mai fie lăsat, şi asta pentru a nu ştiu cîta oară, să copiloteze. Pentru a nu mai avea această nedorită surpriză, ar trebui ca liderul opoziţiei, călit în răsturnări, să-l trântească pe copilotul Boc, de să-i zboare fulgii din pilotă ca să nu-i mai fie, nici moale, nici cald, la iarnă.

Dacă aşa se va întîmpla, cine ştie să citească în stele mă poate contrazice, satul Cioca-Boca va fi medaliat de către viitorul preşedinte cu ordinul Crucea Victoriei...

Îmi fac şi eu o cruce, zicându-mi: - Aşa să ne ajute Dumnezeu!
Să mai fie o minune: pe imaşul de lîngă Piaţa Victoriei copilotul Boc să se răstoarne cu auto-moto-carro!


28 sept. 2010

Cîinele a priceput

În ultimul timp, cîinele era de nerecunoscut. Nu se mai speriau de el nici mîţele. Ajunsese ca la afrontul felin, o ploaie cu stropi de salivă, el să răspundă doar cu un mîrîit anemic. Tocmai el, cel care înspăimînta atunci cînd, proptit cu picioarele din faţă, cu toţi muşchii încordaţi, îşi dezvelea caninii mîrîind, ca o mobră, de le zbîrlea părul pe spate patrupedelor masculine.

În ziua aceea, stăpînul îl lăsase, întins pe covorul plin cu păr, în faţa televizorului. Îi pusese doar apă în farfuria de alăturea. Era lingav, nu mai mînca. Nu mai suporta să ţină pe cap chipiul, ca în zilele lui de mare crai canin. Sleit de puteri, el îşi trecea timpul mijind ochii la televizor, deşi nu-i mai aducea nicio plăcere canină. Nu-l mai interesa nici să butoneze telecomanda, aşa cum îi plăcea cîndva să apese cu laba pe butonul cu săgeată, pînă ajungea la planeta animalelor, unde privea la o piţipoancă de căţea participantă la un concurs de frumuseţe canină pînă i se scurgeau balele...

Cînd se-ntorsese stăpânul, cîinele nu mai era la locul lui, şi nici altundeva prin casă. Televizorul era deschis pe un canal de ştiri. Se dezbătea manifestarea poliţiştilor, întorcînd pe toate feţele lozinca pe care aceştia o strigaseră:
- Ieşi afară javră ordinară!

Cîinele a priceput! A ieşit. A plecat pentru totdeauna. A dispărut. Stăpînul lui nici nu schiţă vreo intenţie să iese să-l caute. El ştia că zilele lui sunt numărate. Dar nu se aşteptase să fie în stare să facă aşa ceva. Deşi arăta jalnic- era slăbit, îi cădea părul- a dovedit un simţămînt mai înalt decît al unora dintre oameni.

18 sept. 2010

Înlăturaţi!

O spun direct, nu pe ocolite. Nu vreau să fiu pe de lături. Dar nici nu voi să intru în lături. Nu intra în lături că te mănîncă porcul. Dacă ai intrat în latura lui nu ai decît să te speli, altceva ce ai mai putea să faci dacă nu ai avut tăria să stai pe de lături. Ce vremuri zoioase,  murdare ca lăturile. Greu se  înlătură. Te fereşti să intri în lături, dar nici nu ştii  pe ce latură să te postezi. Desigur, mulţi sau multe sunt tenţaţi sau tentate să nu stea pe de lături, şi prea tîrziu se trezesc că au intrat în lăturile rîtului, sunt pe  un loc rîtos. Unii ţin laturile. Fericiţi sunt cei de pe lături, că a lor va fi laturea! După cum se vede, problema are mai multe laturi. Depinde pe ce latură eşti sau în ce latură ai nimerit. Fiecare cu  lăturile unghiului lui de  vedere. Cine se mai lătură astăzi unei cauze nobile. Dacă el nu intră în latura ta, nici tu să nu intri în latura lui. Clar? Hm! Destul de neclar! Nu voi să mă proţăpesc. Lătura-m-aş şi n-am cui, lătura-m-aş codrului! În lături cu ei! Înlăturaţi!

13 sept. 2010

Bude offline


Ce poate fi mai expresiv, decît o vatră  încojurată de bude offline, o masă a neplăcerii, o masă a budelor false. Ce te nelinişteşte?

La ceas de taină, oare cîţi dintre aleşii neamului, constipaţi, conjuraţi, aferaţi s-au strîns în jurul unei atare vetre pentru a pune ţara la cale, pentru a o pîrjoli?

Iată, aceasta este masa la care se face politica la nivelul cel mai de jos!
Hai, să nu fim indiferenţi, să nu ne resemnăm!
Nu ajunge doar un singur par la un car de bude!

11 sept. 2010

Pruna şi ţelina

Unde sunt cerşetorii noştri, ştim! Bîntuiesc prin Vest! Nu ştim cîţi sunt, deşi Vestul în ultima vreme, ne ajută, îi inventariază, îi îmbarcă şi ni-i trimit acasă. Şi cu asta ce-am făcut? cum zicea cîndva  C. Tănase. 

Ca antiteză, eu voi să ştiu unde ne sunt cercetătorii! În Vestul îndepărtat Măria Ta!, ar răspunde cineva din sala de cinema. 
Ei cînd vor veni acasă? Normal ar trebui să vină de voie, nu trimişi. Să vină să încline balanţa înspre bine, să vină să facă studii ştiinţifice. Dar câte nu sunt de analizat, de sintetizat, de aplicat… Nu ? 

Ce influenţă au fazele Lunii asupra ridichii se cunoaşte. Dar de rolul pe care îl are pruna asupra  sexualităţii, puţini ştiu. Mă exasperează cu cîtă abnegaţie cercetătorii din alte ţări, dezvoltate (aşa se spune), se apleacă asupra prunei, o cercetează, o expertizează. Pruna ! un fruct atât de exploatat la noi.

Potrivit unui studiu publicat în Jurnalul Britanic de Nutriţie , aceste fructe previn îngroşarea vaselor de sînge, curăţă arterele şi îmbunătăţesc circulaţia, ceea ce duce la o creştere a libidoului, spune Robert Fried, coautorul cărţii « Great Food, Great Sex » (sursa : ziarul Gândul).

Dacă prunele lor fac asemenea minuni, ale noastre,  care sunt de zece ori mai gustoase, câte grozăvii ar trebui să facă?
La noi, cine are prune şi nu mănîncă cu îndestulare pentru a vedea dacă... înseamnă că le strânge pentru cazanul de ţuică. De unde să ştie românul de rolul prunii ca afrodisiac! Dacă e aşa înseamnă că pruna e soră sau frate cu ţelina. La noi nu se fac studii de asemenea anvergură ! Şi avem o grădină mare de o parte şi de alta a munţilor Carpaţi. Se bănuie că şi ceapa şi ardeiul iute ar putea să se înrudească cu pruna! 

Dar vreau să aflu dintr-un studiu elevat elaborat de un grup de cercetători autohtoni. De ce la noi nu s-ar studia dacă gutuia sau gulia ar avea influenţe similare cu pruna? Dacă da, atunci nu s-ar mai mânca în draci prune şi nu s-ar diminua cantitatea de ţuică de pe piaţă. Rezultatele mai trebuie şi publicate. Este adevărat că nu avem reviste de specialitate de notorietate, dar s-ar putea publica într-o revistă mondenă. Avem destule, deşi sunt de un altfel de notorietate …

Cine ştie, va veni o zi, cînd Vestul ni-i va trimite acasă! Motive vor găsi ei, nu trebuie să le inventăm noi. 
Îi aşteptăm! Să ne spună dacă în adevăr aşa stă treaba cu pruna!

9 sept. 2010

Vin stelele toamnei

hai, vino şi tu!
să culegem stelele toamnei,
ele cad frânte, sătule de traiul vegetal,
dornice de marele repaus.
 să ne grăbim!
 roua dimineţii le va da  sărutul.
hai, vino! să ne întâlnim iară
pe poteca cu stele ruginii!

6 sept. 2010

Festivalul Naţional de Umor "Ion Cănăvoiu"

 Consiliul Judeşean Gorj, Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale, Biblioteca Judeţeană "Christian Tell", Şcoala Populară de Artă, Asociaţia Epigramiştilor din România, Asdociaţia Naţională a caricaturiştilor, Grupul de publicaţii "Flacăra", Liga Culturală "Fiii Gorjului", Consiliul local şi Primăria Runcu, Societatea Umoriştilor Gorjeni organizează, în perioada 22-24 oct. 2010, ediţia a XVIII-a a Festivalului Naţional de Umor  "Ion Cănăvoiu".

 Manifestarea este deschisă umoriştilor - profesionişti sau neprofesionişti- pe următoarele secţiuni:

1. Concurs de volum, concurs pentru cea mai bună carte de umor a anului;
Participă volumele de umor (epigramă, fabulă, proză scurtă/poezie umoristică ...) tipărite în perioada oct. 2009- oct. 2010.

2. Concurs de epigramă;
Se concurează cu 10 epigrame, câte 2 pe temele: "Piaţa şi Viaţa" şi "Norocul e o fată uşuratică", iar celelalte pe teme libere.

3. Concurs de fabule;
Se concurează cu 3 fabule.

4. Concurs de proză scurtă;
3 proze de  maximum3 pagini fiecare.
5. Concurs de parodie/poezie umoristică;
Câte 5 creaţii.

6. Concurs de caricatură/fotografie umoristică;
Se vor trimite minimum 5 caricaturi/fotografii, de format A4 în passepartou, pe teme libere.

Autorii interesaţi de concurs îşi vor trimite lucrările într-un singur exemplar, pe adresa: Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Gorj, str. Calea Eroilor 15, Târgu Jiu, cod 210135, Gorj, până la data de 18 octombrie 2010 (data poştei).
Vor fi respectate obişnuitele condiţii ale secretului participării (plicul mare cu motto, lucrăriele nesemnate, doar cu motto, plicul mic sigilat cu motto şi adresa în interior, obligatoriu va fi menţioant un telefon de contact). Pentru secţiunile volum şi caricatură condiţia de "motto" se exclude.

Un juriu local va selecta lucrările pentru fieacre secţiune şi vor fi propuse spre ierarhizare juriului naţinal al Festivalului, care include personalităţi ale umorului românesc pentru fiecare din cele patru secţiuni.
Vor fi acordate premii în abni pentru toate secţiunile. 
Câştigătorii şi invitaţii vor fi anunţaţi telefonic  sau telegrafic în timp util, pentru a fi prezenţi la festivitatea de premiere, din ziua de 24 octombrie a.c. Contravaloarea premiilor nu se expediază prin poştă.
Informaţii suplimentare la telefoanele:
0253.21.37.10 (Centrul Jud. pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţioanle);
0721.370.057  (Ion Cepoi- Director CJCPCT);
0766.715.938 (Constantin Popescu);
0227.930.333 (Viorel Surdoiu)
                                                                                                             
Sursa :  Revista REBUS nr.9 sept. 2010.

"Cobra Regală" scrisă de  Ion Cănăvoiu (n. 1932- d. 1992), o carte cu  epigrame,  publicată  postum, 1994.
  Unei poetese

Cartea ce mi-ai dăruit-o

Avea filele tăiate...
Nici aici, cum vezi, iubito,
N-am avut întâietate.
 





31 aug. 2010

Singularitate

Într-o clipă, omenirea a rămas fără electricitate. Sarcina electrică a fost distrusă de acea forţă superioară care o zămislise. În acea clipă au murit subit toate echipamentele ce trăiau cu energie de la priză: calculatorul, televizorul,  radioul,  frigiderul, maşina automată de spălat, centrala termică,  prăjitorul  de pâine, automatul de cafea, fierul de călcat, uscătorul de păr, maşina de tuns, aspiratorul, lustra  şi alte echipamente numite, generic, electrice. Toate acestea au devenit inutilizabile. Erau moarte.  Pentru omenire  timpul se oprise, brusc, în aceeaşi clipă când divinitatea ascunsese electricitatea. Din inerţie, fără să conştientizeze, omul, acolo în casa lui,  a mai tras de timp, l-a lungit ca pe un elastic. El a  crezut că este o pană de curent, şi a luat telefonul să sune la deranjamente. Telefonul celular era mort, de fapt erau stinse  toate telefoanele din casă. Deşi avea acumulatoarele încărcate, bine! poate nu toate, dar din patru telefoane unul tot ar fi trebuit să aibă alimentare. Şi tot nu credea omul că timpul se opise-n loc. De ce ? Ceasul cu pendula mergea. El nu avea nevoie de electricitate. Era un ceas vechi rămas moştemire din tată-n fiu. Omul dacă s-ar fi uitat mai atent, ar fi rămas mut de uimire: acele ceasului se mişcau invers de cum e firesc să meargă un ceas! Deci timpul nu numai că se oprise în loc dar o luase îndărăt. Ceasul ticăia normal, dar acele se mişcau invers. Omul a dat  buzna afară, să ia maşina din parcare, să meargă la Electrica, să reclame pana de curent. Cheie în contact! Stupoare! Lipsă semnalizare la bord, lipsă lumini. Lipsă baterie? Nu! Bateria era la locul ei! Omul nu ştia că divinitatea anulase electricitatea.  A lăsat maşina şi uimit, mâhnit, îngrozit, speriat, alarmat, agitat a plecat pe jos! Omul s- a alăturat altor oameni, s-a format de îndată o mare de oameni agitată, o gloată. Pe străzi maşini abandonate…  şi o căruţă trasă de o gloabă de cal, bătut cu biciul de căruţaş, se strecura printre maşini mici şi mari, toate rămase blocate din acel  moment când electricitatea nu mai exista ca fenomen.  Unul mai  înţelept,  todeauna în momentele cruciale ale omenirii apar înţelepţii, s-a ferit din calea căruţii, a schiţat  o plecăciune săltându-şi cipilica de pe cap. Era omul căruia divinitatea l-a stropit cu un pic de viziune, şi i-a arătat în ce sens va merge omenirea… Lumea începuse să călătorească în trecut,  unii foarte repede, o sută de ani pe oră,  alţii la trapul calului, fiecare după tehnologia avută în dotare la momentul când divinitatea ascunsese electricitatea...
Poate dacă oamenii, cei  credincioşi, cerau ajutor de la divinitate: Tatăl nostru care eşti în ceruri ... dă-ne nouă astăzi sarcina electrică cea de toate zilele! ...Cine să fi ştiut?!



27 aug. 2010

Filosofia ospăţului

Dacă nu aş fi citit Extremele culinare ale vieţii , autor Gabriel Liiceanu,  aş fi rămas cu părerea că un poet consacrat, tot aşa  şi un compozitor sau filosof , nu este preocupat de partea prozaică a vieţii lui:  de cum se îmbracă, cât şi unde doarme, de cum şi cât mănâncă … 
- Domnule Schopenhauer, nu numai raţiunea este  unicul drum spre fericire!

Extremele culinare ale vieţii- frugalitatea şi desfrîul - le-am trăit în două ocazii apropiate în timp şi într-un mod perfect paradoxal: în anii '80, cel mai sumar prînz l-am experimentat într-o ţară a opulenţei (Germania), iar cea mai barocă cină, într-o ţară a « mizeriei » (România).

În 1984, eram la Heidelberg cu Andrei Pleşu, în ultimele luni ale bursei Humboldt. Sîntem invitaţi de o prietenă comună din Germania la o reuniune de familie, în vila părinţilor ei dintr-un orăşel de pe malul lacului Konstanz. Tatăl prietenei era directorul Institutului Max Planck din München, iar vila unde am fost invitaţi avea o superbă grădină care dădea spre lac. 
Cînd am ajuns, masa era deja întinsă într-un chioşc şi toţi membrii familiei - gazdele (generaţia trecută de 60 de ani), copiii lor, adunaţi de prin diferite ţări ale Europei unde-şi aveau jobul, şi copiii acestora - ne aşteptau în grădină. Eram, parcă, adulţi şi copii, vreo 12 persoane. Pleşu, cu gîndul la ospăţul care urma să-nceapă, era destul de trist, pentru că invitaţia îl prinsese în prima săptămînă a dietei Scarsdale: în ziua aceea, la prînz, avea pui cu salată şi, extrem de conştiincios, venise, într-un pacheţel, cu porţia de pui, spunîndu-şi că din partea gazdelor va exista o deplină înţelegere pentru rigoarea lui alimentară. 

Şi masa a început. A fost adus un castron mare, plin cu salată verde. Trecîndu-l din mînă în mînă, fiecare şi-a pus în farfurie două-trei frunze de salată. După ce a făcut turul mesei, castronul s-a golit şi am început cu toţii, cu un aer oarecum pios şi preocupat, să mîncăm, pe-ndelete, frunzele de salată. Episodul nu a durat, totuşi, cu conversaţie cu tot, mai mult de cîteva minute. Apoi am aşteptat cuminţi pînă cînd doamna casei a apărut din bucătărie cu o bucată de pulpă de porc la cuptor, nu mai mare de 1 kilogram. «Kurt», i s-a adresat ea soţului ei, «am să te rog să tai tu friptura». 
Apoi, către noi: «Se pricepe grozav la tăiat friptură!». 
Directorul Institutului Max Planck din München s-a sculat în picioare, a luat platoul în faţă şi cu un cuţit cu lama lungă a început să taie carnea în felii nu mai groase de cîţiva milimetri. 
Era un adevărat maestru: nu am văzut niciodată o friptură de porc tăiată atît de subţire. Pe măsură ce tăia, fiecare îşi primea în farfurie felia de carne cît coala de hîrtie. O bucată cam de două degete a rămas mai departe, netăiată, pe platou şi a poposit, stingheră, în mijlocul mesei. În timp ce unul dintre copii umplea conştiincios paharele dintr-o carafă cu apă de la robinet, un castron cu cartofi a făcut turul mesei şi fiecare ne-am pomenit cu o jumătate de cartof alături de pojghiţa de carne. Cu un Guten Appetit! rostit voios de directorul Institutului, s-a dat semnalul pentru atacarea felului al doilea. Ţin minte că am terminat carnea şi jumătatea de cartof din trei înghiţituri, fără să manifest, însă, vreo formă de lăcomie. Apoi, am simţit cum urcă în mine, devastatoare, foamea. 
Pleşu, care stătea la masă lîngă mine, a văzut pesemne disperarea care-mi apăruse pe chip. Cu gesturi delicate, sub masă, a desfăcut pacheţelul cu carnea de pui şi mi-a strecurat o bucăţică. «Băi, mănîncă şi asta, mi-a şoptit, c-o să ţi se facă rău. Eşti livid». Am aruncat în gură, pe furiş, bucăţica de pui, zîmbind între timp politicos şi avînd aerul că sînt interesat de conversaţie. Masa nu durase, cu tăiatul fripturii cu tot, mai mult de zece minute. Farfuriile goale străluceau acum în faţa noastră. 
Şi-atunci s-a-ntîmplat ceva de necrezut. Directorul Institutului Max Planck s-a lăsat pe spătarul scaunului, parcă doborît de opulenţa prînzului, şi, cu mîinile la ceafă, a rostit satisfăcut: Ich könnte sagen, wir haben wunderbar gegessen! - Und denke nur, Schätzchen - îi răspunse doamna -, daß du Furcht hattest ein Kilo Fleisch wäre nicht genug. Wir haben noch was für morgen. («-Aş zice c-am mîncat excelent!» «-Şi cînd te gîndeşti, dragul meu, că te temeai că n-o să ne-ajungă 1 kilogram de carne. A mai rămas şi pentru mîine». 

Peste cîteva luni eram în ţară. In casa chirurgului , colecţionar împătimit de pictură şi bun prieten cu prietenul nostru, pictorul Horia Bernea. De bucuria revenirii noastre în ţară, Bernea ne propune să facem un salt pînă la Brad şi să sărbătorim aşa cum se cuvine revederea. «N-aţi trăit voi aşa ceva de cînd v-aţi născut!» ne-a asigurat el, şi ne-am urcat în Käfer-ul lui. Seara, către ora 7, eram în casa doctorului. 
Era o casă cu un singur nivel, cu camere multe şi o curte mare. Separat, un «atelier»-pinacotecă, în care doctorul îşi rînduise cu grijă comorile. Bernea ne-a prevenit de pe drum că la masă nu vor sta decît bărbaţii: tatăl doctorului, doctorul şi noi, cei veniţi din Bucureşti. Şi că, în timpul mesei, soţia doctorului, purtînd, special pentru acest eveniment, perucă albă, se va afla în spatele scaunului invitaţilor, urmărind ca totul să decurgă cum trebuie. Şi într-adevăr, la puţină vreme după ce am ajuns, am fost poftiţi la masă într-o spaţioasă sufragerie. Nu înainte, însă, de a ni se prezenta bucătăria - un adevărat laborator cu pereţii tapetaţi de rafturi pline cu cratiţe strălucitoare - şi cămara, din care mi-au rămas în minte şiragurile de cîrnaţi şi şunci afumate atîrnînd din tavan, brînzeturile în coajă şi borcanele mari, din acelea pentru murături, pline cu ouă. Masa a început cu gustări: pateuri cu carne şi cu brînză, buşeuri cu ciuperci, platouri cu chifteluţe, rulouri de şuncă umplute cu salată de boeuf şi alte platouri cu diferite soiuri de cîrnaţi. Toate stropite cu o palincă de pere. A venit apoi un borş de perişoare cu smîntînă. Bernea avusese dreptate: soţia domnului doctor, împodobită cu o perucă albă, trecea prin spatele fiecărui scaun şi se oprea cînd la unul, cînd la altul dintre musafiri, preluînd, oarecum, perspectiva acestuia asupra mesei şi urmărind, totodată, dacă îi lipseşte ceva. Mă încerca o oarecare nelinişte cînd îi simţeam mîinile strîngîndu-se pe spătarul scaunului meu şi cînd o voce şoptită mă întreba dacă totul este în ordine. Totul era, desigur, în ordine, dar cina ameninţa să ia o turnură ucigaşă. Au urmat sărmăluţe în foi de ştevie, apoi căprioară la tavă cu sos de capere. Prietenii mei erau în extaz. Începusem să gîfîi. Trecuse de miezul nopţii, cînd a apărut un uriaş tort, alb ca neaua şi ornat cu felii de portocală proaspătă. După ce Bernea, gurmand şi băutor de nădejde, ca să mai bea «cîteva şpriţuri rosé», a revenit scurt la cîrnăciorii de la începutul mesei, ne-am retras, mai corect spus ne-am tîrît, în dormitoarele noastre. Şi a venit a doua zi, pe care aveam să o petrecem tot la Brad. Programul era deja făcut: după micul dejun, urma să facem o excursie pînă la «gorunul lui Horia», apoi, pentru a vedea cruci de piatră din Secolul al XIV-lea, în cimitirul vechi din Brad. Pe la ora 11 dimineaţa eram apţi pentru «micul dejun», dacă acest nume se potriveşte cu ceea ce a urmat. Am fost puşi la masă, de astă dată în spaţioasa bucătărie-laborator. Masa era mare, aşa încît în mijlocul ei încăpeau (cu greu, ce-i drept) «gustările», aliniate pe căprării, destinate micului dejun: rînduri de brînzeturi, rînduri de cîrnaţi, altele de pateuri, rînduri de dulceţuri şi miere, lapte dulce şi lapte bătut, iaurturi, ouă fierte şi... palinci. Dar, înainte de a ne decide noi pe unde să atacăm deasa pădure de mîncăruri de pe masă, ne-am pomenit în farfurii cu două perechi de «vişle», crenvurşti ardeleneşti făcuţi din carne de capră. Pleşu a continuat cu o cană cu lapte şi un ţoi de palincă, o intrare lichidă destul de ambiguă, care avea, însă, avantajul că era deschiderea şi către partea mai angelică a micului dejun - dulceţurile - şi către cea drăcească - brînzeturile tari şi cîrnăţăria. Episodul alimentar matinal nu a durat mai mult de o oră şi jumătate, aşa încît, spre ora 1, ne-am început excursia. Însă, nu înainte ca, tocmai cînd eram pe punctul de a trînti portierele maşinii, mama doctorului să ţîşnească din casă cu o valijoară în mînă. «- V-o pun în portbagaj, ne-a spus, dacă vi se face cumva foame pe drum. Sînt nişte şniţele de pui. Şi murături. Şi să veniţi repede la masă!». Există cîteva poze pe care Bernea ni le-a făcut, lui Pleşu şi mie, în cimitirul de la Brad, din profil, stînd jos, rezemaţi fiecare de-o parte şi de alta a unei vechi cruci de piatră. Amîndoi aveam aerul unor oameni răpuşi de mîncare, cu burţile profilate în prim-plan. Din poză răzbate parcă geamătul celor doi, iar în urechi îmi stăruie şi acum rîsul fericit al lui Horia Bernea, care-şi degusta reuşita isprăvii puse la cale cu atîta drag în cinstea întoarcerii noastre în ţară. Dar nu trecuserăm încă de jumătatea încercării. Către 5 după-amiază, am ajuns acasă, unde eram aşteptaţi, desigur, cu «masa de prînz». Nu mai ţin minte ce am mîncat. Ştiu doar că, spre orele 7 seara, am fost poftiţi de gazda noastră să-i admirăm colecţia de pictură. Şi, în timp ce ziceam ba una, ba alta despre pînzele care, scoase cu mîndrie din rasteluri, ne treceau prin faţă, mama doctorului a intrat radioasă, cu o tavă de plăcinte cu brînză tocmai scoase din cuptor. «- Luaţi, ne-a zis, cît sînt calde, iar peste o oră mîncăm de seară». S-a petrecut atunci un fenomen ciudat, pe care nu-l înţeleg nici pînă în ziua de azi. E limpede că nici unul dintre noi «nu mai putea». Există, însă, pesemne, o logică şi-o psihologie pentru la «grande bouffe», care, odată declanşate, nu mai pot fi oprite decît prin moarte. De altfel, în filmul din 1973 al lui Marco Ferreri, în care se pune la cale un suicid gastronomic în patru, totul se petrece într-un weekend, aşadar pe parcursul a două zile. Noi ne apropiam de sfîrşitul acestei perioade. Ca la un semn, ne-am aruncat toţi asupra plăcintelor calde şi le-am devorat în cîteva clipe. Peste o oră, eram reinstalaţi la masă şi retrăiam, într-o nouă formulă culinară (din care nu-mi mai amintesc decît de o mîncare de gutui cu pulpe de curcan), ritualul cu peruca de cu o seară înainte. Eram, totuşi, foarte tineri. Nu am altă explicaţie pentru faptul că am rămas vii. 
 Gabriel Liiceanu