Se afișează postările cu eticheta tablou. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta tablou. Afișați toate postările

5 iun. 2010

Vegetarian



Când Giuseppe Arcimboldo picta acest tablou suprarealist, Vara, în anul de graţie 1563, nu bănuia că peste patru veacuri, patru decenii şi şapte ani, o copie a lui va poposi în acest spaţiu virtual …

Să-l descânt să nu se deoache:

Băiete, ochii îţi sunt două cireşe negre! - Ce vezi prin ele? Petele din soare? Să nu-ţi fie de deochi, băiete! Îţi creşte un nas de castravete! Învaţă-l să respire , şi să nu strănuţi, pierzi sâmburii, îţi pierzi sămânţa! Mai jos între două rânduri cu boabe de vişine stă desfăcută o păstaie cu boabe de mazăre. -Abţine-te să râzi, că rămâi ştirb, şi nu te mai iubesc fetele! Băiete bărbia îţi este alungită ca o pară, în obraji îţi cresc mere văratice, la gât dovleceii se ridică dintre spice ca popândăii în lanul de grâu, la urechi pănuşi de porumb, la butonieră ai o floare de anghinare, mai sus pe tăpşan, loc cultivat, într-un cuib din spice de grâu îţi răsare un bostan turcesc, - Are şi el gânduri sau numai sâmburi?
Ce mai tura-vura, eşti o grădină de zarzavat, eşti o livadă,  eşti o tarabă cu legume, ... pari a fi o poamă bună!
Băiete să te iei cu  fetele vegetariene căci  ţin tare mult la ele să aibă siluetă! …

20 feb. 2010

Un joc celest

Vin în mijlocul arenei ţinându-se de mână, ea, într-o rochie transparentă din borangic ce-i dezveleşte o coapsă, el, într-un costum mulat pe braţe, bust, tors, picioare. Ei doi şi un vals pe luciul de gheaţă. E ca un joc de copii, ea ar vrea ca el să nu o prindă, ei se apropie simţindu-ţi respiraţia întretăiată, se depărtează atât cât braţele întinse îi lasă. Valsează păstrându-şi echilibru, fiecare, pe câte două lamele, trec de pe un picior pe altul, ea face o piruetă, apoi gravitează în jurul lui, el o atrage cu forţa gravitaţională a dragostei, o prinde de mijloc, şi-o apropie o clipă, o lasă , ei se înscriu într-o alergare fandând de pe un picior pe altul.E mai mult decât un joc, e un spectacol, e o întrecere între perechi, ca într-o arenă romană, dar fără lei şi tigri - fiare însetate de sânge , fără luptă pe viaţă şi moarte. Un tablou al perfecţiunii umane, pe care ar trebui să-l ridicăm deasupra ororilor, deasupra micimii noastre, să-l proiectăm pe un ecran gigant, plutitor, din miliarde de led-uri, ca să fie văzut şi de pe alte planete, chiar şi de cei ascunşi în Calea Lactee.

dans pe gheata

30 ian. 2010

Târâie-brâu la secerat de grâu


Era pe la vremea prânzului. El, târîe-brâu, nu seceră din lanul de grâu mai mult de trei ori trei snopi de paie.
Brigadierul, şef peste întinse lanuri, vine  pe lângă tarla legănându-se în gabrioleta sa.
Târâie–brâu se gândeşte cum să se ridice de pe miriştea pe care de ceva vreme se  tolănise.
Brigadierul struneşte calul, gabrioleta se opreşte lângă fântână, calul pune botul în ulucul cu apă, brigadierul cum se dă jos se duce glonţ la secerător, mai mult îi  cârâie decât îi vorbeşte, el, târâie-brâu, mai mult  mârâind decât vorbind apucă în silă trei fire de pălămidă, le răsuceşte  şi  legă cu ele, fedeleş, un snop  de grâu.
Un câine, scăpat din lanţ, se târâise pe mirişte până în dreptul fântânii cu cumpănă, şi, acum,  dintr-o baltă  de lângă uluc, lingăveşte apa clocită pentru ca setea să şi-o potolească. Brigadierul, suduindu-l, îl apucă de-un picior şi-l târâie pe mirişte, câinele mârâie, brigadierul  mârâie mai abitir,  câinele-olog tace primul, paiele de sub el fâşie cât timp omul rău  îl târîie. Este leagat  cu-un lanţ de un ţăruş, în spatele colibei. Nu departe, o cotarlă, legată cu lanţul de trunchiul unui copac uscat, se fâţâie la câinele-olog, ca o neruşinată aflată-n călduri.
Târâie-brâu  cârâie ceva  brigadierului, nu legat de soarta câinelui,  îi cere  să-i dea voie să meargă la colibă să mânânce de-amiază.Nu mai aşteaptă răspunsul, el, târâie-brâu, pleacă, legânându-se ca raţa spre râu, la coliba din crengi şi paie. Cămaşa, scoasă din pantaloni, vântul, stârnit de-aiurea, i-o fâlfâie. Până ce târâie-brâu ajunge la colibă, cămaşa i se zvântă.
Se aşează în buza colibei,... scoate un oftat ca şuierul aerului dintr-un balon înţepat... reuşeşte-ntr-un târziu să scoat-un boţ de mămăligă cu brânză iute de oaie,... dar, nu apucă să-l mânce creştineşte, nu mai apucă nici să-şi facă o cruce, un fâlfâit din aer îi opreşte mâna din drumul ei anevoios pentru a încheia crucea, un hultan din înaltul cerului se repede  ca un aeroplan în picaj, şi din zbor razant îi suflă boţul de mămăligă de sub nas.
Brigadierul, cocoţat între timp pe capra gabrioletei, fiind  gata să plece, văzând acţiunea piraterească a hultanului, dă drumul unei cavalcade de  râs...  se îneacă, nu  mai are aer, se prăvale de pe capră şi s-nfige cu capul direct în singurul snop de grâu ce cu puţin timp înainte târâie-brâu îl legase.
Târâie-brâu se uita pe cer după hultanul ce zbura cu boţul de mămăligă ţinut între ghiare ca pe-un pui de găină, şi nu observă că  brigaderul era cu capul în snopul de grâu şi cu picioarele în aer.
El, târâie-brâu, când într-un târziu îl vede pe brigadier cu capul vârât în paie, între timp picioarele îi căzuse pe mirişte, crezând că vrea să se odihnească de-amiază, scoate din desagă o sticlă cu lapte, o bea  gâlgâind, şi supărat că în acea zi nu-şi scosese de-o pâine, se lasă încetişor pe spate, şi adorame de-ndată, pe jumătate afară, pe jumătate-n coliba din paie şi crengi de mesteacăn.
Dintr-un nor negru apărut ca din senin, un fulger se iţeşte, apoi un tunet răbufneşte de se cutremură tarlaua. Picuri mari se desprind şi cad lovind pământul uscat ca pe o darabană, târâie-brâu împins de un arc nevăzut, se ridică, ca un apucat, cu crengile şi paiele colibei în cap.
Gabrioleta goală, trasă de calul speriat ca de bombe, sare ca o nebună  peste miriştea cu paiele nestrânse. În urma ei aleargă cu mâinile ridicate spre cer brigadierul buimac, trezit de bubuitul fulgerului slobozit de un nor negru ce apăruse ca din senin.


Nu departe,  în afara urgiei adusă  de norul pribeag, sub un soare dogoritor, o mare iubitoare a penelului, aşezată într-un fotoliu împletit din paie de rogoz, ca o regină egipteană -  un bogat păr auriu ascuns sub o pălărie, cu boruri mari,  împletită din paie, cu un ten ciocolatiu, cu ochii verzi, cu un zâmbet discret pe buzele senzuale, pe gâtul ca de lebădă cu un şirag de mărgele de culoarea smaraldului,   cu poalele rochiei, rochie ţesută din fire de borangic, ridicate mai sus de rotunzii genunchi, cu tălpile picioarelor pe un covor din paie de grâu- întindea vopseluri de ulei  pe o pânză prinsă  pe un şevalet din lemn de tei, dând viaţă unui tablou ce s-ar putea întitula: târie-brâu la secerat de grâu!

4 ian. 2010

Oglinda din odaie

El nu văzuse clanţa uşii mişcând, el aţipise în fotoliu aşteptând .
Din ţâţâni uşa scârţie jalnic ... EL tresare, privirea-i iute-n golul uşii s-agaţă.
Din mieunat, uşa sfârşeşte. Cine, în cameră, a pătruns nevăzută?
Îşi întinde picioarele amorţite. Se retrage-n fotoliul moale şi vechi. Se pipăie pe faţa nerasă. Îşi acoperă ochii cu palmele transpirate, le dă îndărăt, clipeşte des...
Uşa rămâne deschisă... Unde eşti, fata mea dragă? – prin cameră gându-i zboară nevăzut. Inima lui ca un cal la galop vrea să-i spargă pieptul.
- De ce nu-ţi văd chipul ? Iveşte-te! Cu fiecare zi fără tine, viaţa alunecă pe lângă mine. Nu-i regăsesc ritmul. Nu-i disting culoarea. Este tot mai multă dizarmonie...
O lumina tresare în oglindă. O umbră o străfulgeră ! În oglindă se ivşete un nor alb ca de vată! ... Dispare! ... Apare!...
Din nor izvorăsc ca zorii din noapte, ochii ei albaştri!
Ochii varsă lacrimi, din lacrimi apar pleoapele, nasul, buzele, obrajii , faţa de culoarea gutuii, gâtul, umerii ... lacrimile curg pe sânii ei plini, copţi ca perele văratice...
lacrimile curg ... cad ... se pierd sub oglindă.
Ea este! ... este aidoma celei ce a ţinut-o cândva în braţe ...când Ea a fost pentru ultima dată vie.
În oglindă, EA ... chiar este aievea!
Pe fata din oglindă, El vrea în braţe să o cuprindă. Oglinda îi prea mică să o arate pe EA întreagă.
EL se ridică încet, face un pas. EA, în oglindă, s-a depărat atât cât EL s-a apropiat.
Mai face unul, mai face doi, ...lacrimi curg pe oglindă, pe Ea dezvelind-o.
Oglinda o arată nudă ca o sculptură antică.
EL se opreşte, nu vrea să o piardă în hăul din oglindă, ca adâncul unui lac de munte.
Cu paşi îndărăt, spre fotoliu, EL se apropie privind-o cum EA în oglindă spre EL vine.
EL se lasă cuprins de braţele fotoliului, se simte vlăguit.
Oglinda este plină de ochii ei , de un albastru ca seninul cerului în zi toridă de vară.
Când era în depărtare, forma ei născută din lacrimi părea frumoasă ca o nimfă.
Acum, aşa cu ochii ei acoperind oglinda, pare că-i vie.
Câte ar vrea EL să-i spună! Renunţă. O imploră. Un cuvânt, doar unul, de la EA, să audă...
Cu acest gând, dorinţă neîmplinită a lui, ochii fetei dispar în acel abur ca un nor alb, din care mai înainte se ivise.
Sau poate lacrimile lui să-i fi împăienjenit vederea.
De fiecare dată când fata din oglindă dispare, acelaşi gând în mintea lui încolţeşte: să ia paharul, cu vin negru, de pe masă, de oglindă să-l spargă, oglinda ţăndări să se facă. Dar nu! Ceva sau cineva îl opreşte... fata din oglindă ... oglinda din odaie ...odaia din casa veche de la ţară.
Din ţâţâni, uşa se tânguie ... EL într-acolo priveşte uimit... clanţa uşii se mişcă... uşa de toc se lipeşte.
EL priveşte oglinda... oglinda îl arată mai îmbătrânit decât ultima dată ...
Oglinda din odaie - joc, taină, zălog. EA se va întoarce...


6 iun. 2009

Pictură rupestră

Ieşise şi se oprise la buza grotei, de unde din ochii abia deschişi, privirea i se strecură printre firele de păr ale sprâncenelor, alunecă pe stâncile negre - santinele-n post de noapte- de aici căzu în hăul străjuit de coloane de piatră, urcă încetişor peretele de granit a muntelui din zare, apoi pe creasta cenuşie, de unde cu un ultim efort se poticni pe cerul sângeriu, ce urma să fie înţepat de primele raze ale soarelui. Cu privirea agăţată-n cer, îşi întinse ciolanele păroase, apoi închise ochii leneşi, descleştă fălcile osoase cu un scârţâit de angrenaj ne uns, slobozind un căscat însoţit de tunete în cascadă, de vuiră văile, de se cutremurară stâncile, de se prăvăliră pietrele. Cât dură ecoul stârnit de sunetele căscatului, dură şi jetul pişatului ca un arc aburos ce unea mădularul de sub burta păroasă cu ţărâna de dincolo de bolovanul cei sta în faţă.

Se scutură din toate , îşi frecă faţa păroasă, îşi lovi de trei ori pieptul, şi se întoarse în cavernă.
Cu cremene şi amnar aprinse iasca şi vreascurile pregătite de cu seară. Limbile focului îmbrăţişă fundul vasului în care se găsea un amestec de apă, frunze şi găze uscate.

Când fiertura fuse gata, o turnă într-o oală mai mică, o duse la gură, gustă şi o lăsă pe o lespede de piată. Se duse în fundul grotei de unde aduse, cu grijă, pe braţe, ca pe moaşte, un lucru de lux pentru acel loc. Îl puse lângă el, îi învărti o manivelă, şi printr-o pâlnie se trezi la viaţă o melodie din vremuri îndepărtate:

...lumeeee, lume, soooro lumeeee ... c-aşa-i lumea trecătoare ... ăl de naşte necăjeşte ... lumeee, lumee ....

Îi era cea mai dragă sculă din puţinele care îi mai amintea de vechea civilizaţie care era ca şi dispărută, după acel cataclism – planeta fusese ştearsă de coada de plasmă a unei comete.
Puse un alt disc, dădu câteva rotiri de manivelă ...

Non! Rien de rien ... Non ! Je ne regrette rien Ni le bien qu'on m'a fait Ni le mal tout ça m'est bien égal !

Mai sorbi din fiertură, luă vopselurile şi pensula, se urcă pe un bolovan-treaptă, pentru a ajunge la tavanul grotei, acolo unde pictura începută îl aşteptă.
Era una din acele câteva plăceri care îl mai ţineau în viaţă.

Avec mes souvenirs, J'ai allumé le feu, Mes chagrins, mes plaisirs, Je n'ai plus besoin d'eux !

pictura rupestra grota

21 nov. 2008

Tablou

Un vânt, stârnit ca din senin, saltă de pe alee frunzele adormite ca florile unui covor.
Le adună-ntr-un vârtej, le urcă pe-o spirală, apoi deodată vântul dispare, vârtejul se destramă, frunzele cad alandala, care pe unde apucă.
Doua frunze fidele, întârziate pe o creangă golaşă, stresate de vânătul vânt, se desprind şi o clipă se mai bucură de libertate, plutind împreună ca într-un vals, căzând apoi în anonimat pe covorul galben, ruginiu, reîntregit.
Aici o mai duc împreună un timp, prima ploaie sau prima brumă le vor sluţi, şi nu vor mai aduce la chip cu cele ce-au fost odata frunze potente, ce au ţinut copacii în viaţă.
Unele, dar vai, cât de puţine, ajung să se încălzească în mâini de îndrăgostiţi, altele şi mai puţine, vor sta presate între file de carte, ca amintire sau ca material didactic.
Suratele rămase pe alee, de invidie, din neatenţie, dispar strivite sub tălpi de bocanci sau dacă scapă adunate la margine de alee, vor fi acoperite de primii fulgi de nea, vor fi date uitării.
Uite! asta le este soarta! Cine poate fi atent la acest eveniment?
Copacul golit de frunze, ca o arătare stranie ?
- Suntem bune de adapostit ouă de omizi –se lamentează două crengi vecine.
Bărbatul firav, cu părul alb, stând stingher pe un colţ de bancă, lângă aleea ninsă cu frunze ruginii?
- Se duse, ca frunzele-n vânt, anii. Îmi scârţie, când merg, încheieturile. Mă simt gol pe dinăuntru ca scorbura unei sălcii. În cap amintirile mi se împrăştie ... – este tot ceea ce el simte.
Fata cu băiatul, ţinându-se de mână?
- Spune-mi că mă iubeşti! Numai tu pentru mine eşti! Hai! Spune-mi! – îl roagă în şoaptă fata.
- Cum poţi să te-ndoieşti !? Eu sunt al tău pe veci! – îi răspunde, şoptind, băiatul.
Copilul care merge, copăcel, copacel, de la mama la tata, pe aleea acoperită cu frunze galbene, ruginii, arămii? ...
Gata! Nimeni nu mai mişcă ! Tabloul este gata!